Delictual liability for workplace death: contributory negligence of victim versus employer's fault and irrelevance of criminal non-prosecution

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2014, la 10.10.2014, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. şi E., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la repararea prejudiciului patrimonial neacoperit, în cuantum de 200.000 de euro, compus din diferenţa dintre salariul pe care îl încasa C. şi pensiile acordate soţiei şi copiilor acestuia, în cuantum aproximativ de 64.886,4 euro, precum şi contravaloarea prejudiciului moral suferit de reclamanţi, în cuantum aproximativ de 135.115,6 euro pentru toţi trei reclamanţii, respectiv câte 45.038,53 euro aproximativ pentru fiecare, şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 19.05.2015, prima instanţă a respins, ca neîntemeiate, excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a IV-a civile şi excepţia necompetenţei teritoriale.

Prin încheierea de şedinţă din 16.06.2015, Tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, determinat de incidenţa exclusivă a răspunderii contractuale, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1414/23.11.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu D. şi E., s-a dispus obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamanţi a câte 22.519,26 euro, reprezentând daune morale; s-a respins, în rest, acţiunea.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierilor de şedinţă din 19.05.2015 şi 16.06.2015 au declarat apel pârâţii.

Prin decizia civilă nr. 998/21.12.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi şi a admis apelul declarat de pârâţi împotriva încheierilor de şedinţă din 19.05.2015, 16.06.2015 şi a sentinţei civile nr. 1414/23.11.2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române şi, în consecinţă, a respins cererea, ca nefiind de competenţa instanţelor române.

4. Hotărârea pronunţată în recurs:

Prin decizia civilă nr. 1707/07.11.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în majoritate, s-a admis recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 998 A din 21.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost casată decizia atacată şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. Hotărârea pronunţată în rejudecarea apelului:

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 735 A/15.06.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că i-a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamanţi a sumei de 1.865 euro, reprezentând despăgubire parţială aferentă perioadei 30.10.2013 - 01.06.2016, şi a sumei de 153,7 euro pe lună, despăgubire parţială periodică până la 28.02.2028 sau până la încetarea stării de nevoie; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţi şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de apelanţii reclamanţi.

6. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi pârâţii D. şi E..

I. În motivarea recursului lor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a admis în mod eronat, netemeinic si nelegal, numai în parte, apelul declarat de aceste părţi, fără a ţine seama de normele de drept material incidente în cauză, respectiv art. 1349 şi următoarele, art. 1381 şi următoarele, art. 1391 din noul C. civ., aplicabile în ceea ce priveşte fapta ilicită comisă de intimaţi, de prejudiciul cauzat reclamanţilor şi, mai ales, raportat la despăgubirea ce se impunea a fi, în tot, acordată, conform solicitării, fiind eronată susţinerea instanţei de apel că accidentul s-ar fi produs şi din vina victimei.

Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, în vederea admiterii apelului şi, în tot, a cererii de chemare în judecată.

II. În motivarea recursului declarat de pârâţi, într-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că, în prezenta cauză, nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a recurenţilor pârâţi.

Consideră că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 1380 C. civ., care prevăd exonerarea de la obligaţia de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat, exclusiv, de fapta victimei înseşi.

Recurenţii susţin că pârâtul E. nu a săvârşit nimic imputabil în activitatea sa, astfel cum rezultă din ancheta penală a autorităţilor austriece (raportul nr. x/13.01.2014 emis de Direcţia De Poliţie din Tirol; raportul nr. x 10 St 23/14H-1/27.01.2014 emis de Parchetul din Innsbruck) şi documentele depuse la dosar, care dovedesc, contrar declaraţiilor martorului reclamanţilor, existenţa unei culpe exclusive a defunctului C. şi închiderea anchetei penale începute împotriva pârâtului, determinat de imposibilitatea stabilirii vinovăţiei şi, astfel, a responsabilităţii acestei părţi pentru decesul persoanei menţionate.

Solicită recurenţii să se constate că s-a administrat un probatoriu extins cu privire la instructajele de protecţia muncii efectuate de către pârâta D., iar victima accidentului a participat la acesta.

Opinia instanţelor de fond si apel, potrivit căreia este culpabil pârâtul E. pentru primirea, la locul de muncă, a lui C., fără echipament, este contrazisă de existenţa instruirii cu privire la obligativitatea purtării echipamentului.

De asemenea, după cum chiar instanţa de apel a reţinut, nu s-a constatat că nu s-a pus la dispoziţie echipamentul de protecţie.

