Adverse possession claim fails as precarious leasehold tenure cannot ripen into ownership; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2020

asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, la data de 03 octombrie 2011, sub nr. x/2011, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin primar, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate dobândirea de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 4138.03 m.p. şi construcţie casă de locuit - locuinţa CI cu suprafaţa construită de 21,87 mp. şi locuinţa C2 cu suprafaţa construită de 60,55 m.p., situat în Bucureşti sectorul 5 str. x fără număr (fost nr. 18 conform actului de atribuire situat la Vest de numărul 16), colţ cu str. x, având ca vecinătăţi: - pe latura de Sud: Str. x; - pe latura de Nord: Intr. C. şi imobil D.; - pe latura de Est: imobil E. (F. nr. 16) - pe latura de Vest: str. x, prin efectul uzucapiunii de peste 30 de ani şi unirea posesiilor exercitate asupra terenului de către autorii G. şi H. şi prin accesiune imobiliară asupra construcţiilor edificate de reclamanţi, în perioada 1995-2006, identificate prin raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de ing. I., ataşat la cerere, fără cheltuieli de judecată.

Reclamanţii au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au arătat că îşi restrâng pretenţiile la suprafaţa de 1638,03 mp din suprafaţa iniţial solicitată, având în vedere că restul de 2500 mp din suprafaţa iniţial precizată formează obiectul unui dosar de fond funciar.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3907 din 30 aprilie 2013, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

3. Judecata în primă instanţă.

Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2013 la data de 08 iulie 2013.

Reclamanţii J. şi A. au depus la dosar o cerere prin care au solicitat să se ia act că extind cadrul procesual în cauza şi, în temeiul art. 57 C. proc. civ. 1865, cheamă în judecata în calitate de pârâţi pe Consiliul Local al Sectorului 5 Bucureşti şi S.C. K. S.A. Bucureşti.

În şedinţa din 06 ianuarie 2014 pârâţii s-au opus cererii de extindere a cadrului procesual, arătând că cererea este tardiv formulată faţă de prevederile art. 132 C. proc. civ.

Tribunalul Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii cererii formulate în temeiul prevederilor art. 57 din C. proc. civ.

La data de 10 aprilie 2017, reclamanţii A. şi J. au formulat cerere precizatoare cu privire la suprafaţa de teren pentru care se solicită constatarea uzucapiunii şi accesiunii imobiliare şi, în acest sens, au depus şi un plan topografic cu indicarea terenului care face obiectul acţiunii.

Suprafaţa de teren asupra căreia reclamanţii solicită constatarea uzucapiunii este de 754 m.p., teren împrejmuit, cu corpurile de clădire CI construcţie parter cu suprafaţa construita la sol de 70 mp şi C2 construcţie parter cu suprafaţa construita la sol de 55 mp, conform planului de amplasament şi delimitare a imobilului şi planului de încadrare în zona (intravilan) scara: 1:500, anexa la Raportul de expertiza întocmit de expert tehnic judiciar L., în dosarul nr. x/2011, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 6986 din 02 octombrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 5, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 657 R/2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2035 din 18.12.2017 Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către pârâtul Municipiul Bucureşti, şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de formulată de reclamanţii A. şi J., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, ambii cu sediul în Bucureşti, Bd. x.

În motivarea sentinţei s-au arătat, în principal, următoarele:

În ceea ce priveşte situaţia juridică a acestui teren, instanţa de fond a reţinut că reclamanta A. este fiica lui G. (decedat în anul 1991), iar acesta din urmă a fost fiul lui H. (decedat în anul 1984 conform certificat de moştenitor f. x).

H. a moştenit de la mama sa M. o suprafaţă de 1800 mp reprezentând întreg locul de casă situat în vatra satului Progresul, comuna Şerban Vodă, provenită de la bunicul său N., astfel cum rezultă din actul de partaj încheiat la 20.01.1940, pe care H. a transmis-o apoi prin testament fiilor săi G. şi O., adresa terenului fiind str. x.

G. a transmis la rândul său prin succesiune către A. suprafaţa de 1200 mp teren.

În ce priveşte calitatea procesuală pasivă, având în vedere că uzucapiunea este instituită de lege ca o sancţiune împotriva proprietarului care, dând dovadă de lipsă de diligenţă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane, reprezentând în acelaşi timp un beneficiu acordat de lege posesorului ce a stăpânit bunul o perioadă de timp stabilită de lege, ca un adevărat proprietar, rezultă că acţiunea pentru constatarea uzucapiunii trebuie îndreptată împotriva adevăratului proprietar.

Faţă de situaţia de fapt şi de drept mai sus reţinută, conform prevederilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., prima instanţă s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către pârâtul Municipiul Bucureşti.

