Repetition action for undue payment requiring proof of error and rejection of payments made under valid contractual obligations

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la 22 octombrie 2015, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor B. şi C. la restituirea sumei de 415.000 euro cu titlu de plată nejustificată, în temeiul dispoziţiilor art. 1341 C. civ., cu cheltuieli de judecată.

1. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 240 din 17 februarie 2016, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. A respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Primul ciclu procesual

3.1. Deciziile pronunţate de curtea de apel

Prin decizia nr. 144/C din 9 noiembrie 2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, pe care a anulat-o şi a fixat termen pentru evocarea fondului.

Prin decizia nr. 64/C din 20 aprilie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca neîntemeiată.

3.2. Decizia pronunţată în recurs

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 4804 din 13 noiembrie 2018, a admis recursul reclamantului declarat împotriva deciziei pronunţate în apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Decizia pronunţată în apel după casare

Prin decizia nr. 106/C din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune. A respins acţiunea, ca nefondată.

5. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, reclamantul, prevalându-se de motivele cuprinse la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate.

A învederat că pentru a pronunţa hotărârea atacată, curtea de apel a reţinut că, pe baza reperelor legislative cuprinse la art. 992 şi art. 1092 din C. civ. din 1864, doctrina juridică a stabilit condiţiile care trebuie îndeplinite pentru acţiunea în repetiţiune, respectiv pentru restituirea plăţii nedatorate.

Aşa cum a constatat şi curtea de apel, plata nedatorată este un fapt licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul; faptul plăţii nedatorate dă naştere unui raport de obligaţii în temeiul căruia cel care a plătit este creditor al obligaţiei de restituire a prestaţiei executate, iar el care a primit plata este debitorul aceleiaşi obligaţii.

Recurentul a menţionat că în decizia atacată se regăseşte analiza condiţiilor plăţii nedatorate, inclusiv analiza celei de a treia condiţii şi anume faptul că plata trebuie făcută din eroare.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel recurentul susţine că cele trei condiţii ale plăţii nedatorate sunt îndeplinite în speţă, după cum urmează:

1. Prima condiţie constă în aceea că prestaţia pe care solvensul a executat-o trebuie să fi avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, să fi fost făcută, aşadar, cu titlu de plată indiferent de obiectul ei: o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere generice. Totodată, efectuarea plăţii, ca fapt material, trebuie să fie făcută cu voinţa fermă de a stinge o datorie. Dacă executarea prestaţiei ar fi făcută fără intenţia de a plăti o datorie cu alt titlu, se poate considera că are valoarea unui împrumut sau constituie o donaţie.

2. Cea de a doua condiţie este aceea că datoria în vederea căreia s-a făcut plata trebuie să nu existe din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens şi accipiens neinteresând dacă datoria nu a existat niciodată.

3. Cea de a treia condiţie impune ca plata să se fi făcut din eroare, eroarea privind doar pe debitor, nu şi pe creditor. Totodată, eroarea trebuie să fie determinantă, în sensul că în lipsa ei, plata n-ar fi făcută.

În atare condiţii, recurentul susţine că acţiunea în repetiţiune era admisibila, indiferent de caracterul absolut sau relativ al plăţii nedatorate şi că nu înţelege ce a dorit instanţa de fond de la reclamant, sau care a fost motivul pentru care nu a înţeles situaţia.

Anume recurentul arată că situaţia se prezintă în sensul că obligaţia, datoria dintre părţi, a fost de 985.000 euro pentru părţile sociale ale S.C. D. S.R.L., că s-a achitat un avans părţi sociale, recunoscut de către pârâţi într-un proces anterior, avans de 415.000 euro, dar că plata totală a fost de 1.450.000 euro.

Recurentul a susţinut că atâta timp cât a dovedit plata sumei totale de 1.450.000 euro, a dovedit, prin recunoaşterea pârâţilor, că împrumutul dat societăţii pentru a scăpa de datorii a fost un avans părţi sociale. Totodată arată că a depus dovada că singura obligaţie de plată era contravaloarea contractului de cesiune, caz în care situaţia a fost pe deplin lămurită.

A considerat că şi poziţia procesuală a pârâţilor de pe întreg ciclul procesual a fost în avantajul său, solicitând a se observa că s-au axat exact pe ideea recunoaşterii împrumutului dat societăţii, fără a explica măcar o dată ce a însemnat acea recunoaştere. A mai menţionat că nu se poate pune problema unei alte datorii a reclamantului către pârâţi, pentru că nici pârâţii nu au făcut astfel de afirmaţii.

Astfel, din întreg materialul probator, din poziţia şi din modalitatea în care au înţeles să se apere pârâţii, recurentul susţine că reiese că singura datorie a recurentului era de 985.000 euro, dar a achitat suma de 1.450.000 euro.

O altă critică pe care a adus-o deciziei se referă la solicitarea de a se face aplicarea art. 358 C. proc. civ., arătând că se cuvine a se menţiona faptul că instanţa s-a rezumat doar a constata că pârâţii au fost decăzuţi din dreptul de a propune interogatoriul, fără a face vreo referire la solicitarea reclamantului.

Or, şi în situaţia în care instanţa nu considera ca fiind întemeiată solicitarea sa avea obligaţia de a motiva respingerea acestei cereri.

A solicitat a se avea în vedere faptul că în speţă este vorba despre o plată nedatorată, ce se încadrează pe deplin în prevederile art. 1341 alin. (1) C. civ., aceasta însemnând că reclamantul, care a făcut o plată nedatorată, are dreptul la restituirea sumei ce a fost plătită nedatorat.

