Denial of prisoner’s family leave for funeral: Article 8 ECHR infringement and statutory compensation limits

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 25 martie 2019 pe rolul Tribunalului Arad, A. a solicitat, în contradictoriu cu Penitenciarul Bucureşti Rahova, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Ministerul Justiţiei şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro daune morale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3 şi 8 CEDO, art. 1349, art. 1357-1359 C. civ., Legea nr. 254/2013.

2. Sentinţa tribunalului

Tribunalul Arad, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 246 din 23 octombrie 2019, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor. A respins acţiunea civilă având ca obiect pretenţii. Fără cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia nr. 79 din 1 iulie 2020, a admis apelul declarat de reclamant şi apelurile incidente declarate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei tribunalului. A schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor - apelanţi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu aceştia ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Penitenciarul Bucureşti Rahova şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, pe care i-a obligat, în solidar, la plata în favoarea reclamantului a sumei de 5000 RON cu titlu de despăgubiri. A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamantul şi pârâţii Penitenciarul Bucureşti Rahova şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad.

Prin motivele de recurs, reclamantul A. a arătat că a fost condamnat, în baza mandatului de executare nr. 74/2014, la pedeapsa de 16 ani închisoare şi 8 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) si lit. b) C. pen., aplicată prin sentinţa penală nr. 18 din 14 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Caras-Severin în dosarul nr. x/2012.

A menţionat că la data de 23 martie 2017, urmare a decesului bunicii paterne, a solicitat conducerii închisorii să-i fie permisă ieşirea din penitenciar pentru a putea participa la funerarii, însă nu a primit permisiunea.

Ulterior, la data de 29 iulie 2017, a decedat şi tatăl său, B.. Având în vedere experienţa anterioară pe care a avut-o cu cadrele penitenciarului, a urmat procedurile scrise, solicitând permisiunea de a ieşi din penitenciar în scopul participării la înmormântare, însă Comisia de recompense a Penitenciarului Bucuresti - Rahova a considerat că, raportat la gravitatea faptei pentru care a fost condamnat, nu se califică pentru permisia solicitată.

Recurentul a susţinut că motivarea comisiei raportată la neîntrunirea condiţiilor prevăzute de art. 99 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 şi de art. 213 alin. (1) lit. b), alin. (2) lit. a) şi alin. (3) lit. a), b), e), f), g), i) din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016 este una irelevantă, întrucât comportamentul său în decursul executării pedepsei a fost unul exemplar, arătând că nu a fost sancţionat disciplinar, ba mai mult a fost recompensat pentru bună purtare, a acumulat mai multe zile de câştig, prestând activităţi lucrătoare şi a participat la programe şi activităţi educative.

Comisia şi-a întemeiat refuzul pe motivul că nu prezintă suficientă încredere, contrar celor constatate pe parcursul celor 5 ani executaţi în sistem carceral până la momentul respectiv, care îl face eligibil pentru o asemenea recompensă.

Astfel, recompensele constituie un mijloc de individualizare a regimului de executare a pedepsei privative de libertate ce se acordă deţinuţilor care au o bună conduită şi au dovedit stăruinţă în muncă sau în cadrul activităţilor educative, culturale sau terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială sau de instruire şcolară şi formare profesională, aşa cum prevede art. 98 şi art. 99 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Mai mult decât atât, cu prilejul analizării cererii, comisia nu a luat în considerare asigurarea escortei, în situaţia în care s-a apreciat că impedimentul pentru acordarea permisiunii de ieşire din penitenciar pentru motive familiale este acela ca persoana privată de libertate nu poate fi lăsată să se deplaseze singură la un astfel de eveniment, escorta care ar fi eliminat riscul invocat de comisia pentru acordarea recompenselor, şi anume acela de a mai comite alte infracţiuni.

Din cauza faptului că nu a putut fi alături de familia sa, de tatăl defunct pentru a-şi lua rămas bun şi a-l conduce pe ultimul drum, recurentul a susţinut că i s-a adus un prejudiciu moral însemnat şi s-a adus atingere principiului reabilitării şi reintegrării în societate a deţinuţilor, fapt pe care l-a considerat abuziv, îngrăditor al unor beneficii de care deţinuţii se pot bucura pentru a stimula reintegrarea în societate.

