De facto expropriation compensation; adequacy of appellate reasoning on municipal duty to update urban planning and non-imputation of legislative interference to local authorities

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Primul ciclu procesual:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 16.01.2014, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii la demararea, declanşarea procedurilor pentru exproprierea pentru cauza de utilitate publică, obligându-i să emită decizia de expropriere şi hotărârea de despăgubiri cu privire la terenul situat în str. x, Bucureşti, să se constate că reclamanţii sunt expropriaţi în fapt pentru cauza de utilitate publică de terenul în suprafaţă de 6075 mp din str. x - 69, Bucureşti fără a se urma procedura de expropriere şi fără o justă şi prealabilă despăgubire potrivit art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, art. 481 vechiul C. civ. (art. 863 lit. b) noul C. civ.); obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 21, art. 23, art. 26, art. 38 din Legea nr. 33/1994, art. 480 C. civ., art. 555 alin. (1) noul C. civ., art. 863 lit. b) noul C. civ., art. 44 alin. (2) şi 3) din Constituţia României, art. 1 din CEDO, Legea nr. 255/2010.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă şi în apel:

Prin sentinţa civilă nr. 49/16.01.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe reclamanţii A. şi B. au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 458A/07.10.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţii, a anulat, în parte, sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare, în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă a terenului în contradictoriu cu ambii pârâţi, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, sub nr. x/2014*.

II. Al doilea ciclu procesual:

3. Soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în rejudecare.

Prin sentinţa civilă nr. 330/06.03.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a fost admisă cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la plata către reclamanţi a sumei în cuantum de 321.314 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 6075 mp, situat în Bucureşti, str. x - 69, aferentă perioadei 2011 - ianuarie 2014 şi până la data de 01.09.2016, precum şi la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui teren, respectiv 5905 euro/lună, cu începere de la data pronunţării prezentei hotărâri pe toată durata menţinerii regimului juridic actual al imobilului. Totodată, a admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expertul C. la suma de 3000 de RON şi a obligat reclamanţii la plata sumei în cuantum de 2000 de RON, reprezentând diferenţa de onorariu de expert. Pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecata în valoare de 9.500 de RON reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorarii de expert. Cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul C.G.M.B. a fost respinsă, ca neîntemeiată.

4. Hotărârea de completare a soluţiei primei instanţe:

Prin cererea înregistrată în data de 22.01.2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar General au solicitat completarea sentinţei civile nr. 330/06.03.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în sensul obligării pârâţilor la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în speţă şi pentru perioada 01.09.2016 - 06.03.2017 - data pronunţării, cererea fiind formulată prin intermediul cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost ulterior modificată şi precizată.

Prin sentinţa civilă nr. 373/23.02.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă cererea formulată de A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost completată sentinţa civilă nr. 330/06.03.2017, astfel: a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General la plata către reclamanţi a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 6075 mp, situat în Bucureşti, str. x - 69, respectiv 5905 euro/lună, în intervalul 01.09.2016 - 06.03.2017 şi s-a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul C.G.M.B., ca neîntemeiată.

Împotriva celor două sentinţe civile pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general.

5. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare.

Prin decizia nr. 1168 8A din 17 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 330/06.03.2017 şi a sentinţei civile nr. 373/23.02.2018 ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, a schimbat sentinţele apelate şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Totodată, a respins, ca inadmisibil, apelul formulat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 330/06.03.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul general.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticând soluţia pentru motivele de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanţii au dezvoltat următoarele critici:

1. Decizia recurată nu este motivată în acord cu exigentele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privite în lumina garanţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană, motiv pentru care consideră că se impune casarea acesteia prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dezvoltând consideraţii teoretice referitoare la obligaţia instanţelor judecătoreşti de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt, recurenţii au susţinut că din lectura considerentelor se observa că instanţa de apel a reţinut că intimaţilor nu li s-ar putea imputa adoptarea actului normativ care interzice schimbarea destinaţiei terenurilor care figurează în planurile de urbanism în categoria zonelor verzi, motiv pentru care a considerat că "nu există obligaţia pârâţilor să procedeze la exproprierea terenurilor".

Recurenţii apreciază că această concluzie a instanţei de apel este greşită, deoarece nu au imputat autorităţilor locale acest lucru, imputabilă fiind pasivitatea acestora, care echivalează cu un abuz (de drept) - concept care exclude, ca premisă, existenţa unei obligaţii de a face în sarcina subiectului de drept. Or, instanţa de apel nu a analizat aceste argumente, cu toate că ele vizau întocmai acele aspecte pe care le-a valorizat, mai apoi, în motivarea deciziei pronunţate.

In aceeaşi notă, instanţa de apel a reţinut că "pentru ca o faptă omisivă, de felul celei pe care reclamanţii o impută pârâţilor, să aibă caracter ilicit, este necesar să existe o obligaţie de a acţiona într-un anumit mod, iar cel ţinut de această obligaţie să rămână în pasivitate sau să refuze explicit sa execute acţiunea la care era obligat". Acest aspect reflectă, pe de o parte, o interpretare greşită a art. 998 C. civ., iar pe de altă parte, se impune a fi remarcat faptul că a fost indicat instanţei existenta unei astfel de "obligaţii legale" de a face pe care intimaţii-pârâţi au încălcat-o şi care a creat premisele ingerinţei în dreptul lor de proprietate. În acest sens au arătat că art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul impunea în sarcina intimaţilor-pârâţi obligaţia de a actualiza planurile urbanistice la intervale regulate de timp. Aşadar, deşi s-a indicat instanţei de apel o astfel de obligaţie care incumbă Municipiului Bucureşti, Tribunalul însă nu a reţinut şi nici nu a înlăturat aceste apte să influenţeze soluţia sa, ci le-a ignorat pur şi simplu.

Totodată, deşi au susţinut faptul că au fost supuşi unei exproprieri de fapt, cu privire la care au prezentat o bogată jurisprudenţă europeană care configurează natura acestei încălcări şi maniera în care aceasta trebuie remediată prin acordarea unei reparaţii de natura să respecte principiul proporţionalităţii, instanţa de apel a ignorat şi aceste argumente cu toate că acestea se refereau la obligaţiile pe care judecătorul european le pune în sarcina statului şi a unităţilor sale administrativ teritoriale, după caz.

Pentru aceste motive, consideră că deşi există o motivare formală a deciziei recurate, aceasta este insuficientă - fapt ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, raţionamentul juridic nefiind explicat de o manieră convingătoare.

2. Prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat. S-a arătat că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea regulii de procedură prevăzută la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., nerespectare care echivalează cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a problemelor dezlegate de instanţa de trimitere, prin decizia nr. 458/2015 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti.

Arată că, potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în ipoteza în care instanţa de apel anulează hotărârea atacată şi trimite spre rejudecare, dezlegarea pe care aceasta o dă problemelor de drept, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, prin decizia nr. 458/2015, Curtea de Apel Bucureşti a anulat, în parte, sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare, considerând ca Tribunalul a omis a analiza dacă impunerea prin actele normative adoptate ulterior punerii autorului acestora în posesie a regimului V1a dacă ingerinţa este sau nu de natură a produce reclamanţilor un prejudiciu, de natură a conduce sau nu la concluzia că reclamanţii sunt supuşi unei exproprieri de fapt şi, dacă, sunt sau nu îndreptăţiţi la despăgubire.