În condiţiile în care nici o persoană nu justifică existenţa în patrimoniul său a unui drept de proprietate asupra imobilului aflat în raza teritorială a Municipiului Bucureşti, bunul imobil, prin efectul prevederilor art. 477, C. civ. din 1864 (bunuri fără stăpân), art. 25 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, ale Legii fondului funciar nr. 18/1991 (art. 36 alin. (1) se regăseşte în patrimoniul Municipiului Bucureşti.

Or, nu rezultă din nici o probă că imobilul s-ar fi găsit în patrimoniul unei anumite persoane fizice sau juridice.

Pe cale de consecinţa, a apreciat că pârâtul Municipiul Bucureşti deţine calitate procesuală pasivă în cauza pendinte.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, a apreciat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru a se putea constata dobândire dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune.

În primul rând, pentru că reclamanţii nu au făcut dovada exercitării unei posesii utile asupra terenului, apreciind că posesia este viciată.

Astfel, posesia exercitată este afectată de viciul precarităţii, nefiind o veritabilă posesie, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe autorii lui A., respectiv în ceea ce îl priveşte pe H..

Prin încheierea contractelor de arendă în anii 1935, 1939 şi a atribuirii în vederea cultivării pentru anul 1947/1948 către H. a terenului proprietatea Municipiului Bucureşti, rezultă că acesta a exercitat asupra terenului respectiv o detenţie precară, nestăpânind terenul pentru sine, ci în numele proprietarului. Aşadar, chiar dacă acesta a exercitat acte materiale asupra terenului, acestea nu au fost însoţite şi de elementul intenţional (animus) specific posesiei.

O astfel de detenţie precară nu poate fi transformată în posesie prin simpla voinţă a detentorului, ci ea este posibilă numai în cele 4 cazuri prevăzute de art. 1858 C. civ.: primirea unui titlu translativ, efectuarea de acte de rezistenţă prin care neagă titlul proprietarului, când transmite posesia prin încheierea unui act translativ de proprietate cu titlu particular sau când transmite posesia printr-un act translativ de proprietate cu titlu universal, iar succesorul universal este de bună-credinţă. Or, a apreciat prima instanţă că nu este incidentă niciuna dintre aceste situaţii pentru a interveni intervertirea precarităţii în posesie utilă.

În acest sens trebuie avut în vedere că nu se poate reţine buna-credinţă pentru că H. şi succesorii acestuia locuiesc pe aceeaşi stradă încă din anii 1930 cel puţin, astfel încât cunoşteau situaţia terenului imediat învecinat, care fusese atribuit numai pentru cultivare, dovadă fiind şi transmiterea şi partajarea prin încheierea de acte juridice numai a suprafeţelor pe care exista titlu de proprietate.

În acelaşi sens se poate reţine şi viciul echivocului, nefiind clar titlul cu care reclamanţii au exercitat acte materiale asupra terenului, cel puţin până în anul 1992 când au edificat pe teren o primă construcţie.

Având în vedere că pe terenul respectiv nu au fost edificate construcţii decât după anul 1990, nu se poate deduce că succesorii lui H. au înţeles mai devreme de acest moment să schimbe titlul contactului lor material cu lucrul.

Totodată, a reţinut că posesia este afectată şi de viciul clandestinităţii întrucât nici autorii lor şi nici reclamanţii nu au făcut cunoscută posesia lor sub nume de proprietar prin înscrierea la rolul fiscal a terenului în suprafaţă de 758 mp pentru care cer constatarea uzucapiunii. Or, numai o posesie îndeplineşte condiţiile de publicitate uzuale poate fi protejată prin valorificarea sa ca posesie utilă şi poate produce efectul dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.

A avut în vedere că la nivelul anului 1986 terenul apărea în planurile topografice ca proprietate de stat, în folosinţa Consiliului Local, fiind învecinat cu cel care era folosit de o întreprindere de stat şi era apoi inventariat în anul 1995 în patrimoniul S.C. K. S.A.

A mai reţinut că nu s-a împlinit nici termenul de 30 de ani necesar reclamanţilor pentru a uzucapa, având în vedere că nu pot uni posesia lor cu cea viciată a autorilor şi că nu au construit pe teren decât începând cu anul 1992, neputându-se interpreta că anterior acestui moment au înţeles să se manifeste ca proprietari.

În ultimul rând, a constatat că reclamanţi nu au administrat probe convingătoare care să demonstreze că s-au comportat şi sunt cunoscuţi ca proprietari ai terenului în ultimii 30 de ani.

Faţă de cele de mai sus, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea uzucapiunii.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat constatarea dobândirii prin accesiune a dreptului de proprietate asupra celor două construcţii edificate de aceştia pe teren, a reţinut că potrivit prevederilor art. 492 din C. civ., "orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala lui şi că sunt ale lui până ce se dovedeşte din contră".

