Enrichment without cause for public building upgrades: right of action accrual upon satisfaction of suspensive condition and post-debate proof of expert fees

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2020

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 2 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului Mureş, reclamantul Tribunalul Mureş a solicitat obligarea pârâtelor S.C. A. S.R.L. şi B. la plata sumei de 374.732 RON, reprezentând valoarea de piaţă actualizată a investiţiilor realizate de reclamantă, în perioada 1996-2012, la imobilul reprezentat de clădirea Judecătoriei Reghin, situat în Reghin, str. x, jud. Mureş; obligarea pârâtelor la plata de dobânzi legale penalizatoare, calculate la suma solicitată, începând de la data introducerii acţiunii şi până la data achitării efective; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 13/C/29 mai 2014, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis cererea de strămutare formulată de pârâte şi a dispus strămutarea cauzei de la Tribunalul Mureş, la Tribunalul Harghita.

Prin încheierea civilă nr. 985/2014 din 08 iulie 2014, Tribunalul Mureş, secţia civilă a dispus scoaterea de pe rol a cauzei cu nr. x/2014 şi înaintarea dosarului către Tribunalul Harghita.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 1664/22 octombrie 2015, Tribunalul Harghita, secţia civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâte; a constatat că excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamatului Tribunalul Mureş şi lipsa capacităţii procesuale pasive a pârâtei B. au rămas fără obiect; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Tribunalul Mureş împotriva pârâtelor B. şi S.C. A. S.R.L., având ca obiect pretenţii.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 307/A/09 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de apelantul Tribunalul Mureş împotriva sentinţei civile nr. 1664/22 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Harghita, care a fost anulată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Harghita.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă sub nr. x/2014*.

4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Harghita

Prin sentinţa civilă nr. 516/23 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta B.; s-a respins acţiunea formulată de reclamantul Tribunalul Mureş împotriva pârâtei B.; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei invocate de pârâta S.C. A. S.R.L.; s-a admis acţiunea formulată de reclamantul Tribunalul Mureş împotriva pârâtei S.C. A. S.R.L. şi a fost obligată aceasta să plătească reclamantului suma de 374.732 RON, reprezentând valoarea actualizată a investiţiilor realizate de reclamant în anii 1996-1997 în clădirea Judecătoriei Reghin, situată în municipiul Reghin, str. x, jud. Mureş, aceeaşi pârâtă fiind obligată să plătească reclamantului dobânda legală penalizatoare la suma arătată, calculată începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 2 aprilie 2014, până la data plăţii.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin încheierea din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a dispus scoaterea de pe rol a cauzei cu nr. x/2014*, având ca obiect apelul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 516/23 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă, şi înaintarea dosarului către Curtea de Apel Cluj, urmare a dispoziţiilor încheierii civile nr. 1638 din 24 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 103A/15 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 516/23 martie 2017 a Tribunalului Harghita, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care pârâta S.C. A. S.R.L. trebuie să le plătească reclamantului Tribunalul Mureş, despăgubiri stabilite la suma de 198.245 RON cu TVA inclus, în loc de 374.732 RON; au fost menţinute restul dispoziţiilor din sentinţa apelată; a fost obligat reclamantul Tribunalul Mureş să-i plătească pârâtei S.C. A. S.R.L. suma de 6.454 RON, cheltuieli de judecată în apel.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamantul Tribunalul Mureş şi pârâta S.C. A. S.R.L.

6.1. Recurentul-reclamant şi-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului şi casarea parţială a deciziei atacate, în privinţa sumei stabilite cu titlu de despăgubiri în favoarea Tribunalului Mureş, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, potrivit art. 498 alin. (1) C. proc. civ., în vederea administrării probei solicitate; de asemenea, cât priveşte măsurii de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în apel, a solicitat casarea cu reţinere spre rejudecare de către instanţa de recurs.

În motivarea recursului, relativ la suma stabilită cu titlu de despăgubiri, recurentul-reclamant a arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală, pe de o parte pentru că, în apel, a depus în termen legal obiecţiuni la raportul întocmit de expertul tehnic judiciar C., raport comunicat odată cu citaţia emisă pentru termenul din 8 mai 2019, caz în care nu i se poate reproşa lipsa comunicării concluziilor expertizei în cadrul procedurii efectuate prin comisie rogatorie, iar, pe de altă parte, deoarece se constată că instanţa de apel a pus în discuţie obiecţiunile punctuale pe care le-a formulat şi depus în termen legal recurentul-reclamant, însă în privinţa lor s-a pronunţat global, prin respingere, apreciind că nu există niciun fel de nelămuriri, în sensul prevăzut de art. 337 C. proc. civ., care să impună lămurirea sau completarea raportului de expertiză.

Faţă de cele învederate, recurentul-reclamant reclamă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 337 C. proc. civ. de către instanţa de apel, susţinând că în cauză se impunea compararea valorilor stabilite în cadrul celor două expertize evaluatorii, iar expertul C. trebuia să lămurească modul în care a construit sumele finale stabilite ca valori ale lucrărilor pentru cele trei momente avute în vedere - data execuţiei lucrărilor, data înregistrării cererii de chemare în judecată şi data efectuării expertizei.

Argumentul pentru care recurentul-reclamant consideră că erau necesare aceste lămuriri, sub forma unei completări ori a unor răspunsuri la obiecţiuni, este legat de faptul că lucrarea efectuată de către expertul C. este singura administrată judiciar, ceea ce determina obligativitatea unei analize legate de diferenţele între valorile construite în cadrul acesteia şi valorile stabilite în cadrul expertizei evaluatorii extrajudiciare efectuate de expertul D., lucrare avută în vedere de prima instanţă şi constituind obiect al cenzurii în apel.

Prin urmare, chiar dacă dispoziţiile art. 337 C. proc. civ. stabilesc posibilitatea instanţei de a solicita lămuriri ori de a cere completarea expertizei, în cauză această lămurire/completare se impunea ca urmare a conturării a două opinii, cea avută în vedere de prima instanţă, care forma obiectul analizei judecătoreşti în cadrul apelului, precum şi cea exprimată de expertul desemnat a efectua raportul de expertiză judiciară în apel, care a stabilit valori esenţial diferite faţă de cele reţinute prin sentinţa apelată.

Astfel, expertul C. a construit valorile aferente momentului 2 şi 3 - data înregistrării cererii de chemare în judecată şi data efectuării expertizei, prin deducerea unor valori supuse amortizării, spre deosebire de primul moment, cel al execuţiei lucrărilor, dată faţă de care instanţa de apel a avut în vedere că sunt incidente dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 81/2003, referitoare la reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice.