A arătat că împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel, care a fost admis în parte, însă nivelul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de către instanţele naţionale nu trebuie să fie nerezonabil, luând in considerare reparaţiile acordate de Curte în cauze similare.

A susţinut că instanţa trebuia să prezinte motive convingătoare şi serioase pentru justificarea deciziei de a acorda o despăgubire semnificativ mai mică.

Luând în considerare reparaţiile acordate de Curte în cauze similare, recurentul a precizat că instanţa nu s-a raportat, în mod echitabil, la prejudiciul efectiv suferit, despăgubirile acordate nefiind suficiente pentru a acoperi o reparaţie completă pentru atingerile aduse drepturilor sale. Pentru situaţia în care dreptul în discuţie nu este acordat, a înţeles să invoce criteriile referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, ce se stabilesc printr-o apreciere rezonabilă.

În opinia recurentului, instanţa de apel a reţinut că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană şi că are dreptul la repararea prejudiciului produs, dar nu a făcut o apreciere rezonabilă, echitabilă, necorelând prejudiciul suferit şi despăgubirile acordate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 3 şi art. 8 CEDO, Legii nr. 254/2013, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel, iar pe fond, admiterea acţiunii.

Prin motivele de recurs, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în dosar, deoarece nu a formulat apel cu privire la acest aspect împotriva hotărârii instanţei de fond, deşi, la fel ca şi în cazul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi Ministerului Justiţiei, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, situaţia clamată de reclamant nu intră nici pe departe în sfera sa de competenţă.

Totodată, a considerat că soluţia instanţei de apel de admitere, în parte, a acţiunii reclamantului şi în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice nu este motivată, instanţa de apel neprezentând considerentele pentru care a reţinut calitatea procesuală pasivă a acestui minister în cauză pentru răspundere civilă delictuală şi de ce l-a obligat împreună cu Penitenciarul Bucureşti Rahova la plata, în solidar, către reclamant a sumei de 5.000 RON cu titlul de despăgubiri, în condiţiile în care nu are nicio atribuţie şi legătură cu faptele descrise de reclamant, nefiind deci întrunite, cumulativ, condiţiile necesare pentru a putea fi reţinută răspunderea civilă delictuală în cazul său.

Mai mult, a considerat că în cauză nu a fost încălcat art. 8 din CEDO, contrar celor reţinute de instanţa de apel, pentru a se putea aprecia că sunt incidente dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, soluţia de respingere a acţiunii de către instanţa de fond - Tribunalul Arad - fiind temeinică şi legală.

A apreciat astfel că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză.

În continuare, recurentul a prezentat considerentele primei instanţe, care, în opinia sa, au condus la pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale, cu corecta interpretare şi aplicare a prevederilor legale aplicabile în speţă.

A reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, solicitând a se constata că doctrina juridică este unanimă în a considera că în procesul civil, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau obligaţiei unei persoane de a participa, ca parte, în procesul civil.

A susţinut că este de observat că nu se menţionează niciun temei legal care să justifice calitatea de reprezentant al Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamantul neinvocând textul legal pe care îşi întemeiază această cerere.

Făcând trimitere la art. 194 C. proc. civ., recurentul a învederat că Ministerul Finanţelor Publice nu trebuie confundat cu Statul Român, aşadar respectivul minister nu îşi poate asuma răspunderea pentru faptele şi actele unor organe ale statului care aparţin de alte ministere, neputând reprezenta statul în prezenta cauză.

Totodată, în raport de art. 2 alin. (2) lit. c) şi art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, recurentul a susţinut că faptele arătate de reclamant în acţiune nu se circumscriu domeniului de activitate al ministerului, care, în atare condiţii, nu poate reprezenta Statul Român în cauză, lipsindu-i calitatea procesuală pasivă.

Având în vedere faptul că reclamantul a adus acuze unor instituţii ale statului, a considerat că este evidentă lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în această cauză, opinând în sensul că poate avea calitate procesuală pasivă Administraţia Naţională a Penitenciarelor sau Ministerul Justiţiei (în baza art. 5 lit. d) şi g) din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei).