Acest text de lege instituie o prezumţie legală relativă, susceptibilă de a fi răsturnată prin dovada contrară, potrivit căreia o construcţie edificată pe un teren se consideră a fi fost ridicată de către proprietarul terenului respectiv, în nume propriu şi pe cheltuiala sa.

Având în vedere că nu a reţinut în favoarea reclamanţilor dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului pe care aceştia au arătat că au edificat cu propriile materiale două corpuri de construcţie, a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de textul de lege pentru a se putea constata dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate de altfel fără obţinerea de autorizaţii de construire.

4. Apelul declarat în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi J., solicitând admiterea apelului şi rejudecând cauza pe fond, să fie schimbată în parte sentinţa apelată în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată; să se constate că reclamanţi au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 758 mp prin uzucapiune şi dreptul de proprietate asupra construcţiilor la parter C1 în suprafaţa de 70 mp şi C2 în suprafaţa de 55 m.p. prin accesiune imobiliară, fără cheltuieli de judecată.

4. Judecata în apel. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1252 A din 8 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi J..

Pornind de la materialul probator administrat în cauză, curtea de apel a reţinut că reclamanta este fiica şi moştenitoarea lui G., decedat în anul 1991, care la rândul său, l-a moştenit, alături de fratele său O. şi de soţia supravieţuitoare P., pe H., decedat în anul 1984, în calitate de descendenţi de gradul 1. În privinţa suprafeţei de 1800 mp, reprezentând loc de casă situat în vatra satului Progresul, se arată că aceasta a fost moştenită de H. de la mama sa M., potrivit actului de partaj voluntar autentificat în anul 1940. În privinţa modalităţii de dobândire de care se prevalează reclamanţii pentru a celorlalte suprafeţe de teren la care fac referire în cauză, Curtea a reţinut că mijloacele de probă administrate în cauză evidenţiază dovada de atribuire emisă la nivelul anului 1949 de către Comandamentul de Însămânţări al Capitalei şi Suburbanelor Bucureşti, potrivit căreia se atribuie lui H., autorul reclamanţilor, suprafaţa de 4000 mp situată în str. x, pentru campania de lucru a anului 1947/1948, scopul atribuirii fiind acela de a folo şi terenul cultivându-l cu zarzavaturi. În egală măsură, trebuie avute în vedere şi cele două contracte de arendare, perfectate la nivelul anilor 1935, respectiv 1939, prin care acelaşi autor al reclamanţilor a primit cu acest titlu suprafaţa de 2500 mp, reprezentând teren de cultură, situat în satul Progresul. Potrivit informaţiilor furnizate de Arhivele Naţionale, din borderoul populaţiei, proprietăţilor şi exploataţiilor agricole din Bucureşti întocmit conform Recensământului agricol şi al populaţiei din anul 1948, reiese că în evidenţa menţionată de borderou figura şi autorul reclamanţilor cu o suprafaţă totală de teren posedată de 1,25 ha, distribuită în 3 parcele. Pentru a avea o imagine cât mai completă şi clară asupra situaţiei juridice a terenului deţinut de autorul reclamanţilor, parte din acesta constituind obiectul prezentei cauze, Curtea s-a raportat în analiza sa şi la relaţiile furnizate de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu, potrivit cărora la nivelul anului 1986, imobilul situat în str. x, sector 5 a fost consemnat în evidenţele cadastrale ca proprietate de stat, categoria de folosinţă alte terenuri, având o suprafaţă de 1008 mp, cu posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 5 Bucureşti.

Aşa cum au evidenţiat reclamanţii prin chiar cererea de apel, terenul deţinut de autorul lor a fost preluat de autorităţile statale prin colectivizare, astfel că, raportându-se la categoria de folosinţă a terenului, aşa cum reiese din actele de care se prevalează reclamanţii pentru a dovedi apartenenţa acestui teren la patrimoniul autorului lor, s-a declanşat procedura de reconstituire a dreptului de proprietate funciară, în cadrul căreia s-a emis titlul de proprietate nr. x/1996 pentru 1 ha. Titlul de proprietate a fost contestat pe cale judiciară, formând obiectul dosarului civil nr. x/2001 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, litigiu finalizat prin sentinţa civilă nr. 6986/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 657/2016 a Tribunalului Bucureşti, în sensul completării titlului de proprietate cu suprafaţa de 2500 mp, cu titlul de reconstituire. În cadrul acestui dosar s-a întocmit un raport de expertiză topografică ce a evidenţiat faptul că imobilul din str. x este format din două loturi de teren: o suprafaţă de 754 mp, reprezentând teren cu construcţii şi o suprafaţă de 2555 mp teren intravilan, neconstruit, care a avut destinaţie agricolă, actualmente fiind arabil.

