Bank wins final ruling as shareholders' moral damages claim over foreclosure fails

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019, după disjungerea din cauza înregistrată sub nr. x/2018, a capătului de cerere privind obligarea la plata daunelor morale, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu C. S.A., prin C.- Sucursala Judeţeană Buzău, au solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 1.004.023,05 RON, pentru suferinţele pe care pârâta le-a provocat timp de peste patru ani, deşi nu avea titlu executoriu împotriva lor, cu plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi următoarele şi art. 1531 C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 709 din 23 mai 2019, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a respins acţiunea.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin decizia nr. 3074 din 5 decembrie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B. şi A..

Recurenţii au susţinut că instanţele anterioare au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1349 C. civ. atunci când au apreciat că intimata a formulat împotriva reclamanţilor acţiuni juridice prevăzute de lege, în condiţiile în care aceasta, cunoscând că nu are o creanţă valabilă împotriva acestora, a încercat să-i deposedeze de agoniseala de o viaţă.

Au mai susţinut că instanţele anterioare au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1357, art. 1381 şi art. 1385 C. civ., atunci când nu au observat că intimata, deşi a acţionat prin căi prevăzute de lege, a acţionat împotriva reclamanţilor fără a avea vreun drept, fraudând legea, pentru obţinerea unui scop nelegal.

Au arătat că instanţele anterioare nu au observat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1353 C. civ. privind abuzul de drept şi că intimata - pârâtă nu s-a limitat la acţiuni de executare silită, ci a înţeles să cesioneze dreptul inexistent unei societăţi recuperatoare de creanţe, care a mai tracasat reclamanţii încă câţiva ani prin alte încercări de executare.

Urmare a acţiunilor intimatei, reclamanţii au fost supuşi unei traume psihice, le-a fost afectat prestigiul moral, aceştia dovedind toate situaţiile de presiune şi hărţuire la care au fost supuşi de către intimată, soldate cu pierderea locului de muncă şi a societăţii comerciale la care reclamantul A. era acţionar.

Chiar şi în momentul prezent, intimata nu a radiat ipoteca pe care a consemnat-o în cartea funciară, situaţie de natură să pună reclamanţii în imposibilitatea de a se bucura de dreptul lor de proprietate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, în sensul că prejudiciul invocat de către reclamanţi nu este justificat şi nu există faptă culpabilă care să fie imputabilă băncii.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor din actul procedural şi admiterea recursului.

6. Procedura de filtru

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 4 noiembrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 27 ianuarie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul declarat de partea reclamantă B. şi A., Înalta Curte constată că este nefondat.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de casare menţionat, partea reclamantă a pretins că instanţele de fond au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 C. civ. şi art. 1353 C. civ.

În dezvoltarea criticii partea reclamantă a susţinut că fapta ilicită imputată părţii pârâte a constat în formularea de cereri de executare silită a unor debite cunoscând că nu mai deţine o creanţă valabilă şi în cedarea creanţei inexistente în favoarea unei societăţi recuperatoare care, la rându-i, a formulat cerere de executare, astfel fiind tracasată încă câţiva ani.

Cum toate solicitările de executare silită au fost formulate abuziv şi în scopul deposedării sale în mod nelegal de bunurile deţinute ori de cele cu care a garantat restituirea creditelor, fapt dovedit prin anularea actelor de executare silită, în urma admiterii contestaţiilor la executare pe care le-a formulat împotriva acestora, partea reclamantă a susţinut că era îndreptăţită la dezdăunare pentru prejudiciul moral suferit.

A reiterat partea reclamantă şi faptul că partea pârâtă nu a radiat până în prezent ipoteca pe care a consemnat-o în cartea funciară, situaţie de natură să pună reclamanţii în imposibilitatea de a se bucura de dreptul lor de proprietate.

Critica nu este fondată.

Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că în ceea ce priveşte constatarea faptelor, astfel cum rezultă din probatoriile administrate de părţi, aceasta este în competenţa instanţelor de fond şi nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Calificarea legală dată faptelor de instanţa de apel şi examinarea modului în care au fost respectate normele juridice se constituie într-o problemă de drept ce cade sub incidenţa motivului de recurs invocat, sens în care urmează a fi analizată.

Verificând susţinerile părţii reclamante formulate prin cererea de chemare în judecată ori prin concluziile orale, se constată că instanţele de fond au statuat în mod corect că au fost învestite cu judecata unei acţiuni în răspundere civilă delictuală.

Sediul materiei răspunderii civile delictuale se află în C. civ.. Dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ. prevăd că " Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".

Partea reclamantă a pretins că angajarea răspunderii civile delictuale a părţii pârâte se impunea în considerarea faptei ilicite săvârşite de aceasta constând în formularea unor cereri de executare silită împotriva sa şi a societăţii comerciale în care a deţinut calitate de acţionar, în mod abuziv, cât timp creanţa pretinsă era inexistentă (fiind stinsă prin plată) şi cât timp scopul urmărit era acela de a o deposeda în mod nelegal de bunurile deţinute.

În acest sens au fost invocate dispoziţiile art. 1353 din C. civ. conform cărora "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv."

Potrivit considerentelor hotărârii recurate, soluţia de respingere a cererii de despăgubire a fost fundamentată pe împrejurarea că faptele imputate părţii pârâte, anume formularea de notificări de plată şi de cereri de executare silită împotriva S.C. D. (la care partea reclamantă era acţionar), nu se constituie în fapte ilicite în sensul dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ. şi, în consecinţă, nu pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri morale părţii reclamante.