Potrivit recurentului, pentru ca o persoană să fie parte în proces este necesar, pe lângă îndeplinirea altor condiţii, să aibă calitate procesuală.

Prin calitatea procesuală se desemnează titularul dreptului de a acţiona în justiţie şi în acelaşi timp persoana împotriva căreia se poate exercita acţiunea. Calitatea procesuală se determină în concret, în raport de litigiul dedus judecăţii, deoarece în cadrul unui raport juridic litigios numai o anumită persoană poate fi reclamantă, respectiv pârâtă.

Aceasta obligaţie îşi are temeiul în art. 194 C. proc. civ., potrivit căruia cererea de chemare în judecata trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia. Prin indicarea pretenţiei sale, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează această pretenţie, reclamantul justifică îndreptăţirea pe care o are de a introduce cererea sa împotriva unui anumit pârât.

C. proc. civ. reglementează în mod expres condiţiile de exercitare a acţiunii civile, respectiv: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenţii şi interesul (art. 32).

Potrivit doctrinei, calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana chemată în judecată (pârâtul) şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).

În consecinţă, calitatea procesuală este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

Având în vedere cele expuse anterior, cum, potrivit recurentului, nu se poate reţine o identitate între persoana obligată din raportul juridic dedus judecăţii/instituţia publică în culpă şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat respingerea acţiunii faţă de Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru considerentele expuse mai sus, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare a apelului către Curtea de Apel Timişoara.

În drept, s-a prevalat de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 şi art. 497 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova a considerat că hotărârea atacată ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod eronat art. 8 din CEDO reţinând că fapta pârâtului de a nu acorda permisiunea reclamantului de a merge la înmormântarea tatălui, chiar dacă reclamantul avea doar o vocaţie la acordarea unei asemenea permisiuni, constituie o ingerinţă în dreptul său la viaţa privată, garantat de articol.

A precizat că din perspectiva marjei de apreciere a autorităţii naţionale la care face referire CEDO în Hotărârea Kanalas, de a respinge cererea reclamantului de a ieşi din penitenciar pentru a participa la înmormântarea tatălui său decedat, aceasta constituie o ingerinţă prevăzută de lege, are un scop legitim în sensul art. 8 alin. (2) din Convenţie şi poate să fie considerată o măsură necesară într-o societate democratică, pentru asigurarea ordinii si siguranţei publice si prevenirea faptelor penale, luând în considerare faptul că deţinutul A. era condamnat la o pedeapsă de 15 ani de închisoare pentru infracţiunea de instigare la omor calificat, fiind repartizat să execute pedeapsa privativă de libertate în regim închis.

Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, ieşirea din penitenciar, fără a se distinge după scopul ieşirii, reprezintă o recompensă, iar o recompensă nu poate fi acordată dacă deţinutul nu prezintă suficientă încredere că nu mai comite alte infracţiuni (art. 213 alin. (2) lit. a).

Prin urmare, în opinia recurentului, nu se poate reţine în cauză existenţa unei fapte ilicite în sarcina acestei comisii, conform art. 1357 C. civ., din moment ce reclamantul se bucură, în baza legii, doar de o vocaţie la recompensare, iar nu de un drept care să impună comisiei constituite o obligaţie şi care să determine un prejudiciu. Astfel, respingerea cererii de recompensare nu poate constitui o faptă ilicită, din moment ce legea a dat în competenţa unei anume comisii dreptul de a face aprecieri asupra condiţiilor reale şi personale în care permisiunea de ieşire din penitenciar se poate acorda.

În acest sens, a apreciat că normele de drept material au fost aplicate în mod eronat atrăgând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., întrucât instanţa civilă nu este competentă a face aprecieri asupra acestei posibilităţi legale acordate reclamantului şi nu se poate substitui organelor învestite de lege cu soluţionarea cererilor de recompensare şi să facă propria apreciere sub aspectul legalităţii şi oportunităţii.