Având în vedere aceste elemente de fapt, inclusiv declaraţia martorului F., audiat în faţa organelor de cercetare penală din Austria, este eronată concluzia instanţei de apel, privind săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâtul E..

Critică împrejurarea că, deşi instanţa de judecată are în vedere faptul că tăierea efectivă a copacului de către angajatul C. reprezintă fapta culpabilă cauzatoare a prejudiciului, existând între acestea un raport de cauzalitate, apreciază culpa ca fiind una comună cu a recurentului pârât persoană fizică.

Apreciază că fapta victimei (tăierea copacului, lipsa protecţiei) se află în legătură de cauzalitate cu prejudiciul produs şi este exterioară, imprevizibilă şi irezistibilă.

Cea de-a doua critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează totala nemotivare de către instanţa de apel şi de către prima instanţă a soluţiei de admitere a cererilor reclamanţilor de acordare a daunelor morale, constând într-o sumă aferentă unei cote de 1/6 din suma ceruta de către aceştia, având în vedere culpa comună reţinută.

Chiar dacă judecătorul cauzei nu este ţinut ca, asupra cererilor de daune morale, să efectueze un calcul matematic cu privire la această categorie de daune, el trebuie să motiveze, în concret, cuantumul acestora, pe criterii consacrate, precum importanţa valorilor vătămate, personalitatea şi poziţia victimei, durata vătămării, intensitatea acesteia asupra victimei. Prin însăşi natura lor, de reparare materială a unui prejudiciu adus unor drepturi ale personalităţii, aceste daune ţin, esenţialmente, de o analiză concretă a situaţiei personale a victimei, rezultate în urma pretinsului act ilicit.

În speţă, însă prima instanţă a admis cererile de daune morale ale reclamanţilor pentru sume deosebit de însemnate, dovedind, astfel, totala lipsă de analiză, in concreto, a criteriilor care stau la baza acordării unor astfel de daune.

Simplul fapt că a redus pretenţiile la 1/6 din suma iniţial solicitată de reclamanţi nu trebuia să dispenseze instanţa de judecată de a face o analiză, urmată de o motivare concretă, atât a acordării de daune morale, cât şi a cuantumului acestora, de vreme ce inclusiv acest tip de daune, ce necesită o probaţiune mai laborioasă şi delicată, a fost solicitat de părţile civile, potrivit principiului disponibilităţii. Altfel spus, instanţa ar fi trebuit sa analizeze dacă nivelul daunelor morale se reflectă în principiile doctrinare şi legale pentru determinarea prejudiciului moral.

Stabilirea, în concret, a sumei care este acordată victimei trebuie să aibă strict efecte de satisfacţie, aşa cum este definită satisfacţia în acest domeniu şi "nu să se prezinte ca o sancţiune excesivă pentru autorul faptei prejudiciabile ori ca venituri necuvenite victimei". În speţă, instanţa nu a ţinut seama de niciun criteriu, limitându-se să satisfacă, în totalitate, cererile reclamanţilor, fără a arăta motivele pentru care a admis, integral, cuantumul pretins de reclamanţi, la care a aplicat, ulterior, cota de 1/6, în urma stabilirii culpei comune.

Recurenţii invocă jurisprudenţa C.E.D.O., susţinând că, la nivelul ţărilor europene, există baremuri orientative referitoare la acordarea daunelor morale. Chiar dacă nu sunt obligatorii, urmând a fi examinate, în concret, în funcţie de fiecare speţă în parte, valorile acordate nu diferă foarte mult. În susţinerea motivelor invocate, recurenţii menţionează şi decizii pronunţate de instanţele române.

Recurenţii pârâţi arată că soluţia de obligare a lor la plata, în solidar, a sumei stabilite de instanţa de judecată, cu titlu de daune morale, este nelegală, având în vedere că prejudiciul a fost cauzat de victimă, care a adoptat o conduită periculoasă şi riscantă, aspect dovedit prin întregul probatoriu administrat în faţa instanţei de fond.

Conchizând, nu este îndeplinită condiţia esenţială a existenţei unei fapte ilicite a prepusului, care să fi săvârşit fapta în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate de comitent, pe de o parte, şi, pe de altă parte, lipsesc motivele care au stat la baza acordării cuantumului solicitat de către reclamanţi.

Recurenţii pârâţi au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

7. Apărările formulate în recurs:

Recurenţii reclamanţi şi pârâţi au depus întâmpinare la recursul declarat de partea adversă, prin care au solicitat respingerea căii de atac.