Or, faţă de neluarea în calcul a evaluărilor aferente momentelor 2 şi 3, recurentul-reclamant invocă şi motivul de nelegalitate referitor la interpretarea diferenţiată şi arbitrară a acestor dispoziţii raportat la evaluarea efectuată în privinţa momentului 1, cel al execuţiei lucrărilor, în contextul în care, anterior acestor aprecieri, instanţa de apel a arătat că, "întrucât lucrările efectuate la imobilul în litigiu de către reclamant în perioada 1996-1997 pot fi incluse în categoria investiţiilor, determinate şi generate de funcţiunea nouă care s-a dat clădirii, respectiv, sediu pentru judecătorie, este evident că acestea nu pot fi amortizate".

Drept consecinţă, în opinia recurentului-reclamant era necesar ca aceste nelămuriri şi neconcordanţe să fie lămurite, pentru a se putea fundamenta soluţia instanţei de apel, însă interpretarea nelegală şi arbitrară a normelor indicate anterior au condus la pronunţarea unei decizii afectate de nelegalitate parţial, în privinţa sumei stabilite cu titlu de despăgubiri în favoarea Tribunalului Mureş.

Referitor la suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, recurentul-reclamant a arătat că au fost încălcate prevederile art. 452 C. proc. civ.

Astfel, contrar dispoziţiilor invocate, care limitează dovedirea cheltuielilor cerute de parte cu titlu de cheltuieli de judecată la momentul închiderii dezbaterilor, la termenul din 8 mai 2019, cel la care instanţa de apel a închis dezbaterile în cauză, a dat cuvântul asupra apelului şi a dispus amânarea pronunţării, această instanţă a pus în vedere părţii apelante să efectueze plata onorariului definitiv al expertizei în termenul de pronunţare fixat pentru data de 15 mai 2019, mai mult, a încuviinţat ca partea respectivă să probeze plata decontului în termenul de pronunţare, inclusiv în privinţa avansului de 1.000 RON, pe care a pretins că l-a achitat.

Or, această împrejurare echivalează cu nesocotirea dispoziţiilor legale anterior indicate, dar şi a celor din materia probaţiunii şi a procedurii de amânare a pronunţării, de către instanţa de apel. Mai mult, după ce dispune amânarea pronunţării pentru ca apelanta să facă dovada cheltuielilor de judecată pretinse în apel, instanţa de apel le şi acordă, în dispreţul legii a cărei aplicare era chemată să o facă.

6.2. Recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, şi, drept consecinţă, schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 516/23 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Harghita, în principal respingerea, ca inadmisibilă sau nefondată, a acţiunii promovate de Tribunalul Mureş, cu cheltuieli de judecată la toate gradele de jurisdicţie, iar, în subsidiar, admiterea în parte a acţiunii, în sensul obligării pârâtei doar la plata sumei de 22.893 RON, reprezentând valoarea rămasă neamortizată estimată pentru decembrie 2018 a lucrărilor de reparaţii efectuate la imobilul din Reghin, str. x, fără aplicarea dobânzii legale penalizatoare de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată şi în această situaţie.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a soluţionat în mod nelegal excepţiile invocate, neobservând incidenţa prevederilor art. 32-33 coroborat cu art. 36 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia pronunţată, Curtea de Apel Cluj a examinat excepţia referitoare la lipsa calităţii procesuale active a Tribunalului Mureş fără a verifica îndeplinirea cerinţelor reclamate de art. 32 C. proc. civ., coroborat cu art. 25 alin. (3) C. civ.. Or, trebuia să stabilească dacă reclamantul este titular de drepturi şi obligaţii civile. Curtea, însă, a respins excepţia invocată, motivând că reclamantul este îndrituit a promova acţiunea, fiind beneficiarul lucrărilor, or acesta a fost Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public, împrejurare care rezultă fără echivoc din actele existente în dosar, solicitate a fi administrate în soluţionarea apelului, respectiv: adresa nr. x/24.06.1997, emisă de Tribunalul Mureş, Direcţia Economică; adresa nr. x/18.07.1997, emisă de Ministerul Justiţiei către Tribunalul Mureş, prin care se avizează documentaţia reactualizată în preţuri - luna iulie 1997 pentru lucrarea "RK şi amenajări la Judecătoria şi la Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin", conchizând că finanţarea lucrărilor de reparaţii capitale se realizează de către Ministerul Justiţiei, respectiv Tribunalul Mureş în cotă parte de 71,3% şi Ministerul Public, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, în cotă parte de 28,7%, că situaţiile de lucrări vor fi întocmite de antreprenor, verificate de dirigintele de şantier, însuşite de beneficiar şi se vor deconta în conformitate cu protocolul încheiat, la valorile susmenţionate, care vor fi asigurate de către cele două ministere şi că fondurile de reparaţii capitale, necesare pentru execuţia lucrărilor aferente Judecătoriei Reghin, vor fi alocate prin solicitările lunare de credite, cu fundamentările corespunzătoare, pe formularul transmis cu adresa din 08.05.1995, în raport de posibilităţile financiare ale ministerului.

Totodată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii pârâte a fost analizată de instanţa de apel în exclusivitate prin prisma clauzelor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.01.2013, însă examinarea trebuia făcută în funcţie de definiţia "calităţii procesuale" reglementate de art. 36 C. proc. civ.

În speţă, prin raportare la constatarea făcută de instanţa de apel, în sensul că lucrările au fost efectuate la imobilul în litigiu "de reclamant în perioada 1996-1997 ...", recurenta-pârâtă nu are calitate procesuală pasivă.

Pe de o parte, aşa cum rezultă din analiza cărţii funciare 2503 Reghin asupra imobilului identificat topografic sub nr. x, dreptul de proprietate în această perioadă era întabulat în favoarea Statului Român, iar dreptul de administrare operativă în favoarea Ministerului de Justiţie.

Pe de altă parte, se constată că imobilul în litigiu a fost restituit pârâtei B. în baza Legii nr. 10/2001, liber de orice sarcini. În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale. Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii foştilor proprietari pentru reparaţiile aduse imobilului preluat în stare de degradare şi nici posibilitatea deţinătorilor de imobile, alţii decât chiriaşii imobilelor cu destinaţie de locuinţă, de a solicita despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse acestora în perioada în care le-au deţinut. Or, este evident că legiuitorul a înţeles să acorde despăgubiri pentru îmbunătăţirile necesare şi utile numai chiriaşilor imobilelor cu destinaţie de locuinţă, nu şi deţinătorilor imobilelor cu altă destinaţie.

De asemenea, excepţia prescripţiei a fost respinsă nelegal, prin raportare la faptul că "atâta vreme cât posesia şi folosinţa imobilului a fost exercitată în mod continuu cu destinaţia şi cu funcţionalitatea de judecătorie, nu se poate vorbi despre intervenirea prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune...".