Pe cale de consecinţă, instanţa de trimitere a restrâns limitele rejudecării strict la acest aspecte, considerând ca judecătorii fondului trebuie sa analizeze dacă, în cauză, reclamanţii au fost supuşi unei exproprieri de fapt care îi prejudiciază şi, în funcţie de răspunsul la aceasta problema de drept, dacă suntem sau nu îndreptăţiţi la despăgubiri.

Împotriva acestei hotărâri, intimaţii-pârâţi nu au exercitat calea de atac a recursului - dezlegarea oferită de instanţă fiind definitivă şi, dobândind deci, autoritate de lucru judecat.

In rejudecare, prima instanţă a respectat întocmai îndrumările instanţei de trimitere, reţinând că: există o privare de proprietate ce poate fi calificată drept expropriere de fapt, care îi obliga să suporte o sarcină disproporţionată, ceea ce presupune luarea în considerare a modalităţilor de compensare a prejudiciului.

Instanţa de control judiciar însă, prin decizia recurată, a reţinut că ar fi "inutil a se mai analiza scopul şi legalitatea ingerinţei sau existenta justului echilibru sau disproporţiei sarcinii impuse pârâţilor (n.n, reclamanţilor) prin regimul juridic al unor terenuri instituit prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007".

Cercetarea judecătorească realizată de instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, nu a respectat limitele stabilite pentru rejudecare şi dezlegarea dată de instanţa de apel din primul ciclu procesual - aspect pentru care recurenţii solicită casarea deciziei recurate pentru motivul de recurs evocat.

3. Prin decizia recurată instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material, împrejurare care atrage casarea hotărârii pentru motivul de recurs înscris în aer. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a interpretat greşit art. 998 C. civ. cu încălcarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus,

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, legiuitorul a prevăzut, ca primă condiţie, existenţa unei fapte ilicite, atât timp cât obligaţia de reparaţie a prejudiciului ia naştere pentru orice fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, fără a proceda la o descriere concreta a fiecărei fapte în parte.

Relativ la fapta ilicită imputată în cauză, recurenţii arată că, pe tot cursul procesului, au susţinut că aceasta constă în refuzul autorităţilor de a permite utilizarea terenurilor conform destinaţiei, pe motiv ca ar fi afectat unei utilităţi publice (spaţiu verde), fără a emite, însă, decizie de expropriere, şi fără a acorda vreo despăgubire pentru lipsa de folosinţă. In acest sens, au arătat în faţa instanţelor de fond, în ambele cicluri procesuale, că fără a se dispune exproprierea şi fără o (prealabilă) despăgubire, autorităţile administraţiei publice locale încalcă dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituţia României, prevederile art. 1 al Primului Protocol Adiţional la C.E.D.O.. Totodată, au arătat că judecătorul european a reţinut constant faptul că atunci când un bun este afectat unei utilităţi publice, prin natura sa - statul (sau unitatea administrativ teritorială, în cazul de faţă) are obligaţia de a expropria bunul prin oferirea unei despăgubiri proprietarului său. Încaz contrar, ar însemna ca statul să-şi atingă, într-un mod abuziv, anumite obiective de politică socială, pe seama unei persoane private, ceea ce, în concepţia judecătorului european, nu este acceptabil.

Instanţa de apel însă, analizând existenţa faptei ilicite, a reţinut că faptele invocate în acţiune fie nu au fost "săvârşite" de pârâţi, fie nu au caracter ilicit considerând că, pe de o parte, intimaţilor-pârâţi nu li s-ar putea imputa adoptarea actului normativ care interzice schimbarea destinaţiei terenurilor, care figurează în planurile de urbanism, în categoria zonelor verzi; pe de altă parte, nu ar exista obligaţia pârâţilor de a proceda la exproprierea terenurilor care fac parte din zonele verzi şi nu sunt în proprietatea unităţii administrativ teritoriale şi, prin urmare, intimaţilor-pârâţi nu li s-ar putea imputa o astfel de faptă omisivă.

Or, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, nu au mai putut beneficia de toate atributele dreptului lor de proprietate, fiind lipsiţi integral şi nelegal de folosinţa bunului, situaţie perpetuată prin fapta ilicită a Municipiului Bucureşti. Aceasta întrucât, Municipiul Bucureşti menţine în mod abuziv caracterul de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unor persoane fizice, fără a fi declanşat procedura de expropriere pentru cauza de utilitate publică locală. Totodată, a arătat că Municipiul Bucureşti este cel care a făcut posibilă ingerinţa, ca urmare a faptului că nu a actualizat documentaţia urbanistica într-un context în care acest demers era imperativ.

Astfel, deşi raţionamentul instanţei de apel este corect în ceea ce priveşte faptul că adoptarea propriu-zisa a O.U.G. nr. 114/2007 nu ar putea fi imputată intimaţilor-pârâţi, raţionamentul este însă fundamental greşit în ceea ce priveşte inexistenţa faptei ilicite imputabile intimaţilor-pârâţi. Nu este necesar ca legislaţia internă să prevadă în sarcina intimaţilor-pârâţi obligaţia expresă de a proceda la exproprierea terenului lor, astfel încât interpretarea oferită de instanţa de apel art. 998 C. civ. este dată cu încălcarea regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Câtă vreme există un abuz de drept grefat pe o culpa anterioara a unităţii administrativ teritoriale care aduce o atingere grava dreptului de proprietate, acest lucru nu poate rămâne nesancţionat.

În condiţiile în care menţinerea afectaţiunii publice care face imposibilă exercitarea atributelor dreptului de proprietate, fără nicio despăgubire, fapta pârâţilor reprezintă un abuz de drept, în special în contextul în care ingerinţa îşi are premisele în comportamentul nediligent al intimaţilor-pârâţi.

În mod greşit, instanţa de apel a considerat că o faptă omisivă ar putea fi considerata ilicita numai în măsura în care legea prevede o anumită obligaţie de a face care sa fi fost încălcată. Legiuitorul nu a prevăzut ca, pentru a avea caracter ilicit, fapta (în acest caz) omisivă ar fi în vreun fel condiţionată de existenţa unei obligaţii legale de a acţiona pe care subiectul de drept să o fi încălcat. Dimpotrivă, intenţia legiuitorului, clarificată prin art. 1.349 din noul C. civ., a fost aceea de a împiedica prejudicierea drepturilor unei persoane, indiferent dacă acest lucru s-ar produce prin încălcarea unor obligaţii onerative, prohibitive sau printr-un abuz de drept. Singura condiţie pentru a se reţine caracterul ilicit al unei fapte, fie aceasta şi omisivă, este ca, prin inacţiune, să se aducă atingere drepturilor altor persoane. În acest sens, sunt evocate şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1416/2008, care însă au fost ignorate de instanţa de apel.