Pentru verificarea situaţiei juridice a întregii suprafeţe de teren de 3309 mp, identificată de expertul topo la adresa str. x, s-au obţinut relaţii de Primăria Municipiului Bucureşti, care relevă că, potrivit celor deja evidenţiate, că imobilul situat în str. x, sector 5 a fost consemnat în evidenţele cadastrale ca proprietate de stat, categoria de folosinţă alte terenuri, având o suprafaţă de 1008 mp, cu posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 5 Bucureşti, iar diferenţa de teren este identificată ca fiind o secţiune din imobilul situat pe str. x, care la nivelul anului 1986 a fost înscris în evidenţele cadastrale drept proprietate de stat, categoria de folosinţă alte terenuri, având o suprafaţă de 3262 mp, cu posesor de parcelă Întreprinderea Antrepriza Construcţii Prefabricate.

În egală măsură, curtea de apel a luat în considerare şi menţiunile din Registrul Agricol, care evidenţiază că la nivelul anului 1959 autorul reclamanţilor figura cu 1,59 ha teren agricol şi 0,06 curţi construcţii, iar la nivelul anului 1963 înregistrările din acest registru pun evidenţă o diminuare a terenurilor deţinute de autorul acestora, în sensul că suprafaţa totală deţinută era de 0,24 ha, din care 0,18 ha teren agricol şi 0,06 ha teren cu destinaţia curţi construcţii.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că terenul de 754 mp, cu privire la care s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în cauza pendinte, este parcela de teren cu exact aceeaşi suprafaţă, identificată ca având două construcţii, prin raportul de expertiză topografică efectuată în dosarul civil nr18736/302/2001 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Din coroborarea cele două rapoarte de expertiză cu relaţiile furnizate de instituţia primăriei, a rezultat că la nivelul anului 1986, întreaga suprafaţă de teren de 3309 mp identificată de expert în dosarul având ca obiect contestarea titlului de proprietate emis în temeiul legii fondului funciar, figura drept proprietate de stat, cu posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 5 Bucureşti, respectiv Întreprinderea Antrepriza Construcţii Prefabricate.

Interpretând coroborativ toate aceste elemente probatorii din care reiese cu evidenţă că întregul teren deţinut de autorul reclamanţilor, indiferent de titlu, a fost preluat prin colectivizare în perioada anilor 1959 - 1963(aspect afirmat de altfel chiar şi de reclamanţi prin cererea de apel), iar recuperarea acestuia s-a realizat într-o anumită proporţie în urma demarării procedurii de reconstituire în temeiul legii 18/1991. În privinţa porţiunii de teren, pe care actualmente se află cele două construcţii, a căror edificare s-a realizat începând cu anul 1991, potrivit susţinerilor reclamanţilor prin cea de-a treia precizare a acţiunii introductive, Curtea a constatat că evidenţele cadastrale de la nivelul anului 1986 atestă apartenenţa sa la domeniul statului, fiind în administrarea şi folosinţa unor instituţii de stat, respectiv unităţi economice de stat, ceea ce confirmă etatizarea şi a acestei parcele de teren, pentru redobândirea căreia, reclamanţii trebuia să urmeze calea legilor speciale de reparaţie. Potrivit relaţiilor furnizate de Primăria de sector şi respectiv de cea a capitalei, în baza lor de date nu figurează formulate notificări, respectiv cereri de retrocedare nici în temeiul legii 10/2001, respectiv al legii 18/1991 pentru acest lot de teren.

Deşi din această perspectivă demersul pendinte al reclamanţilor apare ca inadmisibil, aceştia fiind obligaţi să urmeze calea legii speciale, curtea de apel, trecând peste acest impediment de ordin juridic, a apreciat, pe fondul cererii de constatare a uzucapiunii şi în limitele aspectelor critice formulate prin cererea de apel, că soluţia tribunalului este corectă atât din punct de vedere al legalităţii cât şi al temeiniciei.

Raportându-se la momentul introducerii acţiunii şi apreciind că reclamanţii trebuie să dovedească îndeplinirea cumulativă a tuturor cerinţelor uzucapiunii până la data introducerii acţiunii, Curtea a apreciat ca nerespectată condiţia termenului de 30 de ani, termen calculat de la nivelul anului 1990 când a început construcţia celor două corpuri de casă şi se poate reţine ca moment de început al stăpânirii terenului în cauză. Anterior acestui moment posesia reclamanţilor, dacă ar fi existat, era afectată de viciul clandestinităţii, din moment ce, sub aspectul situaţiei juridice oficiale, terenul figura în evidenţele cadastrale ca proprietate de stat, aflat în administrarea primăriei de sector, iar reclamanţii nu au dovedit stăpânirea pentru sine a terenului, în condiţiile în care nu s-a dovedit intenţia lor de a şi-l apropria, intenţie ce putea fi în mod facil obiectivată prin înscrierea în evidenţele fiscale a terenului.