Permisiunea ieşirii din penitenciar nu reprezintă un drept care să nu îi fi fost respectat condamnatului, motiv pentru care eventualul prejudiciu moral nu este justificat prin raportare la faptul că acesta se află în executarea unei pedepse privative de libertate. Din momentul în care a fost încarcerat, condamnatul trebuia să realizeze în ce constă privarea de libertate, respectiv faptul că nu va putea participa la următoarele evenimente familiale care urmau să aibă loc până la liberarea din penitenciar, cu precădere în contextul în care se mai afla în stare de judecată şi în dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în calitate de inculpat, dosar finalizat cu majorarea cu 1 an a pedepsei închisorii iniţial aplicate. Faptul că şi-a imaginat că va putea participa la înmormântarea părintelui său decedat fără să îndeplinească condiţiile impuse de lege pentru acordarea recompensei permisiunii ieşirii din penitenciar nu poate conduce la concluzia că recurentul putea fi obligat la plata unor daune morale.

Pornind de la concluzia că permisiunea de ieşire din penitenciar apare ca o vocaţie a persoanei private de libertate şi nu ca un drept, având în vedere situaţia specială în care s-a găsit reclamantul, respectiv în executarea unei pedepse privative de libertate, este de înţeles că legăturile acestuia cu familia sunt restricţionate şi se supun unor reguli stricte fiind necesară parcurgerea unor proceduri prevăzute de legislaţia în vigoare, astfel că, potrivit recurentului, nu se poate aprecia că îi este, în acest mod, încălcat dreptul la viaţă privată prevăzut de dispoziţiile art. 8 din CEDO, cu atât mai mult cu cât acesta a putut beneficia de vizite, convorbiri telefonice, dreptul la petiţionare, etc.

A solicitat a se constata că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi nu se poate reţine în sarcina comisiei săvârşirea unei fapte ilicite conform art. 1357 C. civ., din moment ce reclamantul se bucură, în baza legii, doar de o vocaţie la recompensare, iar nu de un drept care să impună comisiei constituite o obligaţie şi care să determine un prejudiciu.

Faţă de aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de instanţă apelantului - reclamant, a considerat că acesta nu a făcut nici dovada existenţei prejudiciului şi nici a unei legături de cauzalitate între fapta pretins săvârşită şi prejudiciu.

Aşadar, daunele morale sunt acele consecinţe de natură nepatrimonială cauzate unei persoane prin săvârşirea unor fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale, dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru legal.

Prejudiciul, condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale, reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau, în anumite condiţii, a unor simple interese.

Recurentul a considerat că în niciun caz nu se poate aprecia că eventualul prejudiciu moral pe care l-a suferit reclamantul se datorează unei fapte ilicite a sa, care a respectat dispoziţiile legale incidente în cauză.

În măsura în care se va aprecia că se impune totuşi acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale intimatului, a apreciat că responsabilitatea pentru crearea unui cadru normativ prejudiciabil pentru persoanele private de libertate aflate în situaţia dedusă judecăţii în prezenta cauză, implicit pentru prejudiciul pretins de către reclamant, este Statul român, în măsura în care acesta a legiferat posibilitatea ieşirii din penitenciar în vederea participării la înhumarea unei rude apropiate ca pe o recompensă, supunând-o regulilor de acordare a recompenselor, deci, practic, a condiţionat participarea la înhumarea membrilor familiei de îndeplinirea unor condiţii rigide, de care recurentul nu putea, în mod legal, să nu ţină seama, cu nesocotirea aspectului că aceasta reprezintă o componentă importantă, potrivit forurilor europene, a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie. În consecinţă, Statul român trebuia, prin normele legale adoptate, să asigure posibilitatea participării la înhumarea membrilor de familie şi acelor persoane private de libertate care nu îndeplinesc condiţiile pentru acordarea unei recompense, practic să facă o delimitare legislativă între acest drept şi vocaţia de a beneficia de o recompensă, pentru toate celelalte motive prevăzute de legea de executare a pedepselor.

Mai mult decât atât, dacă Statul Român nu a creat, din oficiu, cadrul legal necesar exercitării acestui drept, ci prin normele legale adoptate a îngrădit acordarea sa, condiţionând-o de îndeplinirea condiţiilor specifice unei vocaţii, acesta nu a procedat astfel nici la sesizarea expresă formulată de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ulterior pronunţării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Bragadireanu împotriva României şi Kanalas împotriva României, care a înaintat către Ministerul Justiţiei o propunere de modificare a Legii nr. 254/2013 ce privea situaţia persoanelor private de libertate faţă de care comisia pentru acordarea recompenselor aprecia că nu prezentau garanţia adoptării unui comportament adecvat în societate, în sensul de a fi analizată şi posibilitatea de escortare a acestora la funeraliile membrilor de familie, modificări legislative ce nu au fost adoptate nici până la această dată.