Însă, prin raportare la data introducerii cererii în pretenţii - 02 aprilie 2014, restituirea "investiţiilor" realizate în anii 1996-1997 este tardivă, intervenind prescripţia dreptului material de a solicita aceste pretenţii, în acest sens fiind aplicabile prevederile art. 2517 şi art. 2524 C. civ.

În speţă, Tribunalul Mureş trebuia să cunoască faptul că, prin Ordinul Ministrului de Justiţie nr. 2783/C/28 august 2008, s-a dispus restituirea în natură a imobilului din litigiu condiţionat de restituirea despăgubirilor încasate. În această situaţie, termenul de trei ani a început să curgă din august 2008, astfel că reclamanta putea să solicite despăgubiri, în condiţii de legalitate, doar până la 28 august 2011.

În aceeaşi idee sunt şi dispoziţiile art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, care se aplică prin asemănare şi îmbogăţirii fără just temei.

Şi excepţia prematurităţii a fost respinsă în mod greşit, invocându-se împrejurarea că dreptul de a pretinde despăgubiri s-a născut la data de 26 iulie 2012, instanţa de apel neanalizând în niciun fel existenţa contractului de locaţiune în derulare în soluţionarea acestei excepţii.

Or, trebuia avut în vedere actul încheiat între părţile în litigiu, nr. 2232/29.07.2015, cu termen de valabilitate până în august 2020 inclusiv, analizându-se implicit interesul reclamantului în promovarea acţiunii în condiţiile date. Cât timp există un contract de închiriere în plină derulare, iar Tribunalul Mureş foloseşte în continuare imobilul în litigiu, reclamantul nu are interesul de a fi despăgubit pentru lucrările efectuate, lucrări de care beneficiază pentru a funcţiona legal.

Cât priveşte soluţia asupra fondului, recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la incidenţa noului C. civ., respectiv cu aplicarea greşită a normelor de drept material în privinţa reţinerii incidenţei art. 9 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 81/2003, actualizată, privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice prin raportare la lucrări efectuate între anii 1996-1997; a arătat, de asemenea, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care îşi întemeiază instanţa de apel soluţia prin care lucrările de punere în funcţiune a sediului judecătoriei sunt investiţii care nu pot fi amortizate.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind C. civ., care enunţă clar faptul că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. (01.10.2011) nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşiri ori producerii lor.

Potrivit art. 6 alin. (5) din Noul C. civ., "dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau după caz, produse sau săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare".

Prin prisma celor de mai sus, instanţa de apel greşit a reţinut - drept reper pentru stabilirea legii aplicabile - data de 26 iulie 2012, în condiţiile în care lucrările de reparaţii au avut loc între 1996-1997.

În plus, instanţa de apel nu a analizat nici condiţiile de admisibilitate - materiale şi juridice - ale îmbogăţirii fără justă cauza, rezumându-se la a enunţa conţinutul articolelor care reglementează această instituţie.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 389 C. proc. civ., deşi avea obligaţia să analizeze pretenţiile Tribunalului Mureş prin raportare la considerentele de fapt şi de drept invocate prin acţiunea iniţială, respectiv precizările ulterioare în faţa Tribunalului Harghita. Deşi reclamantul nu a formulat întâmpinare la apelul declarat de pârâtă, Curtea de Apel Cluj a reţinut apărările acestei părţi expuse în cadrul obiecţiunilor formulate la expertiza ordonată în cauză la solicitarea societăţii pârâte, ceea ce echivalează cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 425 C. proc. civ., care instituie obligaţia acesteia ca în considerentele hotărârii să arate motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază soluţia, absenţa acestora echivalând practic cu lipsa motivării, în condiţiile în care, prin art. 264 alin. (2) C. proc. civ., se prevede că "în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare".

În cauză, deşi prin decizia recurată curtea a reţinut corect, în baza expertizei ordonate, faptul că lucrările s-au efectuat la imobilul în litigiu de către reclamant în perioada 1996-1997, fiind determinate şi impuse de funcţionalitatea şi funcţiunea nouă care s-a dat clădirii, de destinaţia acesteia, respectiv sediu pentru Judecătoria Reghin, a înlăturat - fără nicio argumentare juridică - concluzia expertului, atât în ceea ce priveşte natura juridică a acestor lucrări, determinate de expert ca fiind lucrări de reparaţii, cât şi cu referire la amortizarea acestora.

În contra acestei concluzii, instanţa de apel a apreciat că aceste lucrări pot fi incluse în categoria investiţiilor şi, astfel, a constatat incidenţa art. 9 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 81/2003, actualizată, concluzionând că lucrările nu pot fi amortizate.

Or, curtea trebuia să analizeze fiecare lucrare şi să determine în mod separat natura juridică a acestora prin raportare la definiţia noţiunii de investiţie, ce se regăseşte în expertiză la pag. 59.

Lipseşte, însă, cu desăvârşire motivarea deciziei în acest sens şi argumentaţia logico-juridică pe baza cărora instanţa şi-a format această convingere, dar şi probele avute în vedere la formarea acestei opinii juridice, aspect ce atrage incidenţa art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Or, prin expertiză s-au expus clar următoarele aspecte:

"Iniţial casa a funcţionat ca prăvălie la parter şi spaţii de cazare la etaj, spaţii de depozitare la subsol . . . . . . . . . .în perioada 1996-1997 au avut loc lucrări de amenajare pentru schimbarea de destinaţie din clădire comercial - administrativ în clădire administrativă pentru Judecătoria Reghin. Prin lucrările realizate în perioada 1996-1997 nu s-a mărit suprafaţa construcţiei, nu s-a intervenit la vreo consolidare, au fost lucrări de recompartimentare parţială pentru o satisface noua destinaţie, au fost efectuate reparaţii la finisaje şi instalaţii, a fost schimbată învelitoarea. Dacă ar fi rămas aceeaşi destinaţie ca cea iniţială nu ar fi fost necesară nicio recompartimentare...în funcţie de utilizator au fost efectuate lucrări de amenajare interioare . . . . . . . . . . . O parte din lucrările realizate în perioada 1996-1997 sunt voluptorii şi ţin efectiv de funcţiunea nouă care s-a dat - sediu pentru judecătorie (de ex. lambriuri în sălile de judecată, gresie pe pereţii din zona intrării principale, s.a). Având în vedere vechimea lucrărilor efectuate în 1996-1997 şi a faptului că pe parcurs, după 1998, nu au fost efectuate reparaţii, o mare parte din lucrările efectuate în anul 1997 necesită a fi refăcute. La data actuală este întocmit un proiect... nr. 334/2017...anexat la raport. La construcţia analizată nu a fost efectuate lucrări de extindere pe orizontală sau pe verticală, construcţia în sine este aceeaşi de la data execuţiei. Au fost refăcute în perioada 1996-1997 adaptări la noua funcţiune de spaţiu pentru Judecătorie şi Parchet, au fost refăcute finisaje şi instalaţii. Adaptarea poate să cuprindă lucrări de reparaţii, confortizări, recompartimentări, amenajări interioare specifice unor lucrări voluptorii".

