Revision for contradiction of judgments barred where res judicata exception was expressly adjudicated in the prior proceeding

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de revizuire

Prin cererea de revizuire înregistrată la 27 decembrie 2018, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, revizuenţii A. şi B. au solicitat anularea deciziei nr. 892 din 5 decembrie 2018 a Tribunalului Buzău, considerând că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1409 din 12 decembrie 2016 a Tribunalului Buzău.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Cauzele în care au fost pronunţate hotărârile pretins potrivnice

În litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 şi care s-a finalizat prin decizia civilă nr. 1409 din 12 decembrie 2016 a Tribunalului Buzău, secţia I civilă, reclamanta B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C. să se dispună stabilirea limitelor de graniţă între cele două proprietăţi vecine, restituirea terenului lipsă aflat în deţinerea nelegală a pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

Prin cerere reconvenţională, pârâta a solicitat, în esenţă, obligarea reclamanţilor să îi lase în deplină proprietate suprafaţa de 4 mp teren ocupat de aceştia, demolarea gardului aflat pe această suprafaţă şi aducerea ei la starea iniţială.

Prima instanţă învestită, Judecătoria Buzău, prin sentinţa nr. 3183 din 27 aprilie 2016 a admis în parte acţiunea reclamantei, a respins cererea reconvenţională a pârâtei, a omologat raportul de expertiză tehnică judiciară topografie, schiţa tehnică 1 dosar supliment şi a dispus grăniţuirea proprietăţilor limitrofe ale părţilor pe actualul aliniament.

Reclamanta B. a atacat cu apel această hotărâre, iar Tribunalul Buzău, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 1409 din 12 decembrie 2016, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, sens în care a stabilit limita de hotar dintre proprietăţile părţilor în varianta a III-a a raportului de expertiză tehnică judiciară topografie şi a obligat pârâta să îi restituie reclamantei 15 mp teren, delimitat conform schiţei. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

În litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 şi care s-a finalizat prin decizia civilă nr. 892 din 5 decembrie 2018 a Tribunalului Buzău, secţia I civilă, reclamanţii B. şi A. au solicitat să fie obligată pârâta C. să mute sau să desfiinţeze construcţia aflată pe hotarul dintre cele două proprietăţi, sub sancţiunea unor daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului de 15 mp.

Prin sentinţa civilă nr. 3062 din 30 mai 2018 a Judecătoriei Buzău s-au respins, atât cererea principală, cât şi cea reconvenţională.

Părţile litigiului au declarat apel, iar Tribunalul Buzău, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 892 din 5 decembrie 2018, a respins apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa apelată, a admis cererea reconvenţională şi a constat că pârâta a dobândit prin uzucapiune suprafaţa de 15 mp teren, curte şi construcţie (magazie) şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Revizuenţii B. au considerat că prin decizia nr. 892/2018 a Tribunalului Buzău, a cărei anulare au solicitat-o, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1409/2016 a Tribunalului Buzău, existând astfel două hotărâri definitive potrivnice în sensul art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

3. Hotărârea pronunţată în revizuire

Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin decizia nr. 535 din 28 februarie 2019 a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenţi.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au formulat recurs revizuenţii A. şi B..

Înalta Curte constată că recurenţii au expus motivele de recurs prin două cereri distincte, formulate atât în nume propriu, cât şi prin apărător ales în interiorul termenului de 30 de zile stipulat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Procedând la structurarea criticilor din aceste cereri, se reţine că, după expunerea istoricului cauzei cu referire la litigiile în care au fost pronunţate hotărârile pretins contradictorii, au fost deduse judecăţii de către recurenţi trei motive de recurs vizând decizia dată în revizuire.

1. Nemotivarea hotărârii, critică ce se înscrie în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se reproşează curţii de apel că nu a oferit o motivaţie proprie privind cererile părţilor din cadrul dosarului de revizuire, ceea ce conduce la nulitatea actului de justiţie. În concret, se arată că instanţa nu a făcut o analiză a obiectului dedus judecăţii prin raportare la susţinerile revizuenţilor.

