Delictual liability for overlapping land leases: causal link between duplicate contracts and crop destruction

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 iunie 2015 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 675.505 RON cu titlul de daune materiale, în temeiul răspunderii civile delictuale.

La data de 28 septembrie 2015, reclamanta şi-a modificat acţiunea, în sensul că a precizat suma daunelor ca fiind de 707.743,21 RON, chemând-o în judecată în calitate de pârâtă şi pe S.C. C. S.R.L..

Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 691/09.05.2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta S.C. B. S.R.L.; a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L.; a obligat pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., în solidar, să plătească reclamantei S.C. A. S.R.L. suma de 492.567,83 RON, cu titlul de daune materiale; a respins în rest acţiunea şi a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 28.530,68 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 48 din 28 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost respins apelul formulat de apelanta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 691/PI/09.05.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, fără cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, pârâtă S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a susţinut nulitatea hotărârii, pe motiv că instanţa nu a luat în considerare nici unul din argumentele sale, nefiind deloc analizate susţinerile invocate prin apelul formulat.

S-a arătat că instanţa de apel s-a limitat la a prelua apărările intimatei, dând o aparenţă de motivare a hotărârii astfel pronunţate.

Pârâta a criticat modul în care instanţa a analizat probele administrate precum şi situaţia de fapt reţinută.

De asemenea, a mai susţinut că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în răspundere civilă delictuală, nu există un prejudiciu cert, pentru că nu pârâta a dispus asupra terenurilor în mod abuziv; ca urmare fapta ilicită a fost săvârşită de către alte persoane, aşa cum recunoaşte şi intimata reclamantă.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 48 din 28 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 25 iunie 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor şi pe fond respingerea lui, ca nefondat.

De asemenea, a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Printr-o primă critică, pârâta a susţinut nulitatea hotărârii, pe motiv că instanţa nu a luat în considerare şi nu a analizat nici unul din argumentele sale; instanţa de apel s-ar fi limitat să preia apărările intimatei, dând astfel o aparenţă de motivare a hotărârii pronunţate.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurentei, legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată, în condiţiile în care a reţinut că reclamanta a suferit un prejudiciu, constând în costul de producţie al culturii înfiinţate în baza contractului de arenda nr. x/06.10.2014, distrusă prin discuire de angajaţii pârâtei S.C. C. S.R.L., care la rândul său a încheiat cu pârâta S.C. B. S.R.L. un alt contract de arendare.

Astfel, analizând în continuare critica referitoare la fapta ilicită săvârşită de pârâta S.C. B. S.R.L., instanţa de apel, în argumentarea soluţiei adoptate, a constatat că fapta ilicită săvârşită de pârâtă constă în împrejurarea că a încheiat cu reclamanta S.C. B. S.R.L. la 06.10.2014 un contract de arendă, pentru o anume suprafaţă de teren, deşi anterior, la 07.05. 2010, încheiase cu pârâta S.C. C. S.R.L. un contract similar, pentru acelaşi teren.

Apărările pârâtei referitoare la procesul-verbal încheiat la data de 18.12.2014 între cele două pârâte au fost înlăturate de instanţă, cu motivarea că acest proces-verbal este ulterior încheierii contractului cu reclamanta, neputând fi opusă acesteia o reziliere convenită de părţi, în mod retroactiv, calculată cu 8 luni înainte de data încheierii procesului-verbal care hotărăşte rezilierea.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Pârâta a mai criticat decizia recurată şi sub aspectul greşitei aplicării a legii, respectiv îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii în răspundere civilă delictuală. Pârâta a arătat că nu există un prejudiciu cert, că nu societatea sa a dispus asupra terenurilor în mod abuziv; aşadar, fapta ilicită a fost săvârşită de către alte persoane, aşa cum recunoaşte şi intimata reclamantă.