În privinţa titlului cu care au stăpânit autorii lor terenul în litigiu, instanţa de apel a precizat că, fiind o acţiunea introdusă pe dreptul comun, examinarea acestei chestiuni trebuie să se supună rigorilor de probaţiune specifice căii procedurale alese, reclamanţii neputând beneficia de regimul derogatoriu consacrat de legiuitor doar pentru legile speciale de reparaţie. Pe cale de consecinţa, Curtea a reţinut că actele de care se prevalează reclamanţii pentru a dovedi intrarea în posesie asupra terenului, reprezentate de contractele de arendare şi actul de atribuire încheiate în perioada anilor 1935 - 1949, sunt susceptibile să dovedească caracterul precar al stăpânirii terenului, autorul reclamanţilor având poziţia unui detentor precar, situaţie de fapt ce nu este de natură să fundamenteze dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, cu precizarea suplimentară că nu există elemente probatorii pentru a reţine buna credinţă a succesorilor lui H., în condiţiile în care situaţia juridică a terenului rezulta din documente şi nu s-a dovedit necunoaşterea acesteia. Din perspectiva dreptului comun, menţiunile din registrul agricol, precum şi din alte documente cu valoare declarativă, de natura evidenţelor şi inventarelor realizate de diferite instituţii publice, în care se atestă deţinerea terenului de către autorul reclamanţilor, indiferent de titlul precizat sau de nespecificarea acestuia, nu pot fi considerate drept dovezi ale dreptului de proprietate şi nici chiar ale posesiei, ci doar ale stăpânirii materiale a terenului, elemente ce se impun a fi completate din punct de vedere probatoriu cu dovezi ale elementului intenţional.

Curtea de apel a apreciat că ar putea califica drept intervertire a precarităţii în posesie utilă faptul edificării celor două construcţii, ceea ce conduce la concluzia că abia începând cu anul 1990 se poate pune problema unei posesii veritabile.

5. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate în apel şi a încheierii din 1 octombrie 2019 au declarat recurs reclamanţii A. şi J..

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi au solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

a) Într-o primă critică, recurenţii-reclamanţi au arătat că încheierea din 01 octombrie 2019 a fost pronunţată cu încălcarea unor condiţii extrinseci actului de procedură atâta timp cât în mod nelegal instanţa de apel a respins cererea prin care apelanţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului ales, acesta având programată o excursie în străinătate.

Din această perspectivă, au arătat că termenul din 01 octombrie 2019 a fost stabilit prin preschimbarea termenului din data de 15 octombrie 2019, iar avocatul ales nu avea depusă la dosar o împuternicire avocaţială pentru reprezentarea convenţională a reclamanţilor în calea de atac a apelului, întrucât onorariul nu-i fusese plătit şi, în consecinţă, nu putea să-şi asigure substituirea în faţa instanţei.

Totodată, au susţinut că înscrisul depus de DITL sector 5 Bucureşti în data de 24 septembrie 2019 nu a fost comunicat apelanţilor-reclamanţi pentru a putea lua cunoştinţa de conţinutul acestuia.

b) O altă critică vizează soluţionarea pe fond a apelului, raportat la respingerea cererilor formulate de reclamanţi cu privire la administrarea probei cu cercetarea la faţa locului şi ataşarea în cauză a dosarului nr. x/2011, precum şi la interpretarea greşită a probatoriului administrat.

Raţionamentul celor două instanţe şi considerentele hotărârilor atacate sunt greşite, în raport cu situaţia de fapt existentă la faţa locului cu privire la întinderea şi amplasamentul suprafeţelor de teren puse în discuţie (a se observa filele x din decizia nr. 1252 A/08.10.2019) situate în str. x şi nr. 18-20 şi faţă de coroborarea înscrisurilor (declaraţia martorei Q. din dosarul x/2011 şi declaraţiile autentificate şi sub semnătură privată depuse la dosarul de apel) cu schiţele întocmite de către experţii judiciari şi extrajudiciari, cu extrasele de planuri topografice întocmite de-a lungul anilor, cu înscrierile din registrul cadastral al posesorilor şi registrul agricol al anilor 1959-1963 şi Borderoul din 1948 (emis de Arhivele Naţionale), şi cu relaţiile comunicate de primăriile sectoarelor 4 şi 5 ale Bucureştiului, Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti cu privire la aceste suprafeţe de teren.

O analiză făcută în amănunt asupra tuturor detaliilor din informaţiile şi relaţiile aflate în înscrisurile de la dosar, coroborată cu concluziile care ar putea rezulta din cercetarea la faţa locului, ar putea face dovada că raţionamentul judiciar şi calculele aritmetice făcute de tribunal şi de curte în considerentele hotărârilor atacate sunt greşite în ceea ce priveşte întinderea şi amplasamentul suprafeţelor de teren, întrucât nu corespund realităţii de pe teren.