Consideră că instanţa de apel a ajuns la concluzia greşită că nu ar există o faptă ilicită imputabilă intimaţilor-pârâţi deoarece, contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, Municipiul Bucureşti avea obligaţia de a proceda fie la actualizarea Planului Urbanistic General, prin raportare la regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate privată asupra acestuia în temeiul Legii de reparaţie nr. 18/1991, fie de a proceda la declanşarea procedurii de expropriere. Or, inacţiunea intimaţilor-pârâţi, atât în ceea ce priveşte demararea procedurii de actualizare a P.U.G. al Municipiului Bucureşti, cât şi în procedura exproprierii, conturează fapta ilicită a acestora.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, prima faptă omisivă imputabilă Municipiului Bucureşti este circumstanţiată de lege. Arată că, în anul 2000, atunci când terenul a fost încadrat prin P.U.G. în categoria de spaţiu verde public acesta se afla în domeniul public - doar asupra acestei categorii de terenuri putându-se dispune reconstituirea în condiţiile Legii nr. 18/1991. La data de 20.12.2002, însă, acesta a fost reconstituit în patrimoniul autorului lor, intrând astfel în circuitul civil ca teren proprietate privată. Aşadar, de la această dată, terenul a dobândit un regim juridic sui-generis: fiind afectat în continuare unei utilităţi publice, deşi se afla în proprietatea lor privată. În acest context, autoritatea publică locală avea obligaţia de a remedia astfel de incongruente prin raportare la prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului care reglementau în mod clar faptul că:

"fiecare localitate trebuie sa întocmească Planul urbanistic general, să îi actualizeze la 5-10 ani şi să îl aprobe, acesta constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare."

Or, una dintre raţiunile care au stat la baza reglementarii acestei obligaţii în sarcina "localităţii" a fost preîntâmpinarea unor incongruente intre regimul juridic şi afectaţiunea anumitor imobile, aspecte care se reflecta la nivelul documentaţiei urbanistice. Or, la mai bine de 18 ani de la instituirea acestei obligaţii în sarcina intimatului-pârât - P.U.G. al Municipiului Bucureşti nu a fost actualizat nici măcar o singura data.

Menţinând utilitatea publică de spaţiu verde pentru un teren proprietate privată, până la data de 22.10.2007, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 114/2007, Municipiul Bucureşti a generat o ingerinţă în dreptul de proprietate creând premisa încadrării imobilului litigios în categoria celor supuse interdicţiei privind schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spatii verzi. Arată că, în aceiaşi sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte prin decizia nr. 512/07.03.2019 când, într-o speţa identica sub aspect factual, a respins recursul Municipiului Bucureşti, considerând că "prejudiciul invocat în prezenta cauză îşi are sorgintea în pasivitatea autorităţii locale, care pe fondul instituirii interdicţiei totale de schimbare a destinaţiei de spaţiu verde, introdusa prin O.U.G. nr. 114/2007, nu a procedat ia actualizarea Planului Urbanistic General, prin raportare ia regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate privata asupra acestuia în temeiul Legii nr. 18/1991, sau la declanşarea procedurii de expropriere".

Concluzia instanţei de apel care a reţinut ca nu ar exista o obligaţie de expropriere în sarcina intimaţilor-pârâţi este contrară art. 998 C. civ. 1864 - privit şi din perspectiva prevederilor introduse ulterior în legislaţia interna respectiv prin art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor. În acest context, legiuitorul naţional a stipulat expres că terenurile înscrise în cartea funciară ca fiind în categoria "curţi-construcţii" proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice - nu pot fi inventariate sau declarate ca spaţii verzi, în sensul legii, decât după îndeplinirea procedurii de expropriere conform legislaţiei în domeniu, dispoziţie legală ce se coroborează cu obligaţia corelativă a autorităţilor administraţiei publice locale de a-si actualiza planurile urbanistice. Astfel, contrar aspectelor reţinute prin decizia recurată, Municipiul Bucureşti nu doar că a creat premisele ingerinţei, ci odată produsă, a perpetuat, a întreţinut efectele acesteia - în lipsa unui act formal de expropriere.

Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 5-7 ale Legii nr. 33/1994, cu încălcarea prevederilor art. 480 C. civ. din 1864, art. 44 alin. (2) din Constituţie, privite din prisma art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Instanţa de apel a confundat condiţiile necesare pentru iniţierea unei exproprieri în temeiul Legii nr. 33/1994 cu imperativul declanşării acestei proceduri în contextul în care exista deja o expropriere de fapt.

Odată constatată existenţa unei situaţii de expropriere de fapt, instanţele au rolul de a acoperi daunele cauzate de aceasta situaţie nelegală. Existenta unei exproprieri de fapt nu se apreciază prin raportare la prevederile interne care reglementează condiţiile exproprierii de drept, ci prin raportare la criteriile şi definiţiile oferite de jurisprudenţă europeana în aceasta materie. O asemenea situaţie a fost invocată în cauză, situaţie care poate fi caracterizată ca fiind o expropriere de fapt, întrucât există o privare de atributele dreptului de proprietate (folosinţa şi dispoziţia materiala asupra terenului), în lipsa unei proceduri de expropriere care să fi fost iniţiată si, ulterior, finalizată de autorităţi, în conformitate cu legislaţia în materie în vigoare.

In aceste condiţii, instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la prevederile art. 5 din Legea nr. 33/1994 potrivit căreia "exproprierea poate fi iniţiată doar pentru realizarea de lucrări", condiţie care nu este aplicabilă în ipoteza exproprierii de fapt. O interpretare contrară ar fi aptă a lasă loc arbitrariului autorităţii publice locale care, astfel, ar putea să indisponibilizeze un bun privat (fără plata unei despăgubiri) printr-un factor pur volitiv: intenţia sau lipsa intenţiei de a realiza lucrări asupra unui bun care are deja o afectaţiune publică. Or, o astfel de interpretare şi aplicarea acestui text de lege nu este doar contrar modului în care jurisprudenţa C.E.D.O. a definit şi circumstanţiat exproprierea de fapt şi modalităţile de reparaţie indicate în aceasta situaţie, ci înfrânge şi o serie de prevederi din legislaţia internă care ocrotesc dreptul de proprietate privata (art. 44 şi 136 din Constituţie şi art. 480 C. civ. 1864).

Recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.

7. Apărările formulate în cauză.

Municipiul Bucureşti prin primar General a formulat întâmpinare, solicitând pe cale de excepţie, constatarea nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate şi, pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a căii de atac formulată.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1168A din 17 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţiaa IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 5 mai 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este fondat, pentru considerentele care succed:

Printr-un prim motiv de recurs, înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut nelegalitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de apel, întrucât decizia atacată nu respectă exigenţele pe care art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. le impune.

Examinând raţionamentul şi argumentele pe care instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea pronunţată, Înalta Curte reţine a fi întemeiată critica formulată de reclamanţi prin care aceştia susţin că decizia instanţei de apel nu respectă exigenţele pe care art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. le impune, în sensul că, în mod nelegal, instanţa de apel nu a analizat o serie de argumente esenţiale ale reclamanţilor, invocate în apărare, care puteau avea aptitudinea de a influenţa soluţia pronunţată în cauză.

Înalta Curte reţine că, în dreptul intern, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. consacră obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. enunţând viciile pe care le poate conţine o hotărâre judecătorească sub aspectul motivării, ce constituie tot atâtea aspecte de nelegalitate. Şi din perspectivă convenţională, art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului instituie, ca o garanţie a procesului echitabil, motivarea hotărârilor judecătoreşti.

În acest sens, exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, impune oricărei instanţe obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi apărărilor prezentate de părţi şi de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranşa litigiul.

Astfel, deşi această exigenţă nu poate fi întotdeauna înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părţilor, dacă o parte litigantă invocă într-o cauză un argument suficient de clar şi de precis, susţinut de probe şi de natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în respectivul litigiu, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit şi specific. În plus, cerinţa motivării hotărârii judecătoreşti prezintă o importanţă particulară dacă argumentul invocat poate avea o incidenţă decisivă asupra obiectului litigiului sau dacă sensul dispoziţiei legale care trebuie aplicată este ambiguu sau imprecis.