În subsidiar, recurenta-pârâtă a arătat că, faţă de precizările făcute de expert, în sensul că, întrucât "la unele elemente de construcţie s-a observat o uzura mai mică, expertul a calculat valoarea estimată a lucrărilor neamortizate astfel: pentru anul 2014 suma de 51.911 ron, pentru decembrie 2018 suma de 22.893 ron", solicită ca, în urma admiterii recursului şi a casării deciziei recurate, să se admită în parte acţiunea promovată de Tribunalul Mureş şi să fie obligată doar la plata sumei de 22.893 RON, sumă ce reprezintă valoarea estimată a lucrărilor neamortizate pentru decembrie 2018, fără dobânzi.

7. Apărările formulate în cauză:

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, întrucât criticile susţinute în exercitarea acestei căi de atac nu sunt fondate.

În esenţă, a arătat că, raportat la dispoziţiile art. 337 C. proc. civ., instanţa de apel în mod temeinic a respins solicitarea de a se încuviinţa obiecţiunile formulate de Tribunalul Mureş la expertiza ordonată în cauză, în acest sens fiind elocvente menţiunile din încheierea de şedinţă din 08 mai 2019, când, luându-se act de poziţia părţilor faţă de raportul de expertiză, s-a considerat că nu există niciun fel de nelămuriri formulate în sensul textului de lege invocat, care să impună completarea raportului de expertiză. De atlfel, raportul de expertiză a fost efectuat cu citarea părţilor, a fost comunicat, Tribunalul Mureş formulând obiecţiuni în termen, care au fost respinse motivat de curte.

În speţă, recurenta-pârâtă a contestat, la rândul ei, expertiza extrajudiciară, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel, situaţie în care sunt fără relevanţă juridică criticile formulate în sensul lămuririi diferenţei mari între valoarea constatată prin expertiza judiciară şi cea extrajudiciară.

Urmează a se observa şi faptul că Tribunalul Mureş nu a solicitat în probaţiune nici în faţa instanţei de fond şi nici în faţa Curţii de Apel Cluj efectuarea vreunei expertize judiciare şi nici nu a formulat obiective iniţiale. Practic, toată acţiunea a fost bazată pe raportul de expertiză extrajudiciară contestat de recurenta-pârâtă şi pe anexele acesteia.

A solicitat respingerea recursului şi în privinţa exonerării Tribunalului Mureş de la plata cheltuielilor aferente onorariului de expertiză, fiindcă această lucrare, odată efectuată, impunea plata onorariului, recurenta-pârâtă dovedind în termenul de pronunţare faptul că a achitat atât avansul în sumă de 1.000 RON, cât şi diferenţa de onorariu.

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant a invocat nulitatea recursului formulat de către recurenta-pârâtă, întrucât, în opinia sa, dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au fost indicate în mod formal, criticile dezvoltate reprezentând, în realitate, motive de netemeinicie a hotărârii recurate. A arătat că recurenta-pârâtă ignoră elementele esenţiale care reglementează dreptul la apărare atunci când susţine că instanţa de apel a reţinut argumentele părţii adverse, expuse în cadrul obiecţiunilor la raportul de expertiză, în condiţiile în care recurentul-reclamant nu ar fi formulat întâmpinare în apel. Or, curtea nu a nesocotit dispoziţiile art. 389 C. proc. civ., iar argumentle recurentei-pârâte nu atrag incidenţa prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

8. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 13 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Tribunalul Mureş şi de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 103/A din 15 mai 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursurilor la 28 mai 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu referire la recursul declarat de Tribunalul Mureş:

Printr-o primă critică susţinută prin motivele de recurs, recurentul- reclamant a arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală cât priveşte respingerea obiecţiunilor formulate de această parte la raportul de expertiză întocmit în cauză, deşi au fost depuse în termen legal; pe de altă parte, pentru că analiza acestor obiecţiuni s-a făcut în mod global, cu toate că instanţa de apel le-a pus în discuţie punctual.

Totodată, recurentul-reclamant a reclamat interpretarea greşită a art. 337 C. proc. civ., susţinând că se impunea compararea valorilor stabilite în cadrul celor două expertize evaluatorii, pentru a se lămuri modul în care s-au construit sumele finale stabilite ca valori ale lucrărilor pentru cele trei momente avute în vedere - data execuţiei lucrărilor, data înregistrării cererii de chemare în judecată şi data efectuării expertizei. Chiar dacă dispoziţiile invocate stabilesc posibilitatea instanţei de a solicita lămuriri ori de a cere completarea expertizei, în cauză această lămurire/completare se impunea ca urmare a conturării a două opinii, cea reţinută de prima instanţă şi cea exprimată de expertul desemnat a efectua raportul de expertiză în apel, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 81/2003, referitoare la reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice, doar pentru determinarea valorii în raport de primul moment, cel al execuţiei lucrărilor.

De asemenea, faţă de neluarea în calcul a evaluărilor aferente momentelor 2 şi 3, recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea hotârârii cu privire la interpretarea diferenţiată şi arbitrară a acestor dispoziţii raportat la evaluarea efectuată în privinţa momentului 1, în contextul în care instanţa de apel ar fi arătat că, "întrucât lucrările efectuate la imobilul în litigiu de către reclamant în perioada 1996-1997 pot fi incluse în categoria investiţiilor, determinate şi generate de funcţiunea nouă care s-a dat clădirii, respectiv, sediu pentru judecătorie, este evident că acestea nu pot fi amortizate".

Înalta Curte reţine că, la termenul din 8 mai 2019, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, la solicitarea instanţei de apel, reprezentanta pârâtei a arătat că prin obiecţiunile la expertiză formulate de Tribunalul Mureş, în termen, se contestă trei aspecte, şi anume: nu pot fi amortizate investiţiile efectuate la un bun care face parte din domeniul public; sunt necesare lămuriri pentru a se vedea de ce se justifică diferenţa mare între valoarea constatată prin expertiza extrajudiciară şi cea constatată prin expertiza judiciară efectuată în cauză la solicitarea instanţei de apel şi a pârâtei; expertul judiciar nu a indicat toate înscrisurile pe care şi-a întemeiat calculele efectuate.

De asemenea, a precizat că expertul a răspuns întocmai la toate obiectivele stabilite de către instanţă şi, mai mult, instanţa de apel a indicat în mod expres expertului la care dintre filele de la dosar să se refere când întocmeşte raportul de expertiză ordonat în cauză.