Concluzia s-a impus în urma evaluării probatoriului care a evidenţiat faptul că partea pârâtă a declanşat proceduri execuţionale pentru recuperarea unor creanţe restante din contractele de creditare încheiate cu societatea comercială menţionată, caz în care, scopul urmărit era legitim.

Constatările instanţei de apel relative la lipsa caracterului ilicit al faptelor imputate părţii pârâte se dovedesc a fi corecte cât timp înscrisurile probatorii invocate de partea reclamantă în susţinerea pretenţiei de despăgubire evidenţiază faptul că anularea actele de executare silită s-a dispus nu în considerarea inexistenţei creanţei părţii reclamante ci ca urmare a intervenirii perimării executărilor silite ori ca urmare a incidenţei excepţiei prescripţiei dreptului părţii pârâte de a obţine executarea silită.

Aplicarea sancţiunilor civile menţionate în cadrul contestaţiilor la executare formulate de societatea comercială la care partea reclamantă era acţionar nu fundamentează, astfel cum eronat se invocă prin recurs, prezumţia că partea pârâtă a declanşat procedurile execuţionale în mod abuziv, în absenţa unei creanţe valabile şi cu un scop ilicit, acela de a-şi apropria în mod nelegal bunurile părţii reclamante.

Perimarea este o sancţiune procesuală care determină stingerea actelor de executare ca o consecinţă a lipsei de diligenţă a creditorului, care nu a manifestat stăruinţă pentru realizarea executării silite începute la cererea sa.

La rându-i, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este tot o sancţiune civilă, întrucât stinge dreptul creditorului de a pune în executare silită titlul său executoriu, dacă a lăsat să treacă o anumită perioadă de timp prescrisă de lege.

Prescripţia, potrivit dispoziţiilor art. 707 alin. (1) C. proc. civ., nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate, caz în care partea care pretinde că nu datorează are alte mijloace procedurale pentru a acţiona, nu invocarea prescripţiei.

În acest sens sunt considerentele hotărârii recurate prin care instanţa de apel a evaluat înscrisurile probatorii administrate de partea reclamantă relative la procedurile execuţionale şi a constatat lipsa caracterului ilicit al faptei imputate părţii pârâte.

Anume, considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că în dosarul nr. x/2015, urmarea admiterii contestaţiei la executare formulate de S.C. D. S.R.L., instanţele de judecată au constatat perimată de drept executarea silită din dosarele execuţionale nr. x, 284, 285, 286, 287/2013 ale BEJ E., justificat de faptul că nu s-a mai efectuat nici un act de executare de mai mult de 6 luni de către partea pârâtă (creditoare în dosarele execuţionale) şi, totodată, intervenită prescripţia dreptului material la acţiune, dat fiind că au trecut 3 ani de la ultimul act de executare efectuat de partea pârâtă, notificarea nr. x/09.10.2012.

În acelaşi sens sunt şi considerentele relative la modalitatea de executare a contractului de ipotecă asupra imobilului casă şi teren situate în oraşul Cristian, judeţul Braşov (cesionat de partea pârâtă către S.C. F. SRL) cu privire la care instanţa de apel a reţinut că înscrisurile probatorii administrate (decizia nr. 1058/AP/26.06.2018 a Tribunalului Braşov, sentinţa nr. 12969/2017 a Judecătoriei Braşov şi extrasele de carte funciară) evidenţiază faptul că anularea actelor de executare silită din dosarul execuţional nr. x/2016 s-a dispus ca urmare a incidenţei excepţiei prescripţiei dreptului creditoarei de a cere executarea silită şi pentru motive de ordin procedural (neîndeplinirea procedurii de notificare conform dispoziţiilor vechiul C. civ., prin executor judecătoresc sau prin acceptarea expresă de către debitor, ci prin transmitere prin poştă).

Susţinerea părţii reclamante potrivit căreia a solicitat anularea actelor de executare silită pentru motive de ordin procedural şi nu în considerarea inexistenţei creanţei părţii pârâte (care era stinsă prin plată) pentru a evita obligarea sa la plata unor taxe de timbru costisitoare, nu poate fundamenta, astfel cum eronat pretinde, caracterul abuziv al demersurilor părţii pârâte.

În consecinţă, în lipsa altor dovezi, în mod corect instanţa de apel a stabilit că partea reclamantă nu a probat săvârşirea de către partea pârâtă a unei fapte ilicite în exercitarea dreptului de a cere executarea silită, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1357 alin. (1) şi art. 1353 C. civ., şi a dispus, asupra caracterului neîntemeiat al cererii în despăgubire morală.

Cât priveşte susţinerea părţii reclamante potrivit căreia a fost împiedicată în mod abuziv de către partea pârâtă să-şi exercite dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat cu care a garantat restituirea creditelor, se constată că nu se constituie într-o critică de nelegalitate la adresa hotărârii recurate.

Examinând argumentele invocate, instanţa de apel a statuat că partea reclamantă nu poate imputa faptul neradierii ipotecii părţii pârâte, care a cedat creanţele nerecuperate şi garanţiile aferente acestora către S.C. F. S.R.L. (operaţiune care nu a făcut obiectul unor critici de nelegalitate), că această problemă litigioasă a fost analizată în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Braşov şi, în fine, că revine părţii reclamante sarcina de a folosi mijloacele procedurale adecvate în vederea radierii dreptului de ipotecă din registrele de publicitate imobiliară.

În consecinţă, cât timp partea reclamantă a primit o dezlegare cu privire la această pretenţie, care însă nu a fost criticată prin recurs pentru argumente de nelegalitate conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această dezlegare nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs.

Aşa fiind, cum hotărârea necurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept incidente raportului juridic dedus judecăţii, în raport de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de partea reclamantă, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 3074 din 5 decembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2021.