O cercetare la faţa locului ar putea clarifica pe deplin situaţia de fapt, respectiv s-ar putea observa că în continuarea gardului, viu (liziera salcâmi unii vechi de peste 50 de ani) şi gardului construit de reclamanţi, pe latura de vest a suprafeţei de teren de 754 mp există o parcelă de teren pe care se află o platformă de beton, foarte aproape de strada x (perpendiculară pe strada x).

Curtea în raţionamentul făcut are în vedere suprafaţa de 3309 mp, rezultată din calcul aritmetic (754 mp+2555 mp = 3309 mp) şi apreciază că această suprafaţă, identificată în fisa bunului imobil str. x din expertiza topo, ar face parte din parcela în suprafaţă de 1008 mp situată la nr. 18, având ca posesor Consiliul Popular al Sectorului 5 Bucureşti, iar diferenţa de teren (nespecificată) este identificată (fără a arăta documentul de identificare) ca fiind o secţiune din imobilul situat pe str. x, care la nivelul anului 1986 a fost înscris în evidenţele cadastrale drept proprietate de stat, categoria de folosinţă alte terenuri, având o suprafaţă de 3262 mp, cu posesor de parcelă întreprinderea Antrepriză Construcţii Prefabricate.

Or, Curtea omite că prin sentinţa civilă nr. 6986/2015 - definitivă - pronunţată în dosarul x/2011 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti s-a a dispus completarea titlului de proprietate nr. x/1996 cu suprafaţa de 2500 mp, precum şi că prin Hotărârea nr. 111 din 03.02.1994 Comisia Municipiului Bucureşti a Sectorului Agricol Ilfov pentru Aplicarea Fondului Funciar nr. 18/1991 a validat anexa nr. 2 ce o menţiona la poziţia 49 pe autoarea reclamanţilor cu suprafaţa de 1,53 ha, din care 1 ha în extravilan şi 0,53 ha în intravilan, deşi, aşa cum Curtea a luat în considerare, autorul reclamanţilor figurează în Registrul agricol din 1959 cu suprafaţa de 1,59 ha teren agricol şi 0,06 ha curţi construcţii, iar la nivelul anului 1963 înregistrările pun în evidenţă suprafaţa de 0,24 ha din care 0,18 teren agricol şi 0,06 ha curţi construcţii. Curtea omite faptul că în anul 1962 autorii reclamanţilor au intrat în CAP cu suprafaţa de teren deţinută la nivelul acestui an, precum şi faptul că în 1994 S.C. K. - continuatoarea întreprinderii Antrepriza Construcţii Prefabricate - deţinea în str. x suprafaţa de 3567 mp rezultată din măsurători, şi nu suprafaţa de 3262 mp, cum greşit a reţinut Curtea.

Dacă în anul 1962 autorii reclamanţilor s-au înscris în CAP cu suprafaţa de teren deţinută, astfel că în anul 1963 aceştia au rămas la locul de domiciliu situat în str. x cu suprafaţa de 0,24 ha din totalul de 1,65 ha (1,59 ha + 0,06 ha = 1,65 ha), şi, în considerarea faptului că autorii reclamanţilor au intrat în CAP cu suprafaţa de teren deţinută, s-a admis cererea formulată de P. în baza Legii nr. 18/1991, cele două comisii de fond funciar au reconstituit dreptul de proprietate în favoarea acesteia pentru suprafaţa de 1,53 ha. Judecătoria Sector 5 a dispus completarea titlului de proprietate nr. x/1996 cu suprafaţa de 2500 mp, şi nu reconstituirea dreptului de proprietate, aşa cum greşit reţine Curtea, iar, în alt plan, statul deţine o suprafaţă de teren de 1008 mp în str. x în posesia Consiliul Popular al Sectorului 5 şi o suprafaţă de 3567 mp în str. x în posesia S.C. K.. Conform raţionamentului Curţii, statul ar deţine suprafaţa totală de 4575 mp (1008 mp + 3567 mp = 4575 mp) în str. x şi, din această suprafaţă, autorii reclamanţilor ar deţine în str. x suprafaţa de 2500 mp atribuită de instanţă în completarea titlului de proprietate nr. x/1996, prin sentinţa civilă nr. 6986/2015, plus suprafaţa de 754 mp, pentru care reclamanţii pretind uzucapiunea, ceea ce este greşit întrucât în fapt între suprafaţa de 4575 mp (1008 mp + 3567 mp = 4575 mp) şi suprafaţa de 3309 mp (diferenţa de teren liber de construcţii în suprafaţa de 2555mp, care are ca vecinătăţi la vest strada x şi la est suprafaţa de teren de 754 mp cu construcţiile aferente) se constată o diferenţă de teren de 2075 mp (4575 mp - 3309 mp) care ar reprezenta o suprafaţă de teren în proprietatea statului, situată în str. x, ceea ce nu corespunde realităţii de la faţa locului.

6. Apărările în recurs.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare şi nici nu s-au înfăţişat în instanţă pentru a-şi exprima punctul de vedere cu privire la recursurile declarate.