Hotărârea cuprinde o motivare succintă în care se statuează iniţial asupra admisibilităţii revizuirii, iar, în final, calea de atac este respinsă ca nefondată.

În opinia recurenţilor, curtea de apel a reţinut greşit că în dosarul nr. x/2017, instanţa s-a pronunţat asupra autorităţii de lucru judecat. Revizuenţii au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, însă instanţele au analizat problema puterii lucrului judecat, deşi cele două noţiuni nu sunt identice. În concluzie, nici prima instanţă sesizată - Judecătoria Buzău şi nici Tribunalul Buzău în calea de atac, soluţionată prin decizia nr. 892/2018, nu au examinat autoritatea de lucru judecat, cererea de revizuire fiind formulată sub acest aspect în temeiul prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În lipsa unei analize a actelor dosarului, instanţa de revizuire a plecat de la o premisă greşită, că anterior judecătorul s-ar mai fi pronunţat asupra autorităţii de lucru judecat. Întrucât nu au fost analizate toate susţinerile revizuenţilor şi materialul probator în cauză, hotărârea în revizuire este nemotivată.

Recurenţii se prevalează de dreptul la un proces echitabil garantat prin art. 6 paragraf 1 din CEDO, care cuprinde, printre altele, şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor. Întrucât CEDO nu garantează drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr ascultate, adică examinate de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenţie stabileşte, în special, în sarcina judecătorului obligaţia de a examina efectiv argumentele şi mijloacele de probă ale părţilor, iar instanţele trebuie să indice cu suficientă claritate temeiurile pe care şi-au fundamentat hotărârea în scopul de a face posibil ca acuzatul să îşi exercite în mod eficient dreptul la o cale de atac.

În concluzie, motivarea cuprinsă în decizia atacată nu este de natură să asigure exigenţele impuse de art. 6 paragraf 1 din CEDO, în condiţiile în care nu se argumentează de ce au fost înlăturate susţinerile revizuenţilor cu privire la îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

2. Încălcarea autorităţii de lucru judecat, critică încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenţii prezintă obiectul celor două dosare în care au fost pronunţate hotărârile pretins potrivnice, arătând că acestea nu pot fi puse în executare, întrucât se încalcă autoritatea de lucru judecat. De vreme ce prin decizia civilă nr. 1409 din 12.12.2016 a Tribunalului Buzău s-a statuat definitiv că reclamanţii au calitatea de proprietari a suprafeţei de teren de 15 mp în litigiu, admiterea cererii reconvenţionale a pârâtei, prin decizia nr. 892 din 05.12.2018, s-a făcut cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat.

Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de revizuire, reţinând în mod eronat că instanţa învestită cu soluţionarea celui de-al doilea proces a examinat excepţia autorităţii de lucru judecat şi a dispus respingerea acesteia. Susţin recurenţii că excepţia a fost pusă în discuţie la judecata în primă instanţă în dosarul civil nr. x/2017, însă nu a fost discutată în faza apelului din acest litigiu.

Deşi în cadrul acestui proces a fost invocată de reclamanţi excepţia autorităţii de lucru judecat, Judecătoria Buzău în mod greşit a analizat problema puterii lucrului judecat în condiţiile în care noţiunile de autoritate de lucru judecat şi putere de lucru judecat nu sunt identice.

Chiar dacă Judecătoria Buzău a apreciat că nu există putere de lucru judecat, prin decizia nr. 892/2018 nu a fost analizată autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 430 C. proc. civ. Mai mult decât atât, Tribunalul Buzău, în decizia antereferită, la pagina nr. 23, paragraful 2, reţine în mod eronat că decizia nr. 1409/12.12.2016 este o hotărâre prin care se dispune stabilirea limitei de hotar şi restituirea terenului de 15 mp către reclamanţii D.. A doua instanţă încalcă tocmai autoritatea de lucru judecat a primei decizii a tribunalului, nr. 1409/2016, în care se stabilea cine este titularul dreptului de proprietate.