În lipsa unei prevederi legale în acest sens în legislaţia execuţional-penală, reprezentanţii locului de deţinere s-au aflat în imposibilitatea obiectivă de a lua în calcul şi varianta escortării intimatului de la Penitenciarul Bucureşti - Rahova în localitatea Reşiţa, unde au avut loc funeraliile în data de 1 august 2017, întrucât procedând astfel s-ar fi situat în sfera acordării unor beneficii neprevăzute de lege persoanei private de libertate, cu angajarea unor cheltuieli nejustificate legal din fondurile publice, antamând posibilitatea răspunderii penale, patrimoniale şi disciplinare.

A solicitat astfel de a observa că în prezenta cauză Penitenciarul Bucureşti - Rahova a acţionat în concordanţă cu cadrul normativ execuţional-penal incident, reprezentanţii săi neputând să adauge la lege sau să găsească soluţii pentru hiba legislativă identificată, fiind evident faptul că Statul Român, în exercitarea puterii legislative, poartă întreaga responsabilitate pentru eventualul prejudiciu reţinut de instanţă.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de Penitenciarul Bucureşti Rahova s-a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, motivat de faptul că în cuprinsul cererii nu se regăsesc critici propriu-zise ale hotărârii atacate, recurentul limitându-se a relua argumentele expuse în cererea de chemare în judecată şi în apel.

În ceea ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile cauzei, a apreciat cererea de recurs ca fiind neîntemeiată, pentru motivele expuse pe larg prin recursul propriu.

Cu privire la recursul Ministerului Finanţelor Publice a reiterat aspectul potrivit căruia responsabilitatea creării unui cadru normativ prejudiciabil pentru persoanele privative de libertate este a Statului român.

Excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant a fost invocată şi prin întâmpinarea formulată de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, solicitându-se, totodată, şi respingerea cererii, ca nefondată, urmând a se aprecia că reclamantului nu i-a fost încălcat vreun drept.

Privitor la recursul Ministerului Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului român a reiterat aspectul potrivit căruia responsabilitatea creării unui cadru normativ aparţine statului, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului declarat de acesta.

Prin întâmpinarea formulată, A. a solicitat respingerea recursurilor pârâţilor, ca nefondate, considerând că în mod corect, curtea de apel a reţinut în considerentele deciziei atacate faptul că autorităţile nu au pus în balanţă, pe de o parte, dreptul la respectarea vieţii de familie şi, pe de altă parte, asigurarea ordinii şi siguranţei publice şi prevenirea faptelor penale.

Cu referire la recursul statului, a învederat aspectul că respectivul pârât nu a declarat apel împotriva hotărârii tribunalului prin care i s-a respins excepţia privitoare la lipsa calităţii procesuale pasive.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea, ca neîntemeiate, ale cererilor de recurs ale reclamantului şi pârâtului Statului român şi menţinerea, în parte, respectiv casarea, în parte, a deciziei atacate, în ceea ce priveşte pretenţiile recurentului - reclamant.

Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant legal al Statului român a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca neîntemeiat.

Intimata - pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspunsuri la întâmpinarea Penitenciarului Bucureşti Rahova, achiesând la apărările formulate de respectivul recurent, la întâmpinarea recurentului - reclamant A., la întâmpinarea Ministerului Justiţiei şi la întâmpinarea Statului român.

Penitenciarul Bucureşti Rahova a depus răspunsuri la întâmpinările formulate de intimaţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei, la ale căror apărări a achiesat.

Ministerul Justiţiei a depus răspuns la întâmpinarea Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant legal al Statului Român

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Învestită cu soluţionarea căilor de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din 14 septembrie 2020, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, iar ulterior, în baza art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., s-a stabilit termen de judecată, cu citare părţi, în şedinţă publică la 27 ianuarie 2021.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Recursul reclamantului este nul, în considerarea argumentelor ce succed:

Se constată imposibilitatea încadrării aspectelor deduse judecăţii în criticile de nelegalitate subsumabile dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. fiind incidentă, ca atare, sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) din cod.