A criticat susţinerile instanţei în sensul că plata s-a făcut în baza unui contract, deci ar fi fost datorată, deoarece reclamantul a plătit pârâţilor suma datorată potrivit contractului, însă a plătit în plus şi suma a cărei restituire a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, mai ales că pârâţii nu au făcut dovada faptului că a mai existat o altă datorie sau înţelegere între părţi.

A susţinut că în speţă nu poate fi vorba despre o obligaţie naturală, ci pur şi simplu despre o plată nedatorată, situaţia încadrându-se pe deplin în prevederile art. 1341 alin. (1) C. civ., neputând fi vorba de o liberalitate sau o gestiune de afaceri, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 1341 alin. (2) din cod.

A criticat şi constatarea faptului că nu s-a probat caracterul eronat al plăţii, relativ la dispoziţiile art. 1212 C. civ., acest aspect vizând starea de fapt, ce a fost pe deplin lămurită de către reclamant.

A arătat că în speţă nu poate fi vorba de aplicarea greşită a principiului "nimeni nu poate invoca propria culpa" câtă vreme prevederile art. 1341 C. civ. sunt foarte clare, statuând, fără echivoc, că cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.

Urmare a comunicării recursului, intimaţii - pârâţi nu au formulat întâmpinări în cauză.

6. Procedura de filtru

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 decembrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 27 ianuarie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul declarat de partea reclamantă A., Înalta Curte constată că este nefondat.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Plata lucrului nedatorat este reglementată prin dispoziţiile art. 993 şi art. 1092 din C. civ. de la 1864, respectiv prin dispoziţiile art. 1341 şi urm. din noul C. civ.

Dispoziţiile legale menţionate prevăd că acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului (art. 993) şi că orice plata presupune o datorie iar ceea ce s-a plătit fără sa fie debit este supus repetiţiunii (art. 1092).

Totodată, dispoziţiile art. 992 din vechiul C. civ. statuează că cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit.

Plata lucrului nedatorat este un fapt juridic, întrucât presupune executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută, aceasta crezând, în mod eronat, că este debitoare, respectiv, un fapt juridic licit, deoarece obligaţia restituirii nu are ca temei o faptă ilicită ci o manifestare de voinţă care este doar eronată, caz în care culpa părţilor nu este relevantă.

În consecinţă, dreptul la acţiunea în restituire plată nedatorată (acţiunea în repetiţiune) este recunoscut doar persoanei care plăteşte din eroare, în lipsa oricărei înţelegeri, având credinţa că este debitoare şi că datorează plata.

Când însă plata se face în baza unei înţelegeri prealabile intervenite între părţi, cel care plăteşte ştiind că nu este debitor, condiţia referitoare la eroare nu este îndeplinită. În acest caz, acţiunea în repetiţiune nu poate fi primită, părţile având a se desocoti conform acordului lor de voinţă.

În speţă, subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că instanţa de apel nu a stabilit corect situaţia de fapt şi a statuat, în mod nelegal, că raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 992 şi 1092 din C. civ. din 1864, respectiv, ale art. 1341 alin. (1) din noul C. civ., cu consecinţa respingerii acţiunii în repetiţiune deduse judecăţii.

În dezvoltarea criticii, partea reclamantă susţine că instanţa de apel nu a înţeles circumstanţele de fapt în care a plătit a doua oară suma de 415.000 euro, circumstanţe care, dacă ar fi fost corect constatate, impuneau concluzia contrară celei reţinute prin hotărârea recurată, anume concluzia potrivit căreia partea pârâtă avea obligaţia de a-i restitui această sumă de bani.

Partea reclamantă reiterează aspectele de fapt ale litigiului care, în opinia sa, impuneau concluzia că singura datorie stabilită în sarcina sa cu ocazia negocierilor avute cu partea pârâtă pentru a prelua S.C. D. S.R.L. era aceea de a plăti suma de 985.000 euro, reprezentând preţul părţilor sociale deţinute de partea pârâtă la S.C. D. S.R.L. şi că, de comun acord, părţile au convenit ca să plătească în avans, în contul acestei datorii, suma de 415.000 euro, cu titlu de împrumut.

În atare condiţii de fapt, partea reclamantă arată că nu datora la momentul încheierii contractului de cesiune de părţi sociale plata în integralitate a preţului de 985.000 euro (ci doar a diferenţei de preţ cu luarea în considerare a sumei plătite cu titlu de avans), plata integrală a preţului fiind făcută din eroare, în considerarea raporturilor de prietenie dintre părţi şi cu credinţa că partea pârâtă îi va restitui suma 415.000 euro, conform înţelegerii anterioare.

Cum a dovedit că a plătit pentru părţile sociale ce i-au fost cesionate de partea pârâtă nu suma de 985.000 euro, stabilită prin contract, ci suma de 1.450.000 euro şi cum partea pârâtă a recunoscut faptul că suma de 415.000 euro pe care a împrumutat-o S.C. D. S.R.L. a avut ca scop ştergerea datoriilor societăţii (această sumă reprezentând, în realitate, un avans din preţul părţilor sociale ce urmau să-i fie cesionate), partea reclamantă pretinde că era îndreptăţită la restituirea sumei de 415.000 euro.

Sub aspect probatoriu, partea reclamantă susţine că instanţa de apel nu a dat relevanţă juridică poziţiei procesuale a părţii pârâte care, prin apărările formulate, pe de o parte, a recunoscut că suma de 415.000 euro a fost împrumutată societăţii pentru stingerea datoriilor şi, deci, pentru achiziţionarea părţilor sociale, şi, pe de altă parte, nu a dovedit că pe lângă datoria de 985.000 euro, reprezentând preţul părţilor sociale ce i-au fost cesionate, ar mai fi avut vreo altă datorