Statutory damages for annulled social housing sale: bad faith and res judicata preclude market value compensation under Law 10/2001

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 30 martie 2017 pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- restituirea sumei de 57.286 RON achitaţi cu titlu de preţ, reprezentând contravaloarea apartamentului situat în Oradea, str. x A, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală de la data de 08.09.2009 şi până la data plăţii efective;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 70.000 euro, echivalent în RON, reprezentând investiţii efectuate la apartament, cu dobânda legală până la data plăţii efective.

La 9 mai 2017, reclamanţii şi-au completat acţiunea, solicitând instanţei să oblige pârâtul la plata valorii de circulaţie a imobilului, care este suma de 97.000 euro (441.000 RON).

Hotărârea de declinare

Prin sentinţa civilă nr. 5621 din 7 septembrie 2017, Judecătoria Oradea a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, în raport de valoarea imobilului.

Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 131/C din 26 noiembrie 2018, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 382/A din 27 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 131/C din 26 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bihor.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A fost obligat pârâtul să restituie reclamanţilor suma de 57.286 RON - contravaloarea preţului apartamentului din Oradea, strada x, nr. 4, judeţul Bihor, preţ ce va fi actualizat cu rata inflaţiei la data plăţii efective, începând cu data achitării preţului.

Au fost respinse restul pretenţiilor.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii reclamanţi au formulat critici privind neîndeplinirea procedurii de citare.

În acest sens, reclamanţii au susţinut că au fost citaţi în mod greşit la domiciliul unui alt avocat decât cel împuternicit pentru reprezentarea părţilor în apel; respectiv, la sediul cabinetului de avocat al apărătoarei care a reprezentat reclamanţii la Tribunalul Bihor; s-a creat astfel confuzie, având în vedere că fosta apărătoare -avocat C. a depus chiar întâmpinare şi s-a prezentat la termen, deşi nu avea împuternicire pentru faza procesuală a apelului.

Reclamanţii au mai criticat decizia recurată pentru aprecierea greşită a textului de lege incident în cauză, în condiţiile în care curtea de apel a reţinut că este incident art. 50 indice 2 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa restituirii preţului achitat pentru apartament, sumă actualizată, motivat de faptul că reclamanţii ar fi fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin motivele de recurs, reclamanţii au susţinut că la cumpărarea respectivului apartament au fost respectate pe deplin prevederile Legii nr. 112/1995, aspect faţă de care ar fi incident art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanţii beneficiau de o hotărâre judecătorească ce le recunoştea dreptul de a cumpăra apartamentul, în raport de care au acţionat cu bună credinţă, solicitând încheierea respectivului contract.

În plus, au arătat reclamanţii, motivul pentru care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare şi anume că parte din clădire ar fi fost monument istoric, este un fapt constatat ulterior vânzării.

În raport de aceste aspecte, reclamanţii au apreciat că respectivul contract de vânzare-cumpărare al apartamentului a fost încheiat cu bună credinţă, motiv pentru care li se cuvine preţul de piaţă şi nu preţul actualizat, cum greşit a dispus curtea de apel.

Reclamanţii au mai susţinut că instanţa de apel a preluat încadrările legale greşite ale instanţei de fond, iar aprecierile legate de reaua sau buna credinţă în acordarea despăgubirii nu au nicio legătură cu presupusa eludare a Legii nr. 112/1995 şi cu prevederile Legii nr. 10/2001, incidente în cauză.

Au apreciat că preţul de despăgubire este preţul de piaţă al apartamentului şi nu preţul actualizat, cum greşit s-a reţinut în decizia recurată.

În acest sens, au susţinut că dreptul la despăgubiri îl reprezintă valoarea de piaţă stabilită prin expertiza judiciară dispusă în cauză, având în vedere calitatea de proprietari ai apartamentului aflat sub incidenţa Legii nr. 112/1995.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 martie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 382/A din 27 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 25 iunie 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, faţă de împrejurarea că decizia din apel este definitivă.

Excepţia invocată a fost tranşată prin încheierea de şedinţă din 26 martie 2020, prin care s-a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de reclamanţi.

Recurenţii reclamanţi au depus punct de vedere la raport, prin care au solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Potrivit art. 174 C. proc. civ.:

"(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.

(2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat".

Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, etc.

Dispoziţiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C. proc. civ. este condiţionată de producerea unei vătămări.

Reclamanţii, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au arătat că în mod greşit instanţa de apel i-a citat la domiciliul unui alt avocat decât cel împuternicit pentru reprezentarea părţilor în apel, respectiv la sediul cabinetului de avocat al apărătoarei care i-a reprezentat pe reclamanţi la Tribunalul Bihor, că s-a creat astfel o confuzie, având în vedere că fosta apărătoare -avocat C. a depus chiar întâmpinare şi s-a prezentat la termen, deşi nu avea împuternicire pentru faza procesuală a apelului.

Din perspectiva susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte, examinând actele de la dosar, reţine că în cererea de chemare în judecată reclamanţii şi-au indicat domiciliul în Oradea, str. x, la avocat C. şi că la momentul declarării apelului împotriva hotărârii instanţei de fond au depus două cereri de apel.

Astfel, în prima cerere, înregistrară la 8 februarie 2019, şi-au indicat domiciliul în Oradea str. x, ataşând delegaţia avocatului ales D., iar în cea de a doua cerere de apel, depusă la data de 11 februarie 2019, reclamanţii şi-au indicat domiciliul procesual ales în Oradea, str. x, la avocat C..