II. Soluţia şi considerentele Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

a) Cu privire la recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii civile din data de 01.10.2019 a Curţii de Apel Bucureşti.

Într-adevăr, termenul de judecată din data de 01.10.2019 a fost stabilit de instanţă prin preschimbarea termenului iniţial stabilit, acela din 15.10.2019 .

Este de observat însă că această preschimbare a fost dispusă încă din data de 16 iulie 2019, deci cu mai mult de două luni înainte de data de 01.10.2019, astfel că avocatul reclamantului a avut la dispoziţie un interval de timp suficient de lung pentru a-şi organiza activitatea, inclusiv prin asigurarea substituirii sale de către un alt avocat. Doar în măsura în care durata scursă între data la care s-a dispus preschimbarea termenului de judecată iniţial stabilit şi data noului termen ar fi fost una foarte scurtă, care să-l fi pus pe avocatul reclamanţilor în imposibilitate de a-şi asigura substituirea, s-ar fi putut considera că, în concret, a existat o vătămare privitoare la asigurarea dreptului la apărare al reclamanţilor în condiţii care să nu pericliteze dreptul acestora la un proces echitabil. În ce priveşte susţinerea recurenţilor potrivit căreia substituirea nu putea fi asigurată deoarece onorariul avocatului titular nu era plătit, aceasta nu poate fi primită, ea evocând o culpă a recurenţilor. Or, este de principiu că nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine un beneficiu.

Complementar, este de avut în vedere şi că la termenul de judecată din 01.10.2019 instanţa de apel nu a procedat la soluţionarea cauzei, preferând a amâna pronunţarea hotărârii pentru data de 18.10.2019 pentru ca părţile să poată depune concluzii scrise care să înfăţişeze punctul lor final de vedere, întemeiat pe analiza elementelor de fapt şi drept relevante, cu privire la soluţia ce trebuie dată apelului. Rezultă, aşadar, că imposibilitatea de a depune concluzii orale asupra apelului prin avocatul ales a fost compensată, într-o rezonabilă măsură, prin acordarea unui termen în care să se depună concluzii scrise, rămânând la aprecierea părţilor dacă înţeleg sau nu să beneficieze, în concret, de această posibilitate.

Observă Înalta Curte, sub acest aspect, că potrivit celor arătate în cererea de amânare formulată de avocatul reclamanţilor, acesta a revenit în ţară în data de 02.10.2019, astfel că până în data de 08.10.2019 avea posibilitatea de a depune concluzii scrise, înţelese ca suficient şi adecvat substitut al concluziilor orale ce puteau fi puse în data de 01.10.2019.

Nici împrejurarea că în data de 25.09.2019 a fost depus la dosarul cauzei, de către Direcţia de Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 5 Bucureşti, un răspuns scris în legătură cu procesul nu poate conduce la concluzia că în data de 01.10.2019 se impunea admiterea cererii de amânare formulate de avocatul reclamanţilor, acest răspuns fiind depus cu respectarea termenului legal de 5 zile anterior termenului de judecată, iar în concluziile scrise pe care le puteau depune reclamanţii se puteau referi şi la această adresă. Mai mult, din analiza considerentelor deciziei date în apel rezultă că răspunsul în discuţie nu a avut greutate în soluţionarea apelului, raţionamentul instanţei întemeindu-se, în partea lui esenţială, pe alte argumente ori mijloace de probă.

Faţă de cele arătate, se impune respingerea ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) coroborat cu cele ale art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865, a recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 01.10.2019.

b) Cu privire la recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 1252/A din 08.10.2019 a Curţii de Apel Bucureşti.

Cu caracter preliminar, Înalta Curte înţelege a arăta că astfel cum cu deplină claritate rezultă din dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. 1865, recursul, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motive care, în mod riguros, se circumscriu acelora limitativ prevăzute de acest text legal.

Prin urmare, orice critică dedusă judecăţii de către recurent care nu corespunde vreunuia dintre motivele de recurs enumerate de art. 304 nu poate fi primită spre analiză pe fondul ei, fiind inadmisibilă.

Astfel fiind, trebuie avut în vedere şi că prevederile art. 304 C. proc. civ. trimit la concluzia că pe calea recursului nu s-ar putea face reanalizarea probelor administrate în cauză pentru a se stabili o altă stare de fapt decât aceea pe care instanţa de apel, în urma propriei analize, a înţeles să o reţină ca fiind corespunzătoare adevărului. Spre deosebire de apel, cale de atac devolutivă în cadrul căreia instanţa poate aprecia probele administrate pentru a stabili starea de fapt relevantă, calea de atac a recursului este dedicată exclusiv aspectelor de (ne)legalitate a hotărârii atacate, prerogativa stabilirii faptelor în baza probelor nefiindu-i acordată judecătorului din recurs.