În ceea ce priveşte diferenţa de valoare dintre valoarea indicată în expertiza extrajudiciară şi valoarea indicată în expertiza judiciară efectuată în acest dosar, a susţinut că din momentul în care a contestat atât la Tribunalul Harghita, cât şi în faţa instanţei de apel expertiza extrajudiciară, care nu îi este opozabilă, nu se poate da curs acestor obiecţiuni formulate de către reclamant. În opinia sa, expertul a rezolvat obiecţiunea care se referă la faptul că investiţiile efectuate la un bun care face parte din domeniul public nu pot fi amortizate, iar, în primele pagini ale raportului de expertiză, a răspuns punctual la solicitările instanţei de apel, prin raportare la cele trei repere: data la care fiecare dintre lucrările de investiţii a fost efectiv efectuată; data înregistrării acţiunii pendinte; decembrie 2018.

În acest context, instanţa de apel, după deliberare, a respins obiecţiunile la expertiză formulate de reclamantul Tribunalul Mureş, considerând că nu există niciun fel de nelămuriri, în sensul prevăzut de art. 337 C. proc. civ., care să impună lămurirea sau completarea raportului de expertiză.

Raportat la cele consemnate în încheierea de şedinţă sus menţionată, Înalta Curte constată că soluţia de respingere a obiecţiunilor formulate de către reclamant nu a fost determinată de nedepunerea acestora în termen, astfel cum se arată prin motivele de recurs. De asemenea, apreciază că eventuala excepţie de nulitate a raportului de expertiză trebuia invocată, în măsura în care se considera că au fost încălcate dispoziţiile art. 336 alin. (1) C. proc. civ., la termenul de judecată acordat pentru ca partea reclamantă să ia cunoştinţă de conţinutul acestui raport.

Totodată, reţine că, potrivit art. 337 C. proc. civ., "Dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicţie între părerile experţilor, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, poate solicita experţilor, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze".

Aceasta înseamnă că, dacă instanţa de judecată nu este lămurită prin raportul de expertiză întocmit în cauză, ea poate, ca urmare a obiecţiunilor formulate de părţi sau din oficiu, să solicite expertului lămurirea sau completarea raportului de expertiză. Din modul de redactare a textului rezultă că solicitarea de a lămuri sau completa raportul de expertiză este o facultate a instanţei de judecată, iar nu o obligaţie a acesteia, astfel că ea poate respinge motivat cererile părţilor în acest sens.

Faptul că, în cauză, analiza acestor obiecţiuni s-a făcut în mod global, iar nu punctual, nu este de natură a atrage aplicarea art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel, după ascultarea părţii prezente, apreciind că nu sunt incidente dispoziţiile art. 337 C. proc. civ., care să impună completarea raportului de expertiză.

Prin urmare, Înalta Curte consideră că instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia de motivare a încheierii în acord cu cerinţele art. 425 C. proc. civ., astfel că a fost respectată garanţia procesuală instituită de această normă juridică.

În schimb, constată că recurentul-reclamant reia, în mod sintetic, obiecţiunile la raportul de expertiză - propuse în faţa instanţei de apel, în condiţiile în care a apelat la acest demers judiciar în apel, care a fost examinat de curte din perspectiva art. 337 C. proc. civ., caz în care nu poate fi vorba de o încălcare a dispoziţiilor legale în materia administrării probelor.

Pe de altă parte, faptul că Tribunalul Mureş nu a solicitat în probaţiune, nici în faţa instanţei de fond şi nici în faţa Curţii de Apel Cluj, efectuarea vreunei expertize judiciare, nu conduce la concluzia că reclamantul nu este parte interesată să solicite lămurirea sau completarea raportului de expertiză.

Referitor la argumentele ce vizează valorificarea constatărilor greşite din raportul de expertiză întocmit în faza procesuală a apelului, Înalta Curte reţine că modalitatea de interpretare a concluziilor expertizei efectuate în această fază procesuală era apanajul instanţei de judecată în aplicarea dispoziţiilor legale în materia probelor, astfel că orice critică formulată sub acest aspect excedează atribuţiilor instanţei de control judiciar în recurs, unde analiza se limitează la cercetarea legalităţii soluţiei în condiţiile expres şi limitativ reglementate prin prevederile art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în situaţia în care în cauză a fost depusă o expertiză extrajudiciară şi a fost întocmită o expertiză judiciară, instanţa de apel era obligată să ţină cont de expertiza judiciară; cât priveşte forţa probantă a raportului de expertiză, ca regulă, instanţa de judecată nu este ţinută de concluziile din raportul de expertiză, acestea fiind lăsate la libera apreciere. Aşadar, în principiu, raportul de expertiză nu are valoarea unui mijloc de probă absolut, dar nici nu trebuie omis când constatările expertizei nu sunt combătute prin nicio altă probă, iar concluziile sale finale şi temeiurile pe care au fost fondate fac convingerea că exprimă un punct de vedere corect. Însă, chestiunile ce ţin de temeinicia probei valorificate nu pot fi analizate de Înalta Curte, aşa cum s-a arătat anterior.

Cât priveşte suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, recurentul-reclamant a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., care prevăd că:

"Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Înalta Curte reţine că instanţa de apel, prin încheierea de şedinţă din 8 mai 2019, a încuviinţat ca valoarea finală a onorariului de expertiză să fie de 6.454 RON şi a constatat că, în decontul depus la dosar, expertul nu menţionează faptul că pârâta ar fi achitat un avans. S-a consemnat, în încheiere, că partea în cauză a achitat un avans în sumă de 1.000 RON pentru expertiza efectuată, însă această dovadă nu se regăseşte în dosar. În acest context, instanţa de apel a considerat că se impune amânarea pronunţării cu o săptămână, pentru ca pârâta să depună la dosar dovada achitării decontului în sumă de 6.454 RON, respectiv, dacă a achitat un avans, să depună dovada în acest sens şi dovada achitării diferenţei de onorariu expert.

În cauză, pârâta a depus la dosar, în apel, după ce instanţa a rămas în pronunţare, aşadar după încheiderea dezbaterilor, două chitanţe de plată, pentru suma de 1.000 RON, achitată la data de 24.05.2018, şi pentru suma de 5.454 RON, achitată la data de 10.05.2019 .

Înalta Curte constată că, potrivit art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. De asemenea, art. 394 alin. (3) C. proc. civ. stipulează că, după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă, cu excepţia notelor scrise prevăzute de alin. (2) al aceluiaşi articol.