Art. 489 C. proc. civ. stipulează în sensul că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cauzelor de ordine publică, aceeaşi sancţiune intervenind şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele de casare prevăzute la art. 488 din cod, care la alin. (1) pct. 1-8 enumeră limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate solicita casarea unor hotărâri.

În speţa dedusă judecăţii, se constată că motivele recursului nu pot fi încadrate în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Astfel, recurentul - reclamant, pe de o parte, a reiterat motivele de apel care deja şi-au găsit o rezolvare jurisdicţională prezentând situaţia de fapt şi circumstanţele respingerii cererii sale de acordare a unei permisii având în vedere decesul tatălui său.

Ca atare, întrucât susţinerile din recurs sunt identice celor de apel, reiterarea acestora în recurs nu este permisă câtă vreme nu aduc un element de noutate care să atragă incidenţa uneia din ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurentul şi-a exprimat nemulţumirea în raport de cuantumul redus al despăgubirilor acordate de curtea de apel.

Nici aceste critici nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de lege, în condiţiile în care aspectele evidenţiate în recurs distinct de cele care reiterează motivele de apel reprezintă chestiuni de netemeinicie prin care se pretinde că, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a făcut o apreciere nerezonabilă, neechitabilă şi fără corelare între prejudiciul suferit şi despăgubirile acordate.

Deşi subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., motivele recursului nu indică normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de către curtea de apel, aşa cum impun dispoziţiile textului legal, ţinând cont şi de faptul că nu există o corespondenţă între cuantumul daunelor şi respectarea principiului reabilitării şi reintegrării în societate a deţinutilor, de care se prevalează recurentul.

Din contră, aşa cum a reliefat chiar recurentul prin motivele formulate, acesta se stabileşte printr-o apreciere rezonabilă, în fiecare situaţie particulară, ca urmare a aplicării unor criterii privind consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

Or, instanţa de recurs exercitând doar un control de legalitate a deciziei recurate, nu va putea evalua trimiterile pe care recurentul - reclamant le face la despăgubirile stabilite de CEDO în alte hotărâri, neputându-se reţine că s-ar fi consacrat de către Curtea Europeană un criteriu de cuantificare a reparaţiei echitabile.

Se constată, în aceste condiţii, că recurentul nu a dedus judecăţii critici care să se încadreze în motivele de casare prevăzute limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ., modalitatea de redactare a memoriului de recurs necircumscriindu-se exigenţelor acestui text de lege.

Una dintre trăsăturile esenţiale ale recursului este aceea că reprezintă o cale extraordinară de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunţate de instanţa de apel.

Un atare context legal nu permite o reapreciere a situaţiei de fapt ce a fost stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel încât criticile prin care recurentul tinde a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.

Pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la reiterarea motivelor de apel şi la prezentarea unor chestiuni de netemeinicie, ci condiţia legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greşelilor imputate instanţei, o minimă argumentare a criticii în fapt şi drept, precum şi indicarea raţionamentelor pe care se bazează.

Ca atare, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 488 C. proc. civ. şi cum nu au fost identificate motive de ordine publică, se va constata nulitatea căii de atac, aceasta fiind exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a deciziei atacate.

Şi recursul declarat de Statul român este nul, pentru următoarele argumente.

Astfel, prin motivele de recurs formulate de pârât se reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca reprezentant al Statului român în cauza dedusă judecăţii.

Or, respectiva excepţie a fost invocată de către Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant legal al statului prin întâmpinarea formulată la Tribunalul Arad .

Prin sentinţa civilă nr. 246/2019, Tribunalul Arad a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, reţinând că în raport de obiectul cererii deduse judecăţii, respectiv plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat, Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului roman, are calitate procesuală pasivă.

Împotriva hotărârii de respingere a calităţii procesuale pasive, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu a declarat apel, astfel încât respectiva soluţie a intrat în puterea lucrului judecat.

În aceste condiţii, recursul declarat de pârât împotriva deciziei din apel, prin reiterarea aspectelor privind lipsa calităţii procesuale pasive, soluţionată definitiv de prima instanţă, nu poate fi primit.