Ca atare, apelanţii reclamanţi au fost citaţi pentru termenul de judecată din data de 20 mai 2019 la domiciliul ales astfel cum a fost indicat în cererea de apel, respectiv în Oradea, str. x, la avocat C., iar în şedinţa din 20 mai 2019, apelanţii reclamanţi au fost reprezentaţi de avocat C., în baza împuternicirii avocaţiale de substituire nr. 206215 din 07 februarie 2019 emisă de Baroul Bihor - Cabinet de avocat D..

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 158 C. proc. civ. "În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156".

Din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate, Înalta Curte reţine că în mod corect şi legal s-a procedat la citarea reclamanţilor la domiciliul procesual indicat în cea de-a doua cerere înregistrată pe rolul curţii de apel la data de 11 februarie 2019, respectiv din Oradea, str. x la avocat C..

Or, în condiţiile unei citări legale a reclamanţilor chiar la domiciliul procesual indicat de ei, avocat C. s-a prezentat în faţa instanţei de apel în baza delegaţiei avocaţiale de substituire, dată de avocat D., despre care reclamanţii au susţinut că ar fi fost avocatul ales pentru reprezentare în apel, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile reclamanţilor legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în susţinerea acestui motiv de recurs reclamanţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a textului de lege incident în cauză, în condiţiile în care a reţinut dispoziţiile art. 50 indice 2 din Legea nr. 10/2001, deşi în cauză erau incidente dispoziţiile art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001, susţinând că beneficiau de o hotărâre judecătorească ce le recunoştea dreptul de a cumpăra apartamentul, în raport de care au acţionat cu bună credinţă, că la cumpărarea respectivului apartament au fost respectate pe deplin prevederile Legii nr. 112/1995, iar motivul pentru care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare şi anume că o parte din clădire ar fi fost monument istoric, este un fapt constatat ulterior vânzării.

În raport de aceste aspecte, reclamanţii au apreciat că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună credinţă, motiv pentru care li se cuvine preţul de piaţă şi nu preţul actualizat, cum greşit a dispus curtea de apel.

Din perspectiva susţinerilor reclamanţilor referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", indicat de reclamanţi ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat acţiunea şi raporturile juridice dintre părţi prin prisma derulării şi succesiunii actelor şi faptelor juridice.

În acest sens, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 4820/2008 a Tribunalului Bihor, reclamanţilor le-a fost recunoscut dreptul de a cumpăra imobilul în litigiu, fiind obligat Statul Român prin Primăria Oradea şi unitatea intermediară a vânzării SCCTI Bihor, să vândă reclamanţilor imobilul situat în Oradea, strada x, nr. 4, judeţul Bihor.

După pronunţarea sentinţei enunţate, reclamanţii au pus în executare această hotărâre, în temeiul căreia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/8.09.2009, în baza Legii nr. 112/1995.

Ulterior, hotărârea enunţată a fost modificată în totalitate, în sensul că au fost admise apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. Bihor, şi de Administraţia Imobiliară Oradea - Primăria Oradea, fiind respinsă acţiunea reclamanţilor şi înlăturată obligaţia pârâtului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanţii asupra imobilului în litigiu.

Ca urmare, între părţi a fost demarat un alt litigiu, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, iar prin decizia nr. 668 R/2014 a Curţii de Apel Oradea, s-a reţinut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut fără consimţământul liber al proprietarului (pârâta din litigiul pendinte), instanţa dispunând anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/8.09.2009, constându-se reaua credinţă a reclamanţilor şi încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestui act.

Din perspectiva celor expuse şi a deciziei nr. 668 R/2014 a Curţii de Apel Oradea, prin care s-a constatat reaua credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează puterea de lucru judecat.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri, adică negarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre dată în alt proces.

Astfel, pe când condiţia de aplicare a excepţiei autorităţii de lucru judecat presupune o identitate de acţiuni ce opreşte repetarea judecăţii, prezumţia de lucru judecat, ipoteză prezentă şi în litigiul pendinte sub aspectul încălcării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi, impune consecvenţă în judecată, şi anume ceea ce s-a constatat şi stabilit printr-o hotărâre judecătorească nu poate fi contrazis printr-o altă hotărâre.

Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care prin decizia nr. 668 R/2014 a Curţii de Apel Oradea s-a constatat cu putere de lucru judecat atât reaua credinţă a reclamanţilor, cât şi încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare - cumpărare a imobilului din litigiu, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamanţilor legate de buna lor credinţă, precum şi cele legate de includerea imobilului în categoria de monument istoric ulterior încheierii contractului de vânzare -cumpărare, şi, respectiv, cele legate de încălcarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Cum dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevăd ipoteza în care proprietarii ai căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit potrivit standardelor internaţionale de evaluare, şi cum contractul de vânzare cumpărare încheiat de reclamanţi a fost anulat, reţinându-se în mod expres în decizia Curţii de Apel Oradea că încheierea acestui act s-a făcut cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente doar dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii fiind îndrituiţi doar la obţinerea preţului actualizat, astfel cum în mod legal şi corect a reţinut şi instanţa de apel.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile reclamanţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 382/A din 27 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 382/A din 27 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2020.