În raport de aceste dispoziţii legale, rezultă că parte interesată în recuperarea cheltuielilor de judecată nu va putea administra aceste dovezi în cadrul termenului de amânare a pronunţării; în situaţia de faţă, însă, instanţa de apel, în temeiul art. 451 alin. (1), art. 452, art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat intimatul Tribunalul Mureş să-i plătească apelantei S.C. A. S.R.L. suma de 6.454 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu expert C., justificată prin chitanţele de plată doveditoare anexate concluziilor scrise depuse în apel.

Or, această împrejurare echivalează cu nesocotirea dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., ceea ce atrage, din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (temei de drept reţinut prin prisma art. 489 alin. (2) C. proc. civ.), casarea deciziei recurate.

Ca atare, văzând prevederile art. 496 - 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul Tribunalul Mureş împotriva deciziei nr. 103/A din 15 mai 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu privire la cheltuielile de judecată datorate în apel de către reclamant.

Cât priveşte recursul formulat de S.C. A. S.R.L.:

Se constată că recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a soluţionat în mod nelegal excepţia lipsei calităţii procesuale active a Tribunalului Mureş, fără a verifica îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 32 C. proc. civ., coroborat cu art. 25 alin. (3) C. civ., partea reclamantă nefiind beneficiara lucrărilor de investiţie, împrejurare care rezultă fără echivoc din actele existente în dosar, solicitate a fi administrate în soluţionarea apelului.

În cauză, prin sentinţa civilă nr. 1664/22 octombrie 2015, Tribunalul Harghita, secţia civilă a constatat că excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamatului Tribunalul Mureş, invocată de pârâta S.C. A. S.R.L. la data de 12 februarie 2015, cu referire la incidenţa art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a rămas fără obiect faţă de dezlegările instanţei de control judiciar Curtea de Apel Târgu Mureş referitoare la obiectul şi părţile cauzei.

Ulterior, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată, de această dată, în considerarea faptului că Ministerul de Justiţie şi Ministerul Public sunt cei care beneficiază de lucrările executate la imobilul în litigiu, prin decizia recurată s-a reţinut că aceasta nu este întemeiată în condiţiile în care, aşa cum rezultă din întreaga documentaţie referitoare la lucrările efectuate la sediul în care funcţionează Judecătoria Reghin, respectiv, avizarea lucrărilor prin adresa nr. x/18.07.1997, devizul de lucrări, memoriul justificativ, recepţia lucrărilor, beneficiarul acestor lucrări de investiţii a fost Tribunalul Mureş.

Potrivit art. 25 alin. (3) C. civ., "Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile", iar, conform art. 32 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: ... b) are calitate procesuală".

Înalta Curte constată că leguitorul stabileşte, prin art. 32 C. proc. civ., că orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul ei îndeplineşte cumulativ condiţiile menţionate de norma în cauză, inclusiv cu privire la calitatea procesuală (reglementată expres de art. 36 C. proc. civ.), care presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, respectiv între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic. Mai reţine că persoana juridică este, conform noului C. civ., orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile.

În cauză, nu se contestă calitatea de persoană juridică a reclamantului Tribunalul Mureş, ci calitatea acestuia de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile, astfel spus calitatea de a exercita acţiunea civilă pendinte.

Or, instanţa de apel a considerat, prin raportare la materialul probator administrat, că beneficiarul lucrărilor de investiţii este Tribunalul Mureş, caz în care dispoziţiile de drept procesual au fost corect aplicate.

În aceste condiţii, reanalizarea probelor în cauză pentru a verifica în ce măsură reclamantul justifică calitatea procesuală activă excedează controlului judiciar la care instanţa de recurs este abilitată din perspectiva art. 488 C. proc. civ., prin care se valorifică doar critici ce vizează nelegalitatea hotărârii atacate, nu şi cele de netemeinicie.

Prin urmare, în speţă nu se poate reţine încălcarea regulilelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, care să facă aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (încadrare făcută din perspectiva art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Recurenta-pârâtă a criticat şi modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii pârâte, invocând faptul că instanţa de apel s-a raportat, în acestă analiză, doar la clauzele contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.01.2013, nu şi la dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., deşi a constatat că lucrările au fost efectuate la imobil în perioada 1996-1997 (când dreptul de proprietate era întabulat în favoarea Statului Român, iar dreptul de administrare operativă în favoarea Ministerului de Justiţie ori când imobilul a fost restituit pârâtei B. în baza Legii nr. 10/2001, liber de orice sarcini). A învederat, totodată, că legiuitorul a înţeles să acorde despăgubiri pentru îmbunătăţirile necesare şi utile numai chiriaşilor imobilelor cu destinaţie de locuinţă, nu şi deţinătorilor imobilelor cu altă destinaţie.

Se constată că, în cauză, prima instanţă a apreciat că excepţia invocată de pârâta B., privind lipsa calităţii procesuale pasive, este întemeiată. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.01.2013 de BNP E., aceasta a vândut imobilul în cauză către cealaltă pârâtă, S.C. A. S.R.L.. La pct. 12 din respectivul contract, părţile au convenit ca toate drepturile litigioase (născute sau care urmează să se nască) cu privire la imobil să se transfere cumpărătorului, prin urmare şi dreptul ce face obiectul judecăţi. Reclamantul Tribunalul Mureş a cunoscut această împrejurare înainte de introducerea acţiunii, întrucât la data de 10 aprilie 2013 a încheiat contractul de închiriere pentru spaţiul Judecătoriei Reghin cu pârâta S.C. A. S.R.L.. Or, potrivit dispoziţiilor art. 1281 C. civ., contractul încheiat de pârâte este opozabil terţilor, astfel că acţiunea formulată împotriva pârâtei B. este îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Pentru aceleaşi motive legate de transmiterea drepturilor litigioase prin contractul autentic de vânzare-cumpărare, instanţa de fond a considerat că pârâta S.C. A. S.R.L. are calitate procesuală pasivă în cauză.

Prin motivele de apel formulate, pârâta S.C. A. S.R.L. a susţinut că a dobândit imobilul prin cumpărare de la pârâta B., care l-a redobândit în baza Legii nr. 10/2001, liber de orice sarcini.

Instanţa de apel, în raport de criticile astfel formulate, a reţinut că pârâta justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă, independent de faptul că, în temeiul Legii nr. 10/2001, imobilul trebuia restituit persoanei îndreptăţite liber de orice sarcini, având în vedere că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.01.2013, încheiat cu pârâta vânzătoare B. s-a prevăzut clauza conform căreia "toate drepturile litigioase născute sau care se vor naşte în urma aplicării Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2783/C/28.10.2008, cu privire la imobilul ce formează obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare se cesionează de către vânzătoare către cumpărătoare şi sunt incluse în preţul prezentei vânzări".