Părţile au formulat şi răspuns la întâmpinare.

8. Procedura de filtru:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 01.11.2018, şi repartizat aleatoriu completului de filtru CF x, care a dispus măsurile procesuale necesare în derularea procedurii de filtru.

Prin rezoluţia din 05.11.2018, completul de filtru a dispus comunicarea cererilor de recurs, iar, după efectuarea formalităţilor de comunicare, întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 16.01.2020, completul de filtru a admis excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 735 A/15.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a admis, în principiu, recursul declarat de pârâţii D. şi E. împotriva aceleiaşi decizii şi a fixat termen de judecată a recursurilor în şedinţă publică.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

I. În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, prin încheierea de admisibilitate în principiu a recursului, a fost admisă excepţia de tardivitate a declarării căii de atac, faţă de împrejurarea că aceasta a fost înregistrată la 26.10.2018, data poştei, cu depăşirea termenului legal de 30 de zile, prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termen ce a început a curge de la 24.09.2018, dată când a fost comunicată hotărârea atacată către reclamanţi.

În consecinţă, în baza art. 496 alin. (1) cu referire la art. 485 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor, ca tardiv formulat.

II. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţi, într-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceştia susţin că, în mod greşit, instanţele de fond nu au aplicat dispoziţiile art. 1380 C. civ. şi nu au reţinut că prejudiciul este cauzat, exclusiv, de fapta victimei înseşi în producerea accidentului soldat cu decesul lui C., stabilind, totodată, o culpă comună a victimei şi pârâtului E..

Critica este neîntemeiată, art. 1380 C. civ. nefiind incident în speţă, în condiţiile în care reglementează cauzele exoneratoare de răspundere pentru cazurile de răspundere delictuală obiectivă pentru prejudiciile cauzate de animale, lucruri, şi ruina edificiului. Astfel, dispoziţia legală enunţată menţionează că:

"În cazurile prevăzute la art. 1375, 1376, 1378 şi 1379 nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi (...).", textele de lege indicate vizând tocmai răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri.

Or, în speţă, nu s-a invocat, drept temei juridic al atragerii răspunderii pârâţilor, şi, în mod evident, nici nu s-a analizat de către instanţele anterioare o asemenea formă de răspundere, fiind reţinută, în ceea ce-l priveşte pe pârâtul E., în limitele învestirii, răspunderea pentru fapta proprie, reglementată de art. 1357 C. civ.

În realitate, în speţă, raportat la natura răspunderii invocate pentru atragerea în proces a pârâtului persoană fizică, respectiv cea pentru fapta proprie, fapta victimei, drept cauză totală sau parţială de excludere a răspunderii pârâtului, trebuie privită în contextul dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., aplicate, corect, de către instanţa de apel.

Conform acestui text de lege:

"În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.".

Prin urmare, dispoziţia legală enunţată rezolvă problema modului de partajare a reparării prejudiciului, pentru situaţia în care, la originea producerii lui, se află faptele concurente ale mai multor persoane, respectiv cel chemat să răspundă, în calitate de pârât, şi victima, ce a suferit dauna. În mod neîndoielnic, după cum rezultă, explicit, din textul de lege sus-menţionat, în persoana ambilor autori ai pagubei trebuie întrunite, cumulativ, toate cele patru condiţii ale răspunderii delictuale, fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

În ceea ce-l priveşte pe pârâtul E., recurenţii au contestat fapta ilicită şi vinovăţia reţinute în sarcina sa de către instanţa de apel.

Susţinerile nu pot fi primite.

Potrivit celor stabilite în fapt pe baza probelor administrate, în etapele devolutive ale procesului, s-a reţinut că decizia de montare efectivă pe teren a sistemului de funicular pe un turn aflat la 26 de metri în loc de 39 de metri, cât era legal, a aparţinut apelantului E.., cu atât mai mult cu cât, din probele de la dosar rezultă că C. nu avea atribuţiuni în stabilirea traseului liniei de funicular. Curtea a avut în vedere, în acest sens, declaraţia martorului F., raportul final din 13.01.2014 al Direcţiei de Poliţie Tirol şi pct. 16 din "Documentul de sănătate şi protecţie a muncii", care prevedea distanţa legală de linii de înaltă tensiune şi alte linii/drumuiri, de 110 Kv-3 m, 220 Kv-5 m plus de două ori lungimea buşteanului. Totodată, instanţa de apel a arătat că, la data decesului, victima nu avea asupra sa echipamentul de protecţie adecvat desfăşurării acestei activităţi, iar apelantul pârât i-a permis să lucreze în aceste condiţii, deşi, potrivit punctului 4 din "Instruirea iniţială a angajaţilor", faptul că C. nu se conformase normelor de securitate trebuia să atragă expulzarea lui de la locul de muncă de către şeful direct, respectiv de pârâtul E..