Înalta Curte reţine că şi această critică, întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul acestui dosar, aşa cum a fost modificată ulterior, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., în solidar, la plata de daune, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Din probele administrate, s-a reţinut de către instanţele de fond că, pentru perioada 06.10.2014 (data încheierii contractului de arendă între reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâta S.C. B. SRL) şi data de 01.04.2015 (data rezilierii contractului încheiat între S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. SRL), cu privire la terenul în suprafaţă de 194,41 ha, situat în localitatea Sălciua Nouă, pârâta S.C. B. S.R.L. a încheiat două contracte de arendă.

Aşadar, s-a constatat că reclamanta a suferit un prejudiciu, reprezentat de costul de producţie al culturii înfiinţate în baza contractului de arenda nr. x/06.10.2014, distrusă prin discuire de angajaţii pârâtei S.C. C. S.R.L., care la rândul său a încheiat cu pârâta S.C. B. S.R.L. contractul de arendare înregistrat la Consiliul Local al Comunei Pischia sub nr. x/07.05.2010.

Criticile pârâtei, prin care se susţine, în esenţă, că S.C. B. S.R.L. nu a produs niciun prejudiciu, sunt nefondate.

Potrivit art. 1349 C. civ. "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral."

Conform art. 1357 alin. (1) C. civ., incident în speţă, "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".

Înalta Curte reţine, ca şi instanţele de fond, că fapta ilicită săvârşită de pârâta S.C. B. S.R.L. a constat în aceea că a încheiat cu reclamanta S.C. B. S.R.L. un contract de arendă, cu privire la terenurile agricole în suprafaţă de 194,41 ha, situate în localitatea Sălciua Nouă, pentru perioada cuprinsă între data de 06.10.2014 şi data de 11.11.2015, aceasta deşi încheiase şi cu pârâta S.C. C. S.R.L. un contract de arendare similar, pentru o perioadă de 5 ani, respectiv de la data de 01.05.2010 şi până la data de 30.04.2015, pentru acelaşi teren.

În concluzie, cele două contracte s-au suprapus pentru perioada 06.10.2014-01.04.2015, dată de la care S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. au hotărât rezilierea atât a contractului de arendare cât şi a Actului adiţional.

Ulterior, pârâta S.C. C. S.R.L. a distrus recolta înfiinţată de reclamantă în luna noiembrie a anului 2014 în baza contractului anterior menţionat, încheiat cu pârâta S.C. B. S.R.L., pentru aceeaşi suprafaţă de teren.

Între faptă şi prejudiciu există raport de cauzalitate; astfel, în situaţia în care pârâta S.C. B. S.R.L. nu ar fi încheiat două contracte de arendare pentru acelaşi teren şi dacă pârâta S.C. C. S.R.L. nu ar fi distrus abuziv cultura înfiinţată de reclamantă, atunci prejudiciul anterior menţionat nu s-ar fi produs.

Aşa cum a constatat şi instanţa de apel, în raport de situaţia de fapt reţinută şi textele de lege anterior enunţate, Înalta Curte constată că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, în solidar.

Cum prin motivele de recurs, pârâta a adus ample critici modului în care instanţa de apel a administrat şi interpretat probele, în special raportul de expertiză întocmit în cauză, cu referire la cuantificarea prejudiciului, Înalta Curte constată că aceste critici nu se circumscriu niciuneia din ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate cu atât mai mult cu cat în calea extraordinară de atac a recursului nu se pot formula critici cu privire la administrarea probelor, întrucât aceasta reprezintă o chestiune de fapt, care nu mai poate fi reevaluată in recurs.

Înalta Curte mai reţine că, prin întâmpinarea depusă la 8 iulie 2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 452 C. proc. civ. "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Faţă de dispoziţiile legale enunţate, verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că intimata reclamantă nu a depus la dosar dovada cheltuielilor de judecată solicitate în cuprinsul întâmpinării, motiv pentru care această cerere urmează a fi respinsă, ca nedovedită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 48 din 28 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2020.