Apreciază recurenţii că dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune reprezintă o sancţiune prevăzută de lege pentru proprietarii de teren care se află în pasivitate, însă acest lucru nu s-a întâmplat şi în cazul de faţă, deoarece aceştia au obţinut restituirea terenului prin decizia nr. 1409/2016. În opinia recurenţilor, hotărârea respectivă constituie o cauză de întrerupere a prescripţiei achizitive, care şterge cu totul orice prescripţie începută anterior intervenţiei cauzei de uzucapiune. Nicio altă instanţă nu putea dispune la doi ani de la data pronunţării primei hotărâri o altă hotărâre cu privire la acel drept de proprietate.

Cel de-al doilea dosar s-a soluţionat în timpul executării silite a primului proces, prin urmare, trebuiau aplicate şi dispoziţiile art. 1865 din vechiul C. civ., care reglementează că întreruperea curgerii prescripţiei operează printr-un act începător de executare, precum sechestrul sau cererea execuţiei unui titlu căruia legea îi recunoaşte puterea executorie.

Pârâta C. nu se bucură de o posesie utilă, continuă şi netulburată, fiind formulate de către reclamanţi în acest sens mai multe plângeri la poliţie şi la Parchetul Buzău.

Potrivit susţinerilor recurenţilor, în mod eronat s-a constatat intervenirea prescripţiei achizitive, fiind încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1409/2016 a Tribunalului Buzău.

Prevederile art. 1842 C. civ. reglementează că prescripţia achizitivă poate fi opusă în cursul judecăţii până la momentul pronunţării unei decizii definitive. Or, prescripţia achizitivă nu mai putea fi opusă în cel de-al doilea litigiu, deoarece o altă instanţă competentă a dispus deja asupra dreptului de proprietate în dosarul nr. x/2014, prin sentinţa civilă nr. 3183/2016 a Judecătoriei Buzău, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1409/12.12.2016, în sensul revendicării de către reclamanţi a terenului de 15 mp dintre cele două proprietăţi. De asemenea, pârâta şi autorii ei nu pot invoca o posesie de bună-credinţă, întrucât nu îndeplinesc condiţiile impuse de lege.

Recurenţii consideră că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 1409/2016. Astfel, în primul litigiu, prin admiterea acţiunii în revendicare, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că pârâta C. a ocupat fără drept suprafaţa de teren de 15 mp, fiind obligată la restituirea ei în favoarea reclamanţilor prin decizia susmenţionată. În al doilea proces, a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta C. şi s-a constatat că aceasta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra aceleiaşi suprafeţe de teren.

Or, Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia dată în revizuire, nu a analizat problema autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1409/2016.

În speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa autorităţii de lucru judecat. Prin cel de-al doilea proces, s-a realizat readucerea în faţa instanţei de judecată, prin cererea reconvenţională introdusă de pârâta C., a litigiului soluţionat definitiv în dosarul nr. x/2014, prin decizia nr. 1409/2016. Este prezentă cerinţa identităţii de părţi prevăzută de art. 430 şi 431 C. proc. civ., ambele litigii purtându-se între aceleaşi părţi, respectiv B. şi C.. Obiectul dosarelor este identic, respectiv suprafaţa de teren de 15 mp individualizată prin raportul de expertiză întocmit de către expertul E.. Referitor la identitatea de cauză, condiţia este îndeplinită ţinând seama că cererea de chemare în judecată şi cererile reconvenţionale ale pârâtei urmăresc un scop identic - dobândirea dreptului de proprietate. Au fost reliefate consideraţii teoretice cu privire la elementele cauzei acţiunii civile în raport de obiectul dosarelor, respectiv acţiune în revendicare şi uzucapiune, concluzionându-se că scopul celor două demersuri este identic, respectiv stabilirea titularului dreptului de proprietate.

În practica judiciară s-a statuat că autoritatea de lucru judecat are la bază regula potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată, o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă neputând fi contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei. Deci, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat cu acelaşi obiect, cauză şi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

Pornind de la acest principiu, a fost făcută distincţia între excepţia autorităţii de lucru judecat şi prezumţia autorităţii de lucru judecat. Aplicarea excepţiei autorităţii de lucru judecat presupune o identitate de acţiuni sub aspectul părţilor, obiectului şi cauzei juridice, ce opreşte repetarea judecăţii, iar prezumţia de lucru judecat impune consecvenţa în judecată, şi anume, ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie contrazis printr-o altă hotărâre judecătorească.