Asupra acestor chestiuni de fapt, Înalta Curte nu poate aprecia în prezenta cale de atac, determinat de structura actuală a recursului, care nu permite decât verificări de nelegalitate privind decizia, potrivit concepţiei legiuitorului reflectate în conţinutul art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste condiţii, de vreme ce recurentul a decis montarea sistemului de funicular cu o distanţă necorespunzătoare între turnuri şi i-a permis angajatului C. să-şi desfăşoare activitatea fără echipamentul de protecţie adecvat, deşi, potrivit probelor administrate, îi reveneau atribuţii sub ambele aspecte, pe care le-a încălcat, în mod corect, Curtea a reţinut, în persoana sa, săvârşirea unei fapte ilicite culpabile, în sensul art. 1357 C. civ.

Aserţiunile recurenţilor în fundamentarea înlăturării răspunderii pârâţilor, motivat de împrejurarea că victima avea la dispoziţie echipamentul necesar pentru lucru şi că a fost instruită în domeniul protecţiei muncii, sunt nerelevante în analiza declanşării mecanismului răspunderii civile delictuale, întrucât instanţele de fond nu au reţinut în sarcina acestora faptul că nu au asigurat echipament de protecţie sau că nu l-ar fi instruit pe defunct, ci, astfel cum s-a menţionat anterior, alte două împrejurări aflate în lanţul cauzal al producerii prejudiciului.

Cât priveşte închiderea anchetei penale în legătură cu recurentul pârât, decisă de Parchetul din Innsbruck ca urmare a imposibilităţii stabilirii vinovăţiei pârâtului, de asemenea, în mod legal, Curtea a considerat că acest aspect este nerelevant, faţă de dispoziţiile art. 1365 C. civ., care prevăd că instanţa civilă nu este ţinută de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, referitor la existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Este evident că, apelând la argumentul de interpretare a fortiori, regula se aplică, cu atât mai mult, în cazul actelor emise de Parchet, iar raţionamentul legiuitorului are la bază diferenţa de concepţie între ceea ce presupune elementul "vinovăţie" din penal în raport cu răspunderea civilă. Diferenţa de viziune în cadrul celor două materii ale ilicitului se produce în cazul faptelor comise din culpă simplă. Astfel, referitor la definirea culpei simple, în penal, legiuitorul a considerat de cuviinţă ca făptuitorul, pe lângă că nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia să-l prevadă, avea totuşi şi putinţa de a-l prevedea (art. 16 alin. (4) lit. b) C. pen.), în timp ce, în materie civilă, regula din art. 16 alin. (3) C. civ. instituie o răspundere mai severă, fapta fiind considerată ca săvârşită din culpă în cazul în care autorul nu a prevăzut rezultatul faptei, deşi trebuia să-l prevadă, neinteresând, deci, şi posibilitatea concretă a acestuia de a prefigura rezultatul.

De asemenea, regula în materie penală, în ceea ce priveşte sancţionarea ca infracţiune a faptei comisive săvârşite din culpă, o constituie netragerea la răspundere a făptuitorului, excepţia fiind enunţată în textul de lege (art. 16 alin. (6) teza finală C. pen.). În materie civilă, în schimb, legislaţia nu distinge între fapte comisive şi fapte omisive, iar răspunderea autorului ilicitului este atrasă şi în cazul culpei celei mai uşoare, deci, cu cea mai redusă formă de vinovăţie (art. 1357 alin. (2) C. civ.). Concluzia care se desprinde este aceea că, cele două materii nu se suprapun decât în parte, iar răspunderea, în cazul ilicitului civil, are un conţinut mai larg şi, implicit, consecinţe mai drastice pentru autorul faptei.

Pentru aceste motive, raportat la art. 1365 C. civ., contrar opiniei recurenţilor, decizia organelor de urmărire penală din Austria, de oprire a anchetei penale, nu poate fi luată în considerarea excluderii răspunderii pârâtului, în litigiul instanţei civile de faţă.