Se reţin ca atare dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Prin urmare, textul menţionat consacră legislativ o practică constantă potrivit căreia, aşa cum recursul nu poate fi exercitat fără să se fi uzat de calea apelului, tot astfel, în recurs nu se pot invoca omisso medio motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel.

Cum pe calea apelului pot fi invocate motive care privesc judecata în primă instanţă, pentru a putea fi ridicate în recurs, trebuie să fie în primul rând valorificate în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

Totodată, cum alin. (2) al art. 488 C. proc. civ. stabileşte o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute la alin. (1) rezultă că nici atunci când este vorba de excepţii, cum este cazul în speţă, acestea nu pot fi invocate direct în recurs, dacă puteau fi invocate pe calea apelului, atâta timp cât legea condiţionează invocarea lor ca motive de recurs de valorificarea anterioară în apel.

Întrucât pârâtul nu a făcut acest lucru, aspectul legat de calitatea sa procesual pasivă a intrat în putere de lucru judecat şi nu mai poate fi dedus analizei instanţei de recurs, critica din motivele de recurs fiind formulată omisso medio.

În atare condiţii, formularea direct în recurs a unor atare critici încalcă dispoziţiile procedurale, întrucât recursul, ca o cale extraordinară de atac subsecventă apelului, poate fi exercitat împotriva deciziei pronunţate în apel pentru motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., rezultând că prin criticile formulate trebuie să se tindă a se demonstra de ce considerentele sunt eronate în raport de textele de lege aplicabile speţei.

Nu poate fi criticată soluţia instanţei de apel pentru aspecte nedezlegate, deoarece nu au fost deduse cercetării ei judecătoreşti, după cum nu se poate tinde la schimbarea unei soluţii care nu se referă la chestiunile criticate.

Prin urmare, în condiţiile formulării în recurs pentru prima dată a unor critici, omisso medio, acestea nu pot constitui obiect al controlului judiciar, astfel că nu vor fi analizate.

Conchizând, cum pârâtul nu a declarat apel împotriva soluţiei tribunalului de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, urmează a se constata nul recursul acestuia, observându-se că reiterarea excepţiei prin întâmpinarea din apel (ca mijloc de apărare) nu este permisă ca mijloc procedural pentru declararea omisso medio a recursului.

Recursul declarat de Penitenciarul Bucureşti Rahova este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Recurentul - pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod eronat art. 8 din CEDO, neputându-se reţine în cauză existenţa unei fapte ilicite în sarcina sa, conform art. 1357 C. civ., din moment ce reclamantul se bucură, în baza legii, doar de o vocaţie la recompensare, iar nu de un drept care să impună o obligaţie şi să determine un prejudiciu.

O atare critică nu poate fi primită.

Se observă că instanţa de apel, printr-o convingătoare argumentaţie, a reţinut încălcarea în cauză a art. 8 din CEDO, prin refuzul nejustificat al Comisiei constituite în cadrul penitenciarului de a-i acorda reclamantului permisiunea de a participa la înmormântarea tatălui acestuia.

În mod legal s-a constatat de către curtea de apel că principiile invocate de Curtea Europeană în cauza Kanalas împotriva României sunt aplicabile în speţă, refuzul de a-i permite reclamantului să părăsească penitenciarul pentru a participa la înmormântarea tatălui reprezentând o ingerinţă în dreptul persoanei în cauză la respectarea vieţii sale de familie, garantat de art. 8 din Convenţie, date fiind circumstanţele particulare care caracterizează situaţia acestuia.

Astfel, instanţa de apel a analizat toate motivele invocate de Comisia pentru acordarea recompenselor, constatând că nu au fost suficiente pentru a demonstra că ingerinţa denunţată era "necesară într-o societate democrată".

Se reţine, ca atare, că instanţa de apel, având în vedere jurisprudenţa CEDO, a urmărit să-i asigure reclamantului o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat de neparticiparea la funeraliile tatălui.