Însă, Tribunalul Buzău, prin decizia nr. 892/2018, încalcă autoritatea de lucru judecat a primei decizii a tribunalului, nr. 1409/2016, prin care s-a stabilit titularul dreptului de proprietate.

Dacă în cel de-al doilea litigiu, instanţele ar fi făcut aplicarea art. 430 şi urm. C. proc. civ., cererea reconvenţională a pârâtei C. ar fi trebuit respinsă, deoarece într-o cauză judecată definitiv anterior, într-un alt dosar, s-a statuat că suprafaţa de teren revendicată de reclamanţi face obiectul dreptului lor de proprietate, neputând fi restituită către intimata pârâtă.

În această ipoteză este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., confirmat de existenţa a două hotărâri judecătoreşti potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

3. Aplicarea greşită a normelor de drept material, chestiune ce poate fi subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt reluate o parte din argumentele expuse ce susţin incidenţa în cauză a cazurilor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., privitoare la: neanalizarea excepţiei autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea dosar; încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 1409/2016, care a stabilit cine este proprietarul terenului; neanalizarea înscrisurilor depuse în fundamentarea cererii de revizuire. Au mai fost opuse critici vizând caracterul posesiei apreciat în decizia nr. 892/2018, precum şi aspecte legate de întreruperea cursului prescripţiei achizitive, în sensul că orice termen al unei pretinse uzucapiuni invocate de pârâta C. este întrerupt prin efectul admiterii cererii în dosarul nr. x/2014, în final, arătându-se că, la momentul invocării uzucapiunii, nu era împlinit termenul de prescripţie de 30 de ani.

De asemenea, în legătură cu autoritatea de lucru judecat, se relevă că cererea de uzucapiune a pârâtei C. se impunea a fi respinsă de vreme ce într-un alt litigiu, având la capăt decizia nr. 1409/2016, s-a dispus asupra acelui drept de proprietate.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs se invocă încălcarea art. 6 din CEDO din perspectiva liberului acces la justiţie. Prin respingerea cererii de revizuire, cu ignorarea dispoziţiilor legale aplicabile şi fără a fi analizate susţinerile revizuenţilor, s-a încălcat liberul acces la justiţie - art. 6 din CEDO şi Constituţia României - art. 21. Menţinerea celor două hotărâri potrivnice şi imposibilitatea analizării speţei sub aspectul motivelor invocate reprezintă încălcări grave aduse accesului liber la justiţie şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil în condiţiile în care efectele respingerii cererii de revizuire se răsfrâng în sens negativ în favoarea revizuenţilor.

De asemenea, imposibilitatea executării deciziei nr. 1409/12.12.2016 a Tribunalului Buzău care a stabilit în mod definitiv calitatea de proprietar a revizuenţilor pentru suprafaţa de 15 mp în raport de decizia nr. 892/2018, obiect al revizuirii, reprezintă o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 6 din CEDO, care implică, printre altele, şi accesul liber la justiţie, executarea silită fiind parte a procesului civil.

Instanţa de revizuire a încălcat şi principiul securităţii raporturilor juridice, permiţând astfel menţinerea ambelor hotărâri judecătoreşti potrivnice având ca finalitate stabilirea dreptului de proprietate, pe rând, în sarcina fiecărei părţi, cu privire la aceeaşi suprafaţă de teren.

Or, acest principiu constituie unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului şi prevede, printre altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai poată fi repusă în discuţie, deoarece securitatea juridică presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti.

Sunt reiterate elementele pentru incidenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva identităţii de părţi, obiect şi cauză.

În finalul cererii de recurs, recurenţii invocă aspecte privitoare la fondul celor două litigii în care au fost pronunţate hotărârile pretins potrivnice.