În contextul acestor garanţii procesuale care se impun a fi respectate în toate litigiile, Înalta Curte constată că, în speţă, este fondată critica referitoare la nemotivarea hotărârii atacate, în sensul că instanţa de apel nu a răspuns argumentelor esenţiale ale recurenţilor-reclamanţi invocate în apărare în apel şi care erau determinante pentru soluţionarea cauzei, vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate şi rejudecarea apelului.

Justificând soluţia pronunţată, instanţa de apel a reţinut, într-o primă aserţiune, că nu este îndeplinită condiţia săvârşirii de către pârâţi a unor fapte cu caracter ilicit, deoarece nu s-ar putea imputa acestora adoptarea actului normativ care interzice schimbarea destinaţiei terenurilor, ce figurează în planurile de urbanism, în categoria zonelor verzi. Totodată, Curtea de Apel a statuat că nu există nici obligaţia pârâtului de a proceda la exproprierea terenurilor care fac parte din categoria zonelor verzi şi că, astfel, nu li s-ar putea imputa o astfel de faptă omisivă.

Fapta ilicită, invocată în cauză, consta în ingerinţa autorităţii administrative în dreptul de proprietate privată ce nu mai poate fi exercitat conform voinţei titularilor acestuia, după intrarea in vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, având în vedere încadrarea urbanistică a terenului, corelativ cu lipsa oricărui demers din partea acesteia în vederea exproprierii şi a unei despăgubiri echitabile.

Ingerinţa invocată de reclamanţi în dreptul lor de proprietate îşi are originea, deopotrivă, atât în interdicţia instituită de art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007, cât şi în atitudinea culpabilă a Municipiului Bucureşti care, în calitate de autoritate publică locală, a limitat exercitarea atributelor dreptului lor de proprietate, aceştia neputând folosi bunul potrivit propriilor interese, atât din cauza destinaţiei acestuia de spaţiu verde, cât şi prin funcţiunea instituită prin lege. Prin urmare, reclamanţii au imputat autorităţii pârâte acestă inacţiune care (la adăpostul dispoziţiilor art. 71) a menţinut, abuziv, caracterul de utilitate publică de interes local, pentru un bun proprietate privată, fără a fi declanşat procedura de expropriere şi fără a li se oferi compensaţie rezonabilă. Totodată, reclamanţii au susţinut că Municipiul Bucureşti este cel care a făcut posibilă ingerinţa în dreptul lor de proprietate, ca urmare a faptului că nu a actualizat documentaţia urbanistică într-un context în care acest demers era imperativ.

Considerentele deciziei recurate relevă examinarea de către instanţa de apel doar a componentei referitoare la interdicţia instituită de art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007, invocate de pârâtul-apelant Municipiul Bucureşti, în cuprinsul motivelor de apel, sub forma unei cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei imputate, instanţa de apel reţinând conduita pârâtului ca fiind una conformă dispoziţiilor legale care stipulează imperativ că "schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora sau strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora."

Analiza instanţa de apel nu cuprinde şi examinarea apărărilor de fond ale intimaţilor-reclamanţi care vizau motivele care, pe de o parte, combăteau criticile din cererea de apel şi, care, pe de altă parte, justificau existenţa faptelor ilicite imputate pârâţilor. Or, instanţa de apel avea obligaţia procesuală de a analiza nu numai criticile formulate de Municipiul Bucureşti, ci şi apărările intimaţilor şi, totodată, de a argumenta motivele pentru care apărările acestora au fost înlăturate.

Se poate observa că în decizia instanţei de apel nu s-a făcut nicio referire la elementele de fapt invocate constant, pe parcursul litigiului, de intimaţii-reclamanţi care susţin împrejurarea că faptele imputate, generatoare a prejudiciului încercat, îşi au sorgintea în pasivitatea autorităţii locale care nu a procedat la actualizarea PUG al Municipiului Bucureşti, prin raportare la regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 şi nici nu a procedat la declanşarea procedurii de expropriere, menţinând pentru un bun proprietate privată afectaţiunea unei utilităţi publice de interes local. Fără a imputa pârâţilor adoptarea actului normativ care interzice schimbarea destinaţiei terenurilor care figurează în categoria zonelor verzi, reclamanţii au pretins că menţinerea abuzivă a afectaţiunii publice, în lipsa unei compensaţii pentru atingerea adusă dreptului lor de proprietate, echivalează cu o afectare a înseşi substanţei dreptului şi cu o veritabilă "expropriere de fapt".

Şi în cuprinsul întâmpinării formulate în apel intimaţi au reiterat aspectele deja evocate şi au dezvoltat apărări prin care au arătat că pârâtul Municipiul Bucureşti nu a făcut dovada efectuării vreunui demers pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului deşi, începând cu anul 2010, era îndatorat la actualizarea PUG-ului, date fiind şi operaţiunile juridice de amploare desfăşurate cu privire la terenuri, din perioada 2000 - 2010, determinate de Legea nr. 18/1991 şi, respectiv Legea nr. 10/2001, situaţie pe care au apreciat-o ca fiindu-le una prejudiciabilă, imputabilă pârâtului-apelant Municipiului Bucureşti care a menţinut pentru bunul lor afectaţiunea unei utilităţi publice, în lipsa unui act formal de expropriere şi fără acordarea unei compensaţii echitabile.

Procedând astfel, instanţa de apel nu a realizat nicio evaluare a susţinerilor şi apărărilor formulate de reclamanţi referitoare la elementele de fapt ale pricinii care au conturat modalitatea în care s-a ajuns, urmare a unei conduite neconforme a autorităţii locale, la privarea acestora de dreptul lor de proprietate. Prin urmare, nu a existat o preocupare reală din partea instanţei de trimitere de a pune de acord, prin motivare, datele care rezultă din cuprinsul înscrisurilor la dosar cu susţinerile şi apărările părţilor, care au prezentat punctual si persuasiv elemente de fapt şi de drept concrete ce se impuneau a fi cercetate, valorificate sau înlăturate de instanţă, în mod argumentat.

Aceleaşi deficienţe procedurale care afectează motivarea deciziei atacate se constată cu ocazia statuării instanţei de apel că lipsa iniţiativei sau refuzul de a proceda la exproprierea reclamanţilor nu poate avea caracter ilicit în lipsa unei obligaţii în sarcina autorităţii locale rezultată din stabilirea unui anume regim juridic pentru terenurile incluse în zonele prinse în documenţaţiile de urbanism ca spaţii verzi.

Or, în legătură cu acest aspect care viza lipsa unei obligaţii de a acţiona într-un anumit mod, intimaţii-reclamanţi au dezvoltat apărări în cuprinsul întâmpinării formulate în apel cu referire la inacţiunea autorităţii administrative abilitată în procedura de actualizare, la intervale regulate de timp, a planurilor urbanistice (art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului, indicat în cererea de recurs), arătând, totodată, că în măsura în care autoritatea locală s-ar fi conformat obligaţiei legale nu ar mai fi existat premisele care au făcut posibilă ingerinţa în dreptul lor de proprietate. Or, aceste argumente nu au trecut prin filtrul examinării instanţei de apel, în condiţiile în care importanţa verificării acestora este considerabilă din punct de vedere al examinării caracterului ilicit al faptei imputate.