Înalta Curte constată, aşadar, că, în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., instanţa de prim control judiciar a reţinut, în lanţul cauzal ce a condus la producerea prejudiciului pentru victima C., contribuţia, este adevărat mai mică, dar determinantă, a faptei ilicite imputabile pârâtului E. şi, mai departe, răspunderea ambilor pârâţi, pentru fapta proprie, în cazul persoanei fizice (art. 1357 C. civ.), respectiv a comitentului pentru fapta prepusului, în cazul societăţii recurente (art. 1373 C. civ.).

Referitor la afirmaţia finală din memoriul de recurs, potrivit căreia, în cauză, nu ar fi fost îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite a prepusului care să fi săvârşit fapta în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate de comitent, Curtea de Apel a reţinut că o astfel de apărare nu a fost dedusă judecăţii primei instanţe, prin întâmpinare, fiind formulată, pentru prima dată, în calea de atac, cu încălcarea art. 478 C. proc. civ.

Cum recurenţii nu au criticat această dezlegare cu privire la inadmisibilitatea criticii formulate direct în apel, ci au reluat afirmaţia propriu-zisă, invocând-o ca un aspect de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte constată că aceasta este formulată omisso medio, nefăcând obiect al analizei jurisdicţionale, pe fond, în apel. În concluzie, pentru toate aceste considerente, nu sunt îndeplinite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel procedând la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale.

Într-o a doua critică formulată în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin lipsa totală a motivării instanţei de apel sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, precum şi neaplicarea criteriilor consacrate în doctrină şi jurisprudenţa naţională şi europeană.

Criticile nu pot fi primite.

Contrar celor arătate de recurenţi, nu se poate reţine lipsa argumentării raţionamentului instanţei de apel în confirmarea soluţiei primei instanţe, privind stabilirea cuantumului daunelor morale, în condiţiile în care Curtea a arătat explicit că instanţa anterioară a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., care prezumă suferinţele însemnate provocate familiei restrânse în cazul decesului unui membru. Mai departe, a apreciat că soluţia Tribunalului este corectă prin transpunerea cotei de 1/6, reţinută de această instanţă drept contribuţie, prin fapta ilicită a pârâtului E., la prejudiciul cauzat prin decesul victimei C., asupra pretenţiilor formulate de reclamanţi.

Pentru a înlătura prezumţia reţinută sau, eventual, pentru a provoca o analiză, în ce priveşte întinderea daunelor morale, în raport şi de alte criterii, conturate în doctrina şi jurisprudenţa naţională şi europeană, pârâţii ar fi trebuit să formuleze critici în acest sens, în apel.

Or, sub aspectul cuantumului daunelor morale, prin motivele de apel, pârâţii s-au limitat să afirme că "modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor morale la valoarea de 1/6 din total, calculul, cuantumul şi distribuirea, reţinută de instanţă ca modalitate de calcul al daunelor morale, este una total aleatorie şi vădit netemeinică". Cum s-a menţionat deja, acestor susţineri instanţa de apel le-a răspuns printr-un considerent comun, derivând din aplicarea dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., referitor la suferinţele însemnate produse prin dispariţia unui membru de familie.

Au mai arătat, în cererea de apel, că "reclamanţii beneficiază deja de pensie de urmaş acordată de statul austriac" şi că "acordarea sumei de bani stabilite de instanţa de fond cu titlu de daune morale nu ar reprezenta decât o îmbogăţire fără justă cauză".

Niciuna dintre aceste susţineri nu sunt veritabile critici, care să implice examinarea lor în ce priveşte întinderea despăgubirilor morale, prima dintre afirmaţii neavând legătură cu asemenea despăgubiri, pensia de urmaş neputând fi luată în calcul în evaluarea prejudiciului de ordin nepatrimonial suferit de reclamanţi şi, corespunzător, al întinderii reparaţiei, iar cea de-a doua reprezentând o susţinere pur generică.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că susţinerile referitoare la criteriile doctrinare şi jurisprudenţiale care ar fi trebuit să orienteze instanţele anterioare în stabilirea cuantumului daunelor morale, astfel cum au fost dezvoltate în recurs, sunt invocate omisso medio, cu excluderea formulării lor în apel, aşa încât nu pot face obiect al controlului de legalitate direct în prezenta cale de atac.

Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâţilor, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din acelaşi cod.

Soluţia de respingere a recursurilor declarate în cauză include şi cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurenţi, care, fiind părţi căzute în pretenţii, în condiţiile art. 494 cu referire la art. 453 C. proc. civ., nu pot obţine sumele de bani avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 735 A din 15 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca tardiv declarat, recursul formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2020.