Astfel, soluţionând dosarul nr. x/2017, prin decizia nr. 892/2018, instanţa nu a ţinut cont de actele doveditoare privind proprietatea reclamanţilor. Nu s-a ţinut seama că reclamanţii au cumpărat terenul ce face obiectul cererii în anul 1995, iar până la data introducerii cererii au trecut 19 ani. Pentru perioada anterioară anului 1995 există acte de proprietate ale ambelor părţi implicate, care demonstrează că terenul de 15 mp nu se afla în posesia pârâtei.

Se ignoră faptul că pârâta are un act de proprietate din anul 1992, prin care i se transmite dreptul de proprietate asupra unei părţi din imobilul situat în strada x, nr. 5, iar autorii săi au contract de vânzare-cumpărare şi certificat de moştenitor din anul 2006, fără însă ca aceste acte să cuprindă şi terenul care face obiectul acţiunii în revendicare şi al uzucapiunii.

Indiferent de perioada de timp avută în vedere de Tribunalul Buzău, în cauză erau relevante dispoziţiile art. 430 C. proc. civ. şi cele referitoare la data până la care poate fi opusă uzucapiunea.

Câtă vreme decizia nr. 1409/2016 a statuat în mod definitiv că reclamanţii au calitatea de proprietari ai suprafeţei de teren de 15 mp din litigiu, admiterea cererii reconvenţionale a pârâtei prin decizia nr. 892/2018 s-a făcut cu încălcarea autorităţii de lucru judecat ce derivă din hotărârea nr. 1409/2016.

Se mai susţine că pârâta are înregistrat terenul în CF fără cei 15 mp conform schiţei cadastrale întocmită de F..

Cum corect a constatat prima instanţă în apel, în analiza materialului probator, linia despărţitoare dintre imobilul reclamanţilor şi imobilul învecinat al intimatei a fost evidenţiată printr-o linie dreaptă, iar nu o linie frântă cum s-a reţinut potrivit memoriului tehnic proiect din anul 1992. Deci, încă din 1992 linia proprietăţii era dreaptă.

Prin prezentul recurs recurenţii pun în discuţie şi aspecte legate de efectuarea lucrărilor de extindere a magaziei, proprietatea pârâtei, susţinându că aceasta este de rea-credinţă deoarece nu are autorizaţie de construire şi a ignorat limitele de proprietate.

5. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat, la 26 septembrie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recurenţii au deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate şi că acesta este promovat în termen.

Completul de filtru C4, la 8 octombrie 2019, constatând că raportul întruneşte condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să formuleze puncte de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a depus întâmpinare.

Recurenţii au formulat punct de vedere la raport prin care şi-au exprimat acordul faţă de conţinutul şi concluziile raportului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Lecturând motivele de recurs formulate în mod amplu, se constată că recurenţii au dedus judecăţii critici care evidenţiază nemotivarea hotărârii atacate, prin aceea că nu au fost analizate susţinerile exprimate prin cererea de revizuire, şi critici legate de aplicarea greşită a prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce reglementează condiţiile de admisibilitate a revizuirii în cazul contrarietăţii de hotărâri.

Întrucât pretinsul viciu al motivării atinge şi problema aplicării corecte a legii din perspectiva analizării cerinţelor pentru existenţa cazului de revizuire pretins în speţă, respectiv cel al existenţei a două hotărâri potrivnice, Înalta Curte va proceda la examinarea acestor critici împreună în limita impusă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. Se constată, însă, că fiind vorba despre încălcarea unor norme de drept procesual - art. 509 alin. (1) pct. 8, aspectele relevate sunt susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, neputându-se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, invocate în recurs, şi care prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin decizia nr. 535 din 28 februarie 2019, atacată în prezenta cauză, Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de revizuire întemeiată de revizuenţii B. şi A. pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţinând că pentru a opera acest motiv de revizuire este necesar ca în al doilea proces să nu fi fost invocată autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în primul proces, sau, deşi a fost invocată, instanţa să nu se fi pronunţat asupra acestei excepţii. În această privinţă a constatat că, în litigiul soluţionat prin decizia civilă nr. 892/05.12.2018, a fost opusă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1409/12.06.2016 chiar de către revizuenţi, iar instanţa a analizat excepţia şi a respins-o prin încheierea din 21 martie 2018.