În acest context, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă nu a invocat, în mod explicit, la judecata în fond, nici în apel, în susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive faptul că lucrările au fost efectuate la imobil în perioada 1996-1997, când titularul dreptului de proprietate era Statul Român, astfel că apreciază că această critică este formulată omisso medio.

Pe de altă parte, constată că, ţinând cont de dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., instanţa de apel a stabilit în mod corect că persoana obligată în cadrul raportului juridic pendinte nu poate fi decât cea care este şi proprietarul de drept al imobilului la data formulării cererii de chemare în judecată. Ca atare, nu sunt aplicabile prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă şi-a motivat lipsa calităţii sale procesuale pasive şi prin raportare la faptul că legiuitorul a înţeles să acorde despăgubiri pentru îmbunătăţirile necesare şi utile numai chiriaşilor imobilelor cu destinaţie de locuinţă, nu şi deţinătorilor imobilelor cu altă destinaţie, însă această apărare, pe lângă faptul că este formulată omisso medio, se constată că a fost tranşată, în mod irevocabil, din perspectiva admisibilităţii acţiunii, dar şi a cadrului procesual dedus judecăţii, prin decizia civilă nr. 307/A/09 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-pârâtă a învederat că a fost respinsă nelegal, întrucât, prin raportare la data introducerii cererii în pretenţii - 02 aprilie 2014, restituirea investiţiilor realizate în anii 1996-1997 este tardivă, în acest sens fiind aplicabile prevederile art. 2517 şi 2524 C. civ.. A opinat în sensul că termenul de trei ani a început să curgă de la 28 august 2008, data la care s-a emis dispoziţia de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că reclamantul putea să solicite despăgubiri, în condiţii de legalitate, doar până la 28 august 2011, în aceeaşi idee fiind şi dispoziţiile art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, care se aplică şi îmbogăţirii fără just temei.

Analizând această excepţie, instanţa de apel a concluzionat în sensul că dreptul reclamantului de a pretinde contravaloarea investiţiilor realizate la imobilul litigios s-a născut la momentul la care pârâta B. a îndeplinit condiţia suspensivă prevăzută în Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2783/C/28 august 2008, respectiv, a achitat despăgubirile pe care le încasase în temeiul Legii nr. 112/1995, devenind astfel proprietarul imobilului în litigiu, adică la data de 26 iulie 2012. A mai reţinut că, atât timp cât posesia şi folosinţa imobilului a fost exercitată în mod continuu cu destinaţia şi cu funcţionalitatea de Judecătorie, nu se poate vorbi despre intervenirea prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

Potrivit art. 2517 C. civ., "Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen".

Art. 2523 C. civ. prevede că "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

Conform art. 2524 alin. (3) C. civ., "Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia".

Examinând critica formulată, Înalta Curte constată că cerinţele privind naşterea faptului juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză au fost îndeplinite în cauză la data la care pârâta B. a restituit suma pe care o primise anterior cu titlu de despăgubire în baza Legii nr. 112/1995, devenind astfel proprietara imobilului retrocedat prin Ordinul nr. 2783/C/28 octombrie 2008 al Ministerului Justiţiei, respectiv, la 26 iulie 2012. În art. 2 s-a prevăzut faptul că, după îndeplinirea condiţiei suspensive prevăzute la art. 1, prezentul Ordin va face dovada proprietăţii asupra imobilului şi va constitui titlu executoriu, cu obligaţia îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară, ce cade în sarcina persoanei îndreptăţite. Or, până la îndeplinirea condiţiei, această pârâtă nu a devenit proprietara imobilului şi, prin urmare, nici a investiţiilor efectuate în acest imobil, neavând astfel vreo obligaţie de restituire.

Ca atare, în acord cu dispoziţiile sus citate, dreptul la acţiune s-a născut abia la data de 26 iulie 2012, sens în care acţiunea promovată de reclamant la data de 2 aprilie 2014 este formulată înăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani. Drept consecinţă, nu prezintă relevanţă sub acest aspect faptul posesiei, care, oricum nu a fost contestat de către recurenta-pârâtă.

În cauză sunt aplicabile dispoziţiile din noul C. civ. privind prescripţia conform art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, care stabilesc că şi prescripţiile extinctive începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

În opinia recurentei-pârâte, şi excepţia prematurităţii a fost respinsă în mod greşit invocându-se împrejurarea că dreptul de a pretinde despăgubiri s-a născut la data de 26 iulie 2012. În cauză, trebuia avut în vedere, din perspectiva interesului în formularea acţiunii în pretenţii, contractul de locaţiune în derulare, nr. 2232/29.07.2015, cu termen de valabilitate până în august 2020 inclusiv.

În speţă, instanţa de apel a considerat că excepţia este nefondată, în condiţiile în care dreptul reclamantului de a pretinde contravaloarea investiţiilor efectuate la imobil s-a născut efectiv în patrimoniul Tribunalul Mureş la data de 26 iulie 2012.

Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, reţinând că dreptul de a cere contravaloarea lucrărilor de investiţii s-a născut în patrimoniul Tribunalului Mureş în mod efectiv la data la care proprietarul acestui imobil, recunoscut în condiţiile Legii nr. 10/2001, a îndeplinit condiţia suspensivă privind plata despăgubirilor încasate anterior, constată că acţiunea pendinte nu este prematur formulată. Existenţa unui contract de locaţiune în derulare nu impietează asupra dreptului beneficiarului acestor lucrări de a solicita contravaloarea lor în cazul schimbării titularului dreptului de proprietate, în condiţiile în care aceste îmbunătăţiri au fost realizate anterior încheierii contractului de închiriere.

Recurenta-pârâtă a invocat nesocotirea prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind C. civ., considerând că instanţa de apel greşit a reţinut - drept reper pentru stabilirea legii aplicabile - data de 26 iulie 2012, în condiţiile în care lucrările de reparaţii au avut loc între 1996-1997.

Înalta Curte apreciază că în cazul îmbogăţirii fără justă cauză se aplică legea care era în vigoare la data la care s-a produs împrejurarea ce a condus la îmbogăţirea, neimputabilă dar fără temei juridic, a unei persoane în detrimentul sărăcirii altei persoane. În schimb, modurile de stingere a obligaţiilor născute pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză cad sub incidenţa legii în vigoare la data la care se produce stingerea; deci, dacă asemenea obligaţii se sting după intrarea în vigoare a noului C. civ., atunci dispoziţiile acestuia sunt aplicabile.

