Civil liability for non-patrimonial harm: requirement to explicitly assess moral prejudice elements when illicit act and breach of expression limits are already established.

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29.05.2017 la Judecătoria Târgu-Mureş, reclamantul A. a solicitat să se constate încălcarea de către pârâtul B. a drepturilor sale nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, reputaţie şi imagine prin campania mincinoasă, denigratoare şi defăimătoare desfăşurată în cadrul şedinţelor de Consiliu Local de către primarul municipiului Târgu Mureş.

Reclamantul a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în valoare de 100.000 euro (calculat la cursul BNR de la data introducerii cererii menţionate), pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale mai sus indicate şi obligarea pârâtului la publicarea dispozitivului hotărârii în cotidianul Zi de Zi, cu cheltuieli de judecată.

Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 508 din 10 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Mureş, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea civilă din 02.11.2018, s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat şi la plata către reclamant a sumei de 140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 183 din 23 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 508 din 10 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Mureş, a fost schimbată sentinţa, în sensul că a fost respinsă integral acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost obligat intimatul reclamant la plata către apelantul pârât a sumei de 50 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a susţinut că este greşită reţinerea instanţei de apel, în sensul că prejudiciul - condiţie a atragerii răspunderii civile delictuale - nu a fost dovedit.

A arătat că instanţa de apel a ignorat atât reţinerea primei instanţe referitoare la jurisprudenţa CEDO privind abordarea instanţelor naţionale asupra dovedirii existenţei prejudiciului moral, cât şi declaraţiile martorilor care probează modificarea atitudinii şi a implicării reclamantului în activitatea socio-profesională.

De asemenea, a susţinut că deşi instanţa a reţinut fapta ilicită, totuşi a apreciat că nu s-a dovedit prejudiciul moral rezultat din comiterea faptei, chiar dacă reclamantul a afirmat că fapta pârâtului l-a afectat atât psihic, social, cât şi profesional, aspect sesizat inclusiv de martorii propuşi de partea adversă.

Recurentul apreciază că în cazul faptelor ilicite care aduc atingere unui drept personal nepatrimonial, cum este dreptul la onoare, la demnitate şi la imagine, prejudiciul constă în provocarea de suferinţe de ordin psihic, că în raport de circumstanţele specifice litigiului, instanţa de apel trebuia să se raporteze la gravitatea afirmaţiilor, modalitatea concretă de săvârşire a faptei ilicite, gradul de afectare a prestigiului profesional şi a personalităţii morale, la consecinţele faptei ilicite, mijlocul de comunicare utilizat, calitatea reclamantului de jurnalist şi de om politic şi la comportamentul public anterior al acestuia.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 martie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 183/A din 23 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 25 iunie 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimatul pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul pârât a depus punct de vedere la raport, prin care a reluat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. a fost înlăturată prin încheierea din 26 martie 2020, prin care s-a dispus admiterea în principiu a recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Recurentul a invocat nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul greşitei aplicări a textului de lege ce reglementează răspunderea civilă delictuală, apreciind, totodată, că motivarea hotărârii este contradictorie, câtă vreme reţine existenţa faptei ilicite, dar apreciază că prejudiciul nu a fost produs.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), indicat de reclamant ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în ansamblul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în argumentarea soluţiei, deşi reţine că "în speţă, reclamantul a investit instanţa cu judecarea unei cereri fondată pe dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală", că "în raport de prevederile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare nu este şi nu trebuie să fie absolută, iar dreptul la liberă opinie şi exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane", că "în speţă afirmaţiile făcute de pârât l-au vizat pe reclamant şi au depăşit limitele libertăţii de exprimare,... că fapta pârâtului se încadrează în sfera ilicitului civil", că "susţinerile pârâtului din memoriul, de apel în sensul că prin afirmaţiile făcute şi-a exprimat doar o opinie nu pot fi primite", totuşi apreciază că nu s-a făcut dovada faptului "că strict din cauza afirmaţiilor pârâtului, reclamantul a suferit o consecinţă negativă gravă pe plan psihic, social sau profesional, care să justifice acordarea de despăgubiri băneşti", sens în care a respins acţiunea, cu motivarea că nu există prejudiciu.

Or, din această perspectivă, este de reţinut că motivarea soluţiei pronunţate este lacunară şi contradictorie întrucât, deşi se reţine existenţa faptei ilicite, precum şi depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, totuşi instanţa de apel nu analizează condiţiile răspunderii civile delictuale în condiţiile în care daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a operării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan psihic, afectiv, în raport de importanţa valorilor lezate, de măsura în care acestea au fost lezate, precum şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

Este real că în afara existenţei unei fapte ilicite, pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fapta proprie, aşa cum este reglementată în art. 1349 C. civ. coroborat cu art. 1357 - 1371 C. civ., mai este necesară şi existenţa unui prejudiciu cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiţii obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligaţia de reparare ce se naşte în sarcina persoanei responsabile.

Deşi C. civ. nu dă o definiţie legală prejudiciului, acesta se poate deduce din analiza textelor care reglementează răspunderea civilă delictuală în ansamblu şi în mod deosebit cele cuprinse în art. 1381 - 1395 C. civ. privind "Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale".

Altfel, în alin. (1) al art. 1349 C. civ. se defineşte răspunderea delictuală generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană, se dispune că orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage, pentru cel vinovat, răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat la repararea integrală a acestora.

În literatura de specialitate, paguba reprezintă "acele efecte negative patrimoniale şi morale pe care le încearcă o persoană ca urmare, fie a unei conduite ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omeneşti…"

În doctrină, prejudiciul a fost definit ca reprezentând "rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morale, consecinţe ale încălcării drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane".

De asemenea, art. 1359 C. civ. prevede care este consecinţa nerespectării obligaţiei generale de a nu aduce atingere, în sensul că "autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmarea atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prejudiciul nepatrimonial poate avea în vedere suferinţele nu numai fizice, ci şi cele psihice, cum ar fi atingerea adusă onoarei şi reputaţiei.

Or, din perspectiva celor expuse, a faptului că instanţa de apel a reţinut existenţa faptei ilicite, că, în speţă, afirmaţiile făcute de pârât l-au vizat pe reclamant şi au depăşit limitele libertăţii de exprimare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a făcut o analiză completă a elementelor răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care nu a examinat consecinţele negative suferite de reclamant în plan psihic şi afectiv, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi nici importanţa valorilor lezate, în raport de starea de fapt conturată în cauză, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ. şi în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 183/A din 23 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a se casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 183/A din 23 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2020.