Tot neexaminate au rămas şi susţinerile reclamanţilor prin care arătau că prin menţinerea regimul juridic instituit terenului lor, prin O.U.G. nr. 114/2007, au fost supuşi, în realitate, unei exproprieri de fapt, apărare în susţinerea căreia a fost evocată jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului care configurează natura acestei încălcări şi maniera în care aceasta trebuie remediată, prin acordarea unei reparaţii de natură să respecte principiul proporţionalităţii.

În contextul circumstanţial expus, după cum s-a relevat în precedent, nu rezultă că instanţa de apel ar fi procedat efectiv la o examinarea critică şi completă a tuturor aspectelor evocate în cauză, analiză necesar a fi valorificată pentru stabilirea situaţiei de fapt, lipsind, în consecinţă, orice evaluare proprie a instanţei de apel asupra apărărilor formulate în cauză fiind întrunite, în consecinţă, cerinţele motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. Şi motivul de nelegalitate care se referă la nerespectarea deciziei de casare nr. 458/2015 a Curţii de Apel Bucureţti, secţia a III a civilă în ceea ce priveşte obligaţia stabilită în sarcina instanţei de rejudecare, se vădeşte a fi întemeiat.

Înalta Curte va proceda la verificarea susţinerilor în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu a pct. -ului 7, încadrare dată de recurenţi, întrucât nu se pretinde a fi operantă funcţia negativă a lucrului judecat (bis de eadem re ne sit actio), cu consecinţa respingerii acţiunii, ca inadmisibilă, ci încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 49/16 ianuarie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamanţi, împotriva acestei sentinţe, a fost admis, prin decizia nr. 458/07.10.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă dispunând anularea, în parte, a sentinţei civile nr. 49/16 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalului Bucureşti şi trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii având ca obiect obligarea pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.

Învestită fiind cu cercetarea criticii care viza omisiunea analizării de către instanţa de fond a cererii reclamanţilor care tindea la constatarea unei exproprieri de fapt a terenului în suprafaţă de 6075 mp, din str. x, Bucureşti, ca efect al imposibilităţii acestora de a schimba regimul juridic al terenului deţinut şi ca urmare a impunerii folosirii acestuia ca spaţiu public, cu interdicţia de a construi, instanţa de apel a reţinut temeinicia criticii formulate. S-a avut în vedere că instanţa de fond nu a analizat susţinerea reclamanţilor care viza privarea acestora de dreptul de a folosi terenul şi de a beneficia de fructele acestuia, ca urmare a stabilirii regimului de V1a, a impunerii utilizării terenului ca un "spaţiu public cu acces nelimitat" şi interdicţiei de a schimba destinaţia acestuia. Sub acest aspect, s-a apreciat că Tribunalul a omis a analiza "dacă, în raport de regimul juridic al terenului de la momentul reconstituirii dreptului de proprietate - păşune, intravilan - impunerea prin acte normative adoptate ulterior punerii autorului acestora în posesie a regimului V1a...este sau nu de natură a produce reclamanţilor un prejudiciu, de natură a conduce sau nu la concluzia că aceştia sunt supuşi unei exproprieri de fapt şi, prin urmare, sunt sau nu îndreptăţiţi la despăgubiri."

Având în vedere limitele trasate de instanţa de trimitere, în rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 330/06.03.2017, admitând acţiunea reclamanţilor, a constatat existenţa unei privări de proprietate, calificată drept expropriere de fapt şi existenţa unei ingerinţe în dreptul de proprietate al reclamanţilor ce rezultată din impunerea unui regim juridic ce îngrădeşte exerciţiul atributelor dreptului de proprietate. Instanţa de fond a apreciat că respectarea criteriului proporţionalităţii ar fi respectat doar printr-o compensare rezonabilă, sens în care a dispus obligarea Municipiului Bucureşti la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul formulat de Municipiul Bucureşti şi, schimbând hotărârea primei instanţe, a respins acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată, apreciind că nu este îndeplinită condiţia săvârşirii de către pârâţi a unor fapte cu caracter ilicit. Considerând că ingerinţa în dreptul acestora de proprietate nu ar putea fi imputată pârâţilor, instanţa de apel a apreciat a fi "inutil a se mai analiza scopul şi legalitatea ingerinţei sau existenta justului echilibru sau disproporţiei sarcinii impuse reclamanţilor prin regimul juridic al unor terenuri instituit prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007."

Procedând astfel, instanţa de apel, prin decizia recurată, a încălcat decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 458/2015, obligatorie potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce priveşte obligaţia stabilită, prin această hotărâre, în sarcina instanţei de rejudecare, respectiv cea de a analiza dacă reclamanţii au fost supuşi unei exproprieri de fapt şi, în funcţie de concluzia desprinsă în privinţa acestei probleme de drept, dacă sunt sau nu îndreptăţiţi la despăgubiri.

Cum prin decizia recurată s-a produs o vătămare a recurenţilor ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, verificările dispuse de instanţa de trimitere din primul ciclu procesual neputându-se efectua de prezenta instanţă, întrucât, într-un asemenea caz, s-ar ajunge la încălcarea dublului grad de jurisdicţie, de care recurenţii, ca şi celelalte părţi din proces, trebuie să beneficieze în soluţionarea litigiului.

În ceea ce priveşte criticile de fond ale recurenţilor, subsumate motivului de recurs care vizează aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept substanţial, acestea nu pot fi cercetate de prezenta instanţă, faţă de soluţia de trimitere a cauzei, spre rejudecare, în baza considerentelor arătate.

Drept urmare, reţinând incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. care determină, în mod necesar, casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei, cu respectarea ansamblului garanţiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil al părţilor, Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B., va dispune casarea deciziei nr. 1168A din 17 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General. Va menţine restul dispoziţiilor deciziei civile atacate cu privire la soluţia dată apelului formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 330/06.03.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1168A din 17 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primar General.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei civile atacate, cu privire la soluţia dată apelului formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 330/06.03.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iunie 2020.

Cu opinia separată a d-nei judecător D., în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

Este nefondat motivul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susţine că decizia atacată nu este motivată.

În susţinerea acestui motiv de recurs recurenţii au susţinut în esenţă că instanţa de apel nu ar fi analizat anumite argumente formulate de aceştia, în special în apel, determinante pentru pronunţarea hotărârii atacate, şi anume:

- autorităţilor publice locale le este imputabilă în special pasivitatea lor, care echivalează cu un abuz (de drept) - concept care exclude ca premisă existenţa unei obligaţii de a face în sarcina subiectului de drept, prin care s-ar fi combătut cele reţinute de instanţa de apel în sensul că "intimaţilor nu li s-ar putea imputa adoptarea actului normativ care interzice schimbarea destinaţiei terenurilor care figurează în planurile de urbanism în categoria zonelor verzi, motiv pentru care a considerat că «nu există obligaţia pârâţilor să procedeze la exproprierea terenurilor»"

- prin întâmpinarea la apel au indicat instanţei existenta unei «obligaţii legale» de a face pe care intimaţii-pârâţi au încălcat-o şi care a creat premisele ingerinţei în dreptul lor, şi anume art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul care ar fi impus în sarcina intimaţilor-pârâţi obligaţia de a actualiza planurile urbanistice la intervale regulate de timp (5-10 ani), prin care s-ar fi combătut cele reţinute de instanţa de apel în sensul că «pentru ca o faptă omisivă, de felul celei pe care reclamanţii o impută pârâţilor, să aibă caracter ilicit, este necesar să existe o obligaţie de a acţiona într-un anumit mod, iar cel ţinut de această obligaţie să rămână în pasivitate sau să refuze explicit sa execute acţiunea la care era obligat»;

- faptul că sunt supuşi unei exproprieri de fapt.