Ceea ce se critică în recurs este faptul că instanţa de revizuire a apreciat în mod greşit că în cel de-al doilea dosar ar fi fost analizată autoritatea de lucru judecat. Potrivit susţinerilor recurenţilor, a fost invocată în speţă autoritatea de lucru judecat, însă instanţele au examinat problema puterii lucrului judecat, cele două noţiuni neavând aceeaşi semnificaţie. Întrucât instanţele din cadrul celui de-al doilea dosar nu au rezolvat excepţia autorităţii de lucru judecat, revizuenţii au considerat admisibilă revizuirea în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În lumina acestor din urmă prevederi, Înalta Curte reţine că revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Aşadar, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri tinde la respectarea puterii lucrului judecat în situaţia în care instanţele au dat soluţii contrare, a căror executare este imposibilă, având în vedere că fiecare parte se poate prevala de hotărârea care îi este favorabilă, ieşirea din această situaţie putându-se realiza prin exercitarea căii de atac a revizuirii şi anularea ultimei hotărâri.

În ceea ce priveşte admisibilitatea unei revizuiri pentru contrarietate de hotărâri, aceasta presupune, aşa cum în mod corect a reţinut şi Curtea de Apel Ploieşti, întrunirea cumulativă a mai multor condiţii, una dintre acestea fiind aceea ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat, ori, deşi invocată, aceasta să nu se fi analizat.

În cauză, revizuenţii au susţinut că decizia civilă nr. 892/05.12.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, prin care a fost respins apelul declarat de aceştia împotriva sentinţei nr. 3062/2018 a Judecătoriei Buzău şi a fost admis apelul pârâtei C. în sensul admiterii cererii reconvenţionale cu privire la constatarea de către aceasta a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra suprafeţei de teren de 15 mp, este potrivnică deciziei nr. 1409/12.12.2016 a Tribunalului Buzău, dată în dosarul nr. x/2014, ce a statuat în mod definitiv asupra restituirii către reclamanta B. a suprafeţei de teren de 15 mp, deţinută de pârâta C..

Verificând actele şi lucrările efectuate în dosarul nr. x/2017, se constată că reclamanţii D. au invocat atât excepţia autorităţii de lucru judecat, cât şi puterea de lucru judecat a dezlegărilor date prin decizia nr. 1409/12.12.2016 în raport de prescripţia achizitivă opusă de pârâtă prin cererea reconvenţională şi care a vizat aceeaşi suprafaţă de teren.

Însă, la termenul de judecată din 14 martie 2018, judecătoria a dat cuvântul părţilor prezente pe excepţia autorităţii de lucru judecat, urmând să o respingă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 21 martie 2018. Instanţa s-a raportat, în motivare, la dispoziţiile art. 431 C. proc. civ. şi a considerat că în cele două litigii există identitate de părţi şi obiect, însă cauza acţiunilor este distinctă, de vreme ce în al doilea litigiu se verifică întrunirea condiţiilor pentru incidenţa prescripţiei achizitive în ce priveşte suprafaţa de teren de 15 mp.

În concluzie, Curtea de Apel a reţinut, în mod corect, că în judecata celei de-a doua cauze a fost discutată excepţia autorităţii de lucru judecat şi soluţionată în sensul respingerii ei, ceea ce înseamnă că desfiinţarea hotărârii date cu încălcarea autorităţii lucrului judecat nu se mai poate face pe calea revizuirii. Drept urmare, toate susţinerile recurenţilor pe acest aspect prezintă un caracter nefondat şi vor fi respinse ca atare.

Cu referire la pretinsa incidenţă în speţă a motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte notează că motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acesteia, iar instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar actul fiind lipsit de suport probator şi legal, pronunţat cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Respectarea acestei cerinţe a fost privită şi din perspectiva asigurării dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 21 din Constituţia României şi a art. 6 CEDO, statuându-se că acesta implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Albina împotriva României, Perez contra Franţei şi Van der Hurk contra Olandei). De asemenea, noţiunea de proces echitabil cere ca o instanţă care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanţă inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei.