În speţă, Înalta Curte constată că susţinerile formulate sub acest aspect sunt nefondate, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, dreptul reclamantului de a pretinde contravaloarea investiţiilor realizate la imobilul litigios s-a născut la momentul la care pârâta B. a îndeplinit condiţia suspensivă prevăzută în Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2783/C/28.10.2008, aşadar când a achitat despăgubirile pe care le încasase în temeiul Legii nr. 112/1995, devenind proprietarul imobilului în litigiu, adică la 26 iulie 2012, când era deja în vigoare noul C. civ.. La acel moment a intervenit împrejurarea ce a condus la îmbogăţirea, neimputabilă, dar fără temei juridic, a pârâtei în detrimentul sărăcirii reclamantului. Ca atare, dreptul substanţial aplicabil în cauză este dat de dispoziţiile art. 1345-1348 C. civ., care nu fac decât să consacre regulile statuate anterior în dreptul românesc.

De altfel, se poate observa că instanţa de apel nu s-a raportat la perioada 1996-1997, data efectuării lucrărilor, pentru a determina legea aplicabilă, ci la un moment ulterior, când au intervenit condiţiile pe baza cărora poate fi intentată acţiunea în restituire.

Or, în acest context nu sunt incidente prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel.

S-a mai arătat prin motivele de recurs că instanţa de apel nu a analizat condiţiile de admisibilitate - materiale şi juridice - ale îmbogăţirii fără justă cauză, rezumându-se la a enunţa conţinutul articolelor care reglementează această instituţie.

Curtea a constatat însă că în cauză este incidentă instituţia îmbogăţirii fără justă cauză întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 - 1348 C. civ., aşa cum, de altfel, s-a statuat şi prin decizia civilă nr. 307/A/09.06.2016, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, în primul ciclu procesual.

Analiza întrunirii condiţiilor materiale (referitoare la: mărirea unui patrimoniu; micşorarea unui patrimoniu; existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul ca ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice) şi juridice (cât priveşte: absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia; absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite) ale intentării prezentei acţiuni, deşi nu este făcută în mod direct, se deduce implicit din întregul deciziei atacate, din considerentele expuse în legătură cu valorificarea probelor administrate, dar şi din statuările instanţei de recurs în primul ciclu procesual.

Ca atare, nu se poate reţine aplicarea dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. cu referire la incidenţa art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut, de asemenea, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 389 C. proc. civ., deşi avea obligaţia să analizeze pretenţiile Tribunalului Mureş prin raportare la considerentele de fapt şi de drept invocate prin acţiunea iniţială, respectiv prin precizările ulterioare făcute în faţa Tribunalului Harghita. Mai mult, a învederat că, în apel, curtea a reţinut apărările acestei părţi expuse în cadrul obiecţiunilor formulate la expertiza ordonată în cauză la solicitarea societăţii pârâte, ceea ce echivalează cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Conform art. 389 C. proc. civ., "Dezbaterile procesului poartă asupra împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept, invocate de părţi în cererile lor sau, după caz, ridicate de către instanţă din oficiu".

Aceasta presupune că dezbaterile în fond asupra elementelor de drept ale procesului vizează calificarea juridică a faptelor şi actelor juridice, determinarea normei juridice aplicabile, precum şi interpretarea acestora, chestiuni dezlegate în primă instanţă.

Nemulţumirea recurentei-pârâte este însă legată în speţă de modalitatea în care instanţa de apel a analizat apărările părţii adverse în apel, care ar fi de natură a face aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba de încălcarea unei norme de procedură - art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Textul de lege pretins încălcat prevede că "Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri".

Aceasta înseamnă că instanţa de control judiciar verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe conform adagiului tantum devolutum quantum iudicatum, astfel că motivele sau mijloacele de apărare formulate prin cerere sau întâmpinare nu pot viza decât aspecte ce ţin de judecata în primă instanţă şi de hotărârea prin care s-a finalizat aceasta.

În concret, în litigiul pendinte, instanţa de apel nu a făcut decât să analizeze probatoriul nou administrat şi să indice modalitatea în care înţelege să valorifice concluziile raportului de expertiză judiciară, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că a reţinut că, din cele trei valori stabilite de expertul C., urmează a lua în calcul valoarea indicată la momentul 1 evidenţiat în expertiză, respectiv, valoarea lucrărilor la momentul execuţiei, conform centralizatorului cu articolele de deviz, în sumă de 166.592 RON fără TVA (198.245 RON cu TVA. Or, acest fapt nu poate fi considerat ca fiind de natură a o prejudicia pe recurenta-pârâtă, instanţa de apel respectând pe deplin prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, instanţa de apel a nu a încălcat nici dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., care instituie obligaţia acesteia ca în considerentele hotărârii, după operaţiunea aprecierii probelor, să arate motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază soluţia; curtea a prezentat considerentele pentru care a înlăturat parţial sau total unele dintre concluziile expertizei, întotdeauna motivat, prin coroborare cu celelalte probe administrate în dosar, şi a făcut precizări legate atât de natura juridică a lucrărilor evaluate de expert, determinate ca fiind lucrări de reparaţii, cât şi cu referire la amortizarea acestora.

Astfel a concluzionat în sensul că, întrucât lucrările efectuate la imobilul în litigiu de către reclamant în perioada 1996-1997 au fost determinate şi impuse de funcţionalitatea şi funcţiunea nouă care s-a dat clădirii, de destinaţia acesteia, respectiv, sediu pentru Judecătoria Reghin, aceste lucrări pot fi incluse în categoria investiţiilor, ceea ce, evident, conduce la concluzia că acestea nu pot fi amortizate, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 81/2003, actualizată, privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice.

În continuare, recurenta-pârâtă a contestat modalitatea în care a fost determinată natura juridică a lucrărilor evaluate de expert şi a susţinut că instanţa de apel era obligată să analizeze fiecare lucrare şi să determine în mod separat natura acesteia prin raportare la definiţia noţiunii de investiţie, care se regăseşte în expertiză la pag. 59.

Totodată, a arătat că, faţă de precizările făcute de expert, în sensul că la unele elemente de construcţie s-a observat o uzura mai mică, caz în care a calculat valoarea estimată a lucrărilor neamortizate pentru anul 2014, la suma de suma de 51.911 RON, iar pentru decembrie 2018, la suma de 22.893 RON, se impune admiterea în parte a acţiunii promovate de Tribunalul Mureş şi obligatrea S.C. A. S.R.L. doar la plata sumei de 22.893 RON, ce reprezintă valoarea estimată a lucrărilor neamortizate pentru decembrie 2018, fără dobânzi.

Instanţa de recurs nu va analiza însă criticile ce ţin de aprecierea probatoriului administrat, întrucât nu se constituie în aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate ce se pot subsuma dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., pentru că vizează temeinicia probaţiunii, exclusă din sfera controlului judiciar în recurs.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 103/A din 15 mai 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Tribunalul Mureş împotriva deciziei nr. 103/A din 15 mai 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu privire la cheltuielile de judecată.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2020.