Referitor la aceste susţineri sunt de reţinut următoarele.

Prin decizia nr. 1168 8A din 17 octombrie 2018, atacată prin prezentul recurs, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 330/06.03.2017 şi a sentinţei civile nr. 373/23.02.2018 ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, a schimbat sentinţele apelate şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Prin aceeaşi decizie a fost respins ca inadmisibil apelul formulat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 330/06.03.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, soluţie care nu face obiectul recursului.

Prin sentinţa civilă nr. 330/06.03.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, în rejudecare, a fost admisă cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de A., şi B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la plata către reclamanţi a sumei în cuantum de 321.314 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 6075 mp, situat în Bucureşti, str. x - 69, aferentă perioadei 2011 - ianuarie 2014 şi până la data de 01.09.2016, precum şi la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui teren, respectiv 5905 euro/lună, cu începere de la data pronunţării prezentei hotărâri pe toată durata menţinerii regimului juridic actual al imobilului, a admis în parte, cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expertul C., la suma de 3000 de RON, au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei în cuantum de 2000 de RON, reprezentând diferenţa de onorariu de expert, a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecata în valoare de 9.500 de RON reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorarii de expert şi s-a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul C.G.M.B., ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 373/23.02.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost completată sentinţa civilă nr. 330/06.03.2017, în sensul obligării pârâtului la despăgubiri şi pentru 01.09.2016 - 06.03.2017.

Din motivarea sentinţei civile nr. 330/06.03.2017 rezultă că în rejudecare tribunalul a analizat fapta ilicită, pretins a fi săvârşită de către pârât, doar din perspectiva încălcării dreptului de proprietate al reclamanţilor prin reglementarea legală vizând interzicerea schimbării destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, aşa cum a fost modificat prin art. I din O.U.G. nr. 114/2007 (paginile 25-27 din decizia atacată, respectiv dosarul tribunalului).

Reclamanţii, recurenţii de faţă, nu au formulat nici apel principal şi nici apel incident împotriva considerentelor acestei sentinţe, prin care să invoce faptul că nu le-ar fi fost analizate şi alte fapte ilicite pretinse în sarcina pârâtului cum ar fi cele menţionate în cadrul acestui motiv de recurs, şi anume faptul că autorităţilor publice locale le-ar fi imputabilă în special pasivitatea lor, care echivalează cu un abuz (de drept), concept care ar exclude ca premisă existenţa unei obligaţii de a face în sarcina subiectului de drept, sau existenta unei «obligaţii legale» de a face pe care intimaţii-pârâţi ar fi încălcat-o şi care ar fi creat premisele ingerinţei în dreptul lor, şi anume art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul care ar fi impus în sarcina intimaţilor-pârâţi obligaţia de a actualiza planurile urbanistice la intervale regulate de timp (5-10 ani).

În consecinţă, ţinând cont de limitele efectului devolutiv al apelului date de ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ. nu se poate reţine faptul că instanţa de apel ar fi procedat în mod nelegal când nu ar fi analizat argumentele expuse anterior.

Pe de altă parte, limitele efectului devolutiv sunt date şi de ceea ce s-a supus judecăţii în prima instanţă, conform art. 478 C. proc. civ., în speţă interesând prevederile din cadrul alin. (3) al acestui articol, şi anume cele referitoare la interdicţia schimbării în apel a cauzei cererii de chemare în judecată (situaţia de fapt calificată juridic).

Prin cererea de chemare în judecată pretinsa faptă ilicită a constat, pe de o parte, în exproprierea de fapt intervenită ca urmare a aplicării art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, aşa cum a fost modificat prin art. I din O.U.G. nr. 114/2007, iar pe de altă parte în aceea că unitatea administrativă nu a dus la cunoştinţa apelanţilor că terenul în litigiu va face parte din anexa care a stat la baza emiterii O.U.G. nr. 114/2007.

Aşa cum s-a reţinut mai sus, neanalizarea de către prima instanţă de fond în rejudecare a acestei a doua fapte pretins ilicită nu a fost criticată în apel de către reclamanţi, cu privire la aceasta fiind aplicabile prevederile art. 477 C. pen..r.civ.

În schimb, celelalte fapte (omisiuni) menţionate anterior, argumente pretins determinante despre care se susţine că nu au fost analizate de instanţe de apel, acestea nu puteau face obiectul judecăţii în apel, în temeiul art. 477 alin. (3) C. proc. civ., şi pentru că excedeau cauzei cererii de chemare în judecată (situaţia de fapt calificată juridic).

Ca atare, nu se poate reţine o nelegalitate în sensul menţionat de către recurenţi.

În ceea ce priveşte neanalizarea existenţei exproprierii de fapt, nu se poate reţine vreun viciu de motivare a deciziei atacate care să poată fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Considerentele instanţei de apel cu privire la pretinsa expropriere de fapt se regăsesc la filele x ale deciziei atacate, reţinându-se în esenţă următoarele:

"Prejudiciul invocat de reclamanţi a fost lipsirea de folosinţa terenului pe care îl au în proprietate, respectiv privarea de proprietate printr-o expropriere de fapt.

Reclamanţii au susţinut că prejudiciile invocate au fost cauzate prin adoptarea O.U.G. nr. 114/2007, prin care s-a stabilit un anumit regim juridic pentru terenurile din categoria celor din care făcea parte şi terenul reclamanţilor, menţinerea acestui regim juridic şi lipsa oricărui demers din partea autorităţii administrative locale în vedere exproprierii terenului.

Or, nici adoptarea O.U.G. nr. 114/2007, care a modificat art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, nici menţinerea acestor dispoziţii legale nu pot fi imputate vreunuia dintre pârâţii din prezenta cauză, întrucât nu sunt emitenţii actului normativ care a stabilit acest regim juridic pentru terenurile din categoria celui aflat în proprietatea reclamanţilor."

"Reclamanţii au susţinut că terenul lor a făcut obiectul unei exproprieri de fapt, întrucât regimul juridic instituit terenului lor prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, îi împiedică să utilizeze terenul în scopul edificării unor construcţii de tip 2S+P+10, aşa cum şi-ar fi dorit, şi chiar să îl îngrădească.

Curtea constată că pârâţii din prezenta cauză nu au emis actul normativ care a instituit un regim juridic pentru terenul în discuţie, regim considerat de reclamanţi ca fiind de natură să lipsească de conţinut dreptul lor de proprietate asupra terenului. Totodată, pârâţii nu au întreprins nicio acţiune care să fi vizat terenul în litigiu. De altfel, nici reclamanţii nu au pretins că pârâţii ar fi realizat vreo acţiune care să vizeze terenul lor. Ceea ce au imputat pârâţilor a fost faptul că nu au procedat la expropriere. Dincolo de faptul că, aşa cum s-a reţinut mai sus, nu exista o obligaţie legală în sarcina pârâţilor de a proceda la expropriere în considerarea faptului că printr-un act normativ pe care nu pârâţii l-au emis s-a stabilit un regim juridic pentru o categorie de terenuri, printre care şi cel al reclamanţilor, practic, ingerinţa în dreptul de proprietate invocată de reclamanţi nu se datorează lipsei exproprierii lor de către pârâţi, exproprierea de către pârâţi fiind doar modalitatea în care reclamanţii au considerat că ar putea fi despăgubiţi pentru lipsirea lor de proprietate.