Nu i se poate reproşa instanţei de revizuire o nemotivare a hotărârii referitor la constatarea neîndeplinirii cerinţelor impuse de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care a examinat pe larg problema autorităţii de lucru judecat raportat la considerentele reţinute prin încheierea din 21 martie 2018, pe care le-a şi redat în cuprinsul deciziei. Constatând că ultima instanţă a soluţionat excepţia autorităţii de lucru judecat prin aceea că a făcut o analiză cuprinzătoare a elementelor lucrului judecat (art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), Curtea de Apel a argumentat motivat respingerea cererii de revizuire prin prisma neîndeplinirii acestei condiţii, astfel că decizia atacată nu este afectată de vreun viciu în motivare şi nu au fost încălcate nici prevederile art. 6 paragraf 1 din CEDO.

Nefondată este şi critica ce conturează lipsa răspunsului la susţinerile părţilor din cererea de revizuire. Cum corect a constatat şi Curtea de Apel, revizuirea nu presupune o reapreciere asupra fondului în care au fost pronunţate cele două hotărâri pretins contradictorii, cum se tinde prin motivele de revizuire, ci se limitează la verificarea elementelor impuse de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., adică dacă există hotărâri definitive potrivnice, pronunţate de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Scopul reglementării acestui caz de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci acela al respectării principiului autorităţii de lucru judecat prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea lui.

Recurenţii au dedus judecăţii, în prezenta cale de atac, şi critici legate de modul de soluţionare a cererii reconvenţionale având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra suprafeţei de teren de 15 mp de către pârâta C., şi anume: există o cauză de întrerupere a prescripţiei achizitive, decizia nr. 1409/2016; nu sunt îndeplinite condiţiile unei posesii utile, continue şi netulburate; nu s-a ţinut seama de prevederile art. 1865 din vechiul C. civ. care reglementează cauzele de întrerupere a curgerii prescripţiei; au fost ignorate actele doveditoare privind proprietatea reclamanţilor. Or, aspectele relevate nu pot fi cercetate în baza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte fiind învestită în faza procesuală a recursului să verifice doar dacă curtea de apel a soluţionat cererea de revizuire cu interpretarea şi aplicarea corectă a normei legale, art. 509 pct. 8 C. proc. civ. ce reglementează motivul de revizuire invocat de revizuenţi.

Pe de altă parte, prezenta instanţă nu este în măsură să examineze raţionamentul adoptat prin decizia nr. 892/2018 referitor la rezolvarea cererii reconvenţionale ce a vizat invocarea prescripţiei achizitive, deoarece aceasta ar însemna efectuarea unui control judiciar asupra hotărârii obiect al revizuirii, ceea ce nu mai este posibil, respectiva decizie fiind definitivă, iar revizuirea neputând fi transformată pe această cale într-un recurs deghizat.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă judecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei (a se vedea hotărârea Ryabykh împotriva Rusiei, Mitrea împotriva României).

Nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 6 din CEDO din perspectiva liberului acces la justiţie. Pe de o parte, revizuenţii, în formularea cererii de revizuire, nu au îndeplinit condiţia cerută de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv neinvocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat în al doilea proces sau, dacă a fost invocată, să nu se fi discutat, astfel că nu se pot prevala de nesocotirea normei europene. Pe de altă parte, ei au beneficiat în cele două litigii de o judecată pe fond a dreptului pretins încălcat, în toate gradele de jurisdicţie, nefiind deschise părţii nemulţumite căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia procesual civilă, în scopul retractării uneia dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securităţii raporturilor juridice.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., când a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri, a fost invocat în mod formal, deoarece criticile care vin să îl susţină pun în discuţie, de fapt, problema soluţionării autorităţii de lucru judecat în al doilea proces, chestiune antamată prin considerentele expuse anterior.

Înalta Curte constată, în concluzie, că nu sunt întrunite cerinţele pentru existenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul promovat de revizuenţi. Faţă de soluţia dispusă, cererea recurenţilor de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în cele două faze procesuale, nu poate fi soluţionată în mod favorabil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 535 din 28 februarie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2020.