Cele de mai sus urmează a fi avute în vedere la soluţionarea recursului de faţă, Înalta Curte observând că cele mai multe critici formulate de reclamanţii-recurenţi tind la a-i solicita instanţei de recurs reaprecierea probelor şi, prin raţionament inductiv, stabilirea altor aspecte de fapt decât cele reţinute de către instanţa de apel sau de către prima instanţă.

În considerarea celor menţionate cu privire la particularităţile judecăţii în recurs, Înalta Curte nu ar putea proceda, în sensul celor solicitate de recurenţi, la a realiza "o analiză făcută în amânunt asupra tuturor detaliilor din informaţiile şi relaţiile aflate în înscrisurile de la dosar, coroborate cu concluziile care ar putea rezulta din cercetarea la faţa locului…", pentru a trage concluzia că "… raţionamentul judiciar şi calculele autentice făcute de tribunal şi de curte în considerentele hotărârilor atacate sunt greşite în ceea ce priveşte întinderea şi amplasamentul suprafeţelor de teren, întrucât nu corespund realităţii de pe teren".

A proceda în sensul cerut de recurenţi ar avea semnificaţia unei convertiri a judecăţii în recurs într-una specifică apelului, ceea ce, cu evidenţă, nu poate fi primit prin raportare la dispoziţiile legale care, în mod neechivoc, guvernează judecata în recurs.

Este lipsit de relevanţă dacă, potrivit celor arătate de recurenţi, instanţa de apel ar fi făcut un calcul greşit al suprafeţelor de teren, căci ceea ce interesează cu adevărat sub aspectul uzucapiunii era dacă privitor la suprafaţa de 784 mp teren erau întrunite cerinţele stabilite de lege pentru ca uzucapiunea să opereze.

Sub acest aspect instanţa de apel, confirmând starea de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă, a concluzionat, prin raportare la probatoriul administrat, că reclamanţii nu au făcut dovada stăpânirii terenului anterior anului 1990 în condiţii care să îngăduie calificarea stăpânirii exercitate de ei ca fiind o veritabilă posesie, deci caracterizată de intenţia de a se purta ca adevăraţi proprietari, iar nu ca simpli detentori precari. Or, detenţia precară nu poate fi o sursă a uzucapiunii, doar posesia având această vocaţie, sub condiţia exercitării ei pe durata şi cu respectarea celorlalte cerinţe pretinse imperativ de lege.

În ce priveşte motivul de recurs prin care decizia este criticată pentru că cererea reclamanţilor de efectuare a unei cercetări la faţa locului a fost respinsă, Înalta Curte îl găseşte, şi pe acesta, neîntemeiat.

Având ca fundament prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. 1865, instanţele sunt, într-adevăr, obligate să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În ce priveşte însă probele pe care găsesc de cuviinţă să le admită şi să le administreze, legea le recunoaşte instanţelor un drept de apreciere prin raportare la faptele de dovedit, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze. Nu este, deci, suficient, pentru a fi admisă, ca o probă propusă să fie legală ori pertinentă ci, în egală măsură, ea trebuie să fie şi concludentă ori cel puţin utilă la soluţionarea cauzei, astfel cum rezultă, ca regulă, din prevederile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. 1865:

"Dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii….".

Legea îi recunoaşte, aşadar, judecătorului fondului un drept de apreciere cu privire la utilitatea şi concludenţa unor probe, îngăduindu-i să hotărască admiterea ori respingerea unei cereri în probaţiune cu observarea acestor exigenţe, luând în considerare întregul material probator existent în cauză.

În ce priveşte prezentul proces, atât prima instanţă, cât şi cea de apel şi-au întemeiat hotărârile pe un probatoriu amplu şi variat, care le-au îngăduit să-şi fundamenteze într-o măsură suficientă raţionamentul juridic şi soluţiile la care s-au oprit. În aceste circumstanţe şi ţinând, totodată, seama de motivele pentru care s-a respins acţiunea reclamanţilor, cercetarea la faţa locului putea fi, într-adevăr, apreciată ca lipsită de utilitate, după cum tot astfel putea fi apreciată şi cererea de ataşare a dosarului nr. x/2011

Conchide, aşadar, Înalta Curte că instanţa de apel a hotărât cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, decizia sa fiind motivată coerent şi comprehensibil, iar nu contradictoriu, neputându-se reţine, prin raportare la prevederile art. 304 C. proc. civ., caracterul întemeiat al criticilor formulate de recurenţi.

În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., văzându-se şi statuările privitoare la inadmisibilitatea motivelor de recurs care nu pot fi circumscrise acelora enumerate de art. 304 C. proc. civ. 1865, se va respinge recursul conform art. 312 alin. (1) din acelaşi Cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi J. împotriva încheierii din 1 octombrie 2019 şi a deciziei nr. 1252 A din 8 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2020.