Prin urmare, în sarcina pârâţilor nu se poate reţine nici încălcarea dreptului la respectarea bunurilor, nici lipsirea reclamanţilor de proprietatea lor şi nici adoptarea unei măsuri privind folosinţa bunurilor, care, prin modul de reglementare sau de aplicare, să pună problema existenţei justului echilibru între cerinţele de interes general şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului sau a punerii reclamanţilor în situaţia de a suporta o sarcină disproporţionată.

Ca atare, nu se poate reţine în prezenta cauză că pârâţii ar fi încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor în vreuna din modalităţile avute în vedere de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, şi, pe cale de consecinţă, nu se poate pune în sarcina lor obligaţia de a despăgubi pe reclamanţi pentru prejudicii pe care nu le-au cauzat nici direct, nici indirect.

În aceste condiţii, în care ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor nu poate fi imputată pârâţilor, este inutil a se mai analiza scopul şi legalitatea ingerinţei sau existenţa justului echilibru sau disproporţiei sarcinii impuse pârâţilor prin regimul juridic al unor terenuri instituit prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007."

Din cele expuse mai sus reiese că instanţa de apel a analizat şi problema de drept a pretinsei exproprieri de fapt, constatând, de asemenea, că nu i se poate imputa pârâtului o astfel de faptă.

Ca atare, nu se poate reţine incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 nici sub acest aspect.

Este nefondat motivul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care se susţine că prin decizia atacată instanţa de apel a încălcat, prin raportare la dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat a problemelor dezlegate de instanţa de trimitere prin Decizia nr. 458/2015.

În esenţă, recurenţii susţin încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ., potrivit cărora "dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", raportat la decizia nr. 458/2015, dată în apel în ciclul procesual anterior.

Aceste critici vor fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În recurs, în cadrul acestui motiv de recurs se susţine că "în aceasta cauză, instanţa de trimitere - Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 458/2015 - a anulat în parte sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare, considerând ca Tribunalul: «a omis a analiza» dacă «impunerea prin actele normative adoptate ulterior punerii autorului acestora în posesie a regimului V1a»" şi că "pe cale de consecinţă, instanţa de trimitere a restrâns limitele rejudecării strict la acest aspecte, considerând ca judecătorii fondului trebuie sa analizeze (i) dacă [reclamanţii au] fost supuşi unei exproprieri de fapt care [îi] prejudiciază şi, în funcţie de răspunsul la aceasta problema de drept, (ii) dacă [sunt] sau nu îndreptăţiţi la despăgubiri" în timp ce "instanţa de control judiciar însă, prin Decizia recurată, a reţinut că ar fi «inutil a se mai analiza scopul şi legalitatea ingerinţei sau existenta justului echilibru sau disproporţiei sarcinii impuse pârâţilor (n.n. reclamanţilor) prin regimul juridic al unor terenuri instituit prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007»".

Susţinerile recurenţilor sunt nefondate având în vedere următoarele considerente.

Prin decizia civilă nr. 458A/07.10.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis apelul formulat de către reclamanţi atât împotriva încheierii prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, cât şi împotriva sentinţei civile nr. 49/16.01.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă prin care a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată, şi, anulând în parte sentinţa apelată, a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă a terenului în contradictoriu cu ambii pârâţi, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti.

În motivarea deciziei civile nr. 458A/07.10.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în apel în primul ciclu procesual s-au reţinut mai multe motive de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârilor menţionate anterior, astfel:

- pe de o parte, s-a reţinut că "dezlegarea problemei calităţii procesuale nu trebuie confundată cu dezlegarea fondului, chiar dacă verificările impuse de soluţionarea unei excepţii de natura celei soluţionate de instanţa de fond, privesc totuşi elemente legate intim de raportul juridic dedus judecăţii, cuprinse în motivele de fapt şi de drept ale acţiunii. Raportul de drept procesual, care presupune şi existenţa calităţii procesuale, se justifică fie prin suprapunerea calităţii de parte în proces cu aceea de parte în raportul juridic de drept substanţial, fie printr-o anumită conexitate a persoanei în cauză cu acesta, care conferă acea îndreptăţire de a participa la proces. Or, în raport de temeiul juridic al petitelor având ca obiect despăgubiri, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, Curtea a reţinut că, în acest caz, calitatea procesuală pasivă aparţine persoanei în raport de care se pretinde că a cauzat un prejudiciu, prin fapta sa ilicită, astfel că nici din acest punct de vedere, soluţia primei instanţe în privinţa acestei excepţii nu poate fi apreciată ca fiind corectă."

- pe de altă parte, s-au reţinut anumite lipsuri în motivarea sentinţei dată în primul ciclu procesual referitor la fondul pretenţiilor reclamanţilor, printre care şi cele menţionate de către aceştia în recurs.

Totuşi, aceste din urmă constatări ale instanţei de apel în primul ciclu procesual nu înseamnă că, aşa cum incorect susţin recurenţii, instanţa de trimitere ar fi restrâns limitele rejudecării strict la acest aspecte, şi anume dacă reclamanţii au fost supuşi unei exproprieri de fapt care îi prejudiciază şi, în funcţie de răspunsul la aceasta problema de drept, dacă sunt sau nu îndreptăţiţi la despăgubiri.

O astfel de afirmaţie ignoră tocmai prima problemă de drept dezlegată prin decizia civilă nr. 458A/07.10.2015, expusă mai sus, şi anume cea legată de problema calităţii procesuale pasive şi raportul său cu dezlegarea fondului, instanţa apreciind că apărarea pârâtului în sensul că nu este persoana care a săvârşit pretinsa faptă ilicită priveşte elemente legate de raportul juridic dedus judecăţii, cuprinse în motivele de fapt şi de drept ale acţiunii, astfel că această excepţie nu trebuia soluţionată mai înainte de judecarea pe fond a cauzei.

Ca atare, prima instanţă de fond a rămas învestită în rejudecare şi cu această apărare a pârâtului, că nu a săvârşit fapta imputată (că nu este îndeplinită condiţia săvârşirii unei fapte ilicite), apărare pe care a reluat-o în apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate în rejudecare.

Acesta este contextul în care instanţa de apel a reţinut în decizia atacată că "În aceste condiţii, în care ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor nu poate fi imputată pârâţilor, este inutil a se mai analiza scopul şi legalitatea ingerinţei sau existenţa justului echilibru sau disproporţiei sarcinii impuse pârâţilor prin regimul juridic al unor terenuri instituit prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007.

Din această perspectivă Curtea constată că Tribunalul a analizat cauza din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO ignorând cadrul procesual în care se realiza această analiză. Practic, Tribunalul a reţinut existenţa ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamanţilor fără a se preocupa dacă respectiva ingerinţă le poate fi imputată pârâţilor."

În consecinţă, este nefondat şi acest motiv de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se susţine că prin decizia recurată instanţa de apel a încălcat legea şi a aplicat greşit o serie de norme de drept material sunt de reţinut următoarele.

În cadrul acestui motiv de recurs s-a susţinut pe de o parte interpretarea greşită a art. 998 C. civ. de la 1864, iar pe de altă parte aplicarea greşită a prevederilor art. 5 - 7 din Legea nr. 33/1994 la ipoteza exproprierii de fapt, în locul aplicării art. 480 C. civ. din 1864, art. 44 şi art. 136 din Constituţia Romanţei şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.