Se observă astfel că, Curtea Europeană a reamintit că deşi detenţia, la fel ca orice altă măsură privativă de libertate, implică, prin natura sa, restricţii privind viaţa privată şi de familie a persoanei în cauză, cu toate acestea, este esential, pentru respectarea vieţii de familie, ca administraţia penitenciarului să îi permită persoanei private de libertate şi să o sprijine, atunci când este necesar, să menţină contactul cu rudele apropiate (Messina împotriva Italiei şi Khoroshenko împotriva Rusiei).

Curtea a mai apreciat că refuzul de a-i permite reclamantului să iasă din mediul carceral pentru a participa la înmormântarea mamei sale trebuie să fie considerat o ingerinţă în dreptul persoanei în cauză la respectarea vieţii de familie (Ploski impotriva Poloniei), o astfel de ingerinţă neîncălcând Convenţia, dacă este prevăzută de lege, are cel puţin un scop legitim în sensul art. 8 din Convenţie şi poate fi considerată o măsură necesară într-o societate democratică.

În considerentele hotărârii pronunţate în cauza Kanalas împotriva României, Curtea a concluzionat că autorităţile naţionale nu au realizat o punere în balanţă a intereselor aflate în joc, respectiv, pe de o parte, dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie şi, pe de altă parte, asigurarea ordinii şi siguranţei publice publice şi prevenirea faptelor penale.

Or, în speţă, după cum a reţinut şi curtea de apel, similar cauzei Kanalas împotriva României, ingerinţa este prevăzută în lege (art. 98 alin. (1) şi art. 99 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 şi Normele de aplicare) şi, ţinând cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, o astfel de ingerinţă are drept scop împiedicarea ca, prin ieşirea din penitenciar, să se comită alte infracţiuni sau să se tulbure ordinea şi siguranţa publică.

Instanţa de apel a apreciat însă corect că motivele neacordării permisiunii participării la înmormântarea tatălui nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerinţa denunţată era necesară într-o societate democratică.

Cu referire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că în mod corect au fost apreciate de curtea de apel ca fiind îndeplinite cerinţele acestui tip de răspundere, fapta ilicită constând în neacordarea permisiunii ca reclamantul să participe la înmormânarea tatălui.

Se constată astfel că instanţa de apel a făcut o analiză justă a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva jurisprudenţei CEDO în ceea ce priveşte păstrarea justului echilibru între interesul general şi drepturile reclamantului.

În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se reliefează responsabilitatea statului pentru crearea unui cadru normativ prejudiciabil pentru persoanele private de libertate, acestea nu pot fi primite.

Aceasta, în condiţiile în care, pe de o parte, în aprecierea condiţiilor pentru care reclamantului nu i s-a acordat permisiunea participării la funeraliile tatălui, Comisia constituită în cadrul penitenciarului, în baza cadrului legal reprezentat de art. 98 şi art. 99 din Legea nr. 254/2013, s-a raportat la o serie de criterii pe care le-a considerat ca nefiind întrunite în persoana deţinutului.

Pe de altă parte, se constată că această motivare a recurentului - pârât este pentru prima dată formulată în faţa instanţei de recurs.

Nu în ultimul rând, se observă prevederile Hotărârii Guvernului nr. 756/2016, art. 11, precum şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, aprobat prin Decizia Directorului general al ANP (art. 1 alin. (1) şi (2) potrivit cărora penitenciarele sunt unităţi care asigură executarea pedepselor privative de libertate şi a măsurii arestării preventive, în condiţii în care garantează respectarea demnităţii umane, facilitând responsabilizarea şi reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate şi contribuind la creşterea gradului de siguranţă a comunităţii, menţinerea ordinii publice şi securităţii naţionale.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului potrivit cărora escorta este un beneficiu neprevăzut de lege, în condiţiile în care escortarea şi însoţirea deţinuţilor din regimul închis sunt reglementate în cuprinsul art. 72 din Hotărârea Guvernului nr. 157/2016.

De asemenea, se constată că aprecierile instanţei, peste cele ale Comisiei constituite în cadrul penitenciarului, sunt justificate tocmai în considerarea jurisprudenţei CEDO pe art. 8, a cărei respectare şi aplicare instanţele naţionale sunt primele chemate să o asigure, nefiind întemeiate criticile formulate nici sub acest aspect.

Pentru toate aceste motive recursul declarat de pârât urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 79 din 1 iulie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 ianuarie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.