Sunt nefondate susţinerile privind greşita interpretare a prevederilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Aceste prevederi au fost aplicate de către instanţa de apel în limitele date în primul rând de cauza cererii de chemare în judecată, iar în al doilea rând de limitele a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă şi ceea ce s-a apelat, aşa cum s-a reţinut în cadrul motivelor de recurs încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Or, se poate constata că, în temeiul art. 477 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. nu puteau face obiectul judecării apelului fapta ilicită a pârâţilor pretinsă în recurs constând în refuzul autorităţilor de a permite utilizarea terenurilor conform destinaţiei, pe motiv ca ar fi afectat unei utilităţi publice (spaţiu verde) sau că nu ar fi actualizat Planului Urbanistic General prin raportare la regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate privata asupra acestuia în temeiul Legii de reparaţie nr. 18/1991.

Este nefondată susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut că orice faptă omisivă ar putea fi considerata ilicita numai în măsura în care legea prevede o anumita obligaţie de a face care sa fi fost încălcată.

Din considerentele deciziei atacate se observă că instanţa de apel a reţinut că pentru ca o faptă omisivă, de felul celei pe care reclamanţii o impută pârâţilor, să aibă caracter ilicit, este necesar să existe o obligaţie de a acţiona într-un anume mod, iar cel ţinut de această obligaţie să rămână în pasivitate sau să refuze explicit să execute acţiunea la care era obligat şi că nu există obligaţia pârâţilor să procedeze la exproprierea terenurilor care fac parte din zonele verzi şi nu sunt în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale.

Ca atare, făcând această afirmaţie instanţa de apel s-a raportat strict la fapta ilicită aşa cum a fost pretinsă de reclamanţi.

În ceea ce priveşte considerentele deciziei nr. 1416/2008 a Curţii Constituţionale, în mod corect a reţinut instanţa de apel că prin acestea "Curtea a răspuns susţinerilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate prin care se invoca posibilitatea ca în interpretarea şi/sau aplicarea dispoziţiei legale analizate să apară o serie de "abuzuri cu consecinţe prejudiciabile pentru proprietarii terenurilor ce fac obiectul reglementării criticate". În nici un caz nu se poate reţine că prin considerentele Curţii Constituţionale s-a stabilit fie caracterul abuziv, fie caracterul prejudiciabil, fie faptul că repararea eventualelor prejudicii suferite de proprietari ca urmare a reglementării analizate în respectiva decizie ar urma să fie făcută în toate cazurile de autorităţile administraţiei publice locale. Dimpotrivă, Curtea a trimis la dispoziţiile dreptului comun, care poate fi răspunderea civilă delictuală, răspunderea din contenciosul administrativ, răspunderea pentru atingerea adusă drepturilor fundamentale, după caz, în funcţie de existenţa şi natura "abuzului" cu consecinţe prejudiciabile. Prin urmare, simplul fapt că în decizia menţionată Curtea s-a referit la autorităţile administraţiei publice locale nu înseamnă că, indiferent care este situaţia de fapt, acestea sunt cele responsabile pentru pagubele rezultate din aplicarea dispoziţiei legale a cărei constituţionalitate o analiza."

Într-adevăr, existenţa faptei ilicite şi persoana responsabilă trebuia determinată în funcţie de situaţia de fapt pretinsă într-o anumită cauză, iar nu în abstract.

În ceea ce priveşte trimiterea recurenţilor la decizia 612/2019, pronunţată într-o altă cauză, trecând peste faptul că nu rezultă a exista identitate de părţi, cauză şi obiect, din chiar paragraful citat de către recurenţi reiese că nu există "identitate sub aspect factual" cum în mod eronat susţin aceştia, întrucât în prezentul litigiu limitele judecăţii în apel, aşa cum s-a arătat mai sus, nu permiteau verificarea existenţei unei fapte ilicite constând în aceea că pârâţii nu ar fi procedat la actualizarea Planului Urbanistic General.

Susţinerea aplicării în mod greşit a prevederilor art. 5 - 7 din Legea nr. 33/1994 la ipoteza exproprierii de fapt, în locul aplicării art. 480 C. civ. din 1864, art. 44 şi art. 136 din Constituţia Romanţei şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. este nefondată.

Din considerentele deciziei atacate se observă că instanţa de apel a făcut referire la art. 5 - 7 din Legea nr. 33/1994 în contextul analizei dacă ar putea fi calificată drept faptă ilicită a pârâţilor fapta autorităţilor locale care, deşi s-a instituit acest regim restrictiv prin actul normativ menţionat mai sus, nu au procedat la exproprierea terenului, susţinere despre care s-a reţinut că ar fi fost făcută de către reclamanţi.

Astfel, instanţa de apel a făcut referire la condiţiile prevăzute de lege pentru a se iniţia exproprierea şi a constatat că acestea nu sunt îndeplinite în cauză, tocmai pentru a justifica concluzia la care a ajuns, în sensul că nu se poate reţine omisiunea pârâţilor de a acţiona potrivit acestei legi.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel ar fi ignorat faptul că ar fi existat obligaţia autorităţilor locale de a declanşa exproprierea de drept întrucât terenul în cauză ar fi fost expropriat de fapt prin adoptarea actului normativ care interzicea schimbarea destinaţiei terenurilor prevăzute ca spaţii verzi în documentaţiile de urbanism.

Această susţinere este nefondată.

Atâta timp cât nu s-a indicat o dispoziţie legală care să oblige autorităţile locale să declanşeze procedura exproprierii de drept ca urmare a intervenirii pretinsei exproprieri de fapt nu se poate reţine existenţa vreunei fapte ilicite în sarcina autorităţile locale pentru nedeclanşarea procedurii exproprierii de drept.

Exproprierea de fapt reprezintă o situaţie pretinsă de către anumite persoane care trebuie demonstrată şi stabilită în faţa unei instanţe de judecată, atâta timp cât nu a intervenit o înţelegere între părţile în conflict anterior. Raportat la pretenţiile concrete ale reclamanţilor se determină şi persoanele responsabile pentru intervenirea exproprierii de fapt.

Ca atare, instanţa de apel nu a făcut trimitere la prevederile art. 5 - 7 din Legea nr. 33/1994 pentru a justifica inexistenţa exproprierii de fapt, în locul aplicării art. 480 C. civ. din 1864, art. 44 şi art. 136 din Constituţia Romanţei şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., cum în mod greşit susţin recurenţii reclamanţi.

Aşa cum a arătat expres, instanţa de apel nu a mai ajuns să cerceteze existenţa sau nu a exproprierii de fapt pretinse în cauză, întrucât a verificat în prealabil criticile din apelul pârâţilor prin care se susţinea lipsa unei fapte a acestora care să fi adus atingere dreptului de proprietate al reclamanţilor. Astfel, în condiţiile în care a ajuns la concluzia că pretinsa ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor nu poate fi imputată pârâţilor, instanţa de apel a considerat că este inutil a se mai analiza scopul şi legalitatea ingerinţei sau existenţa justului echilibru sau disproporţiei sarcinii impuse pârâţilor prin regimul juridic al unor terenuri instituit prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, fapt ce reprezenta tocmai verificarea aplicării art. 480 C. civ. din 1864, art. 44 şi art. 136 din Constituţia Romanţei şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.

În consecinţă, recursul trebuia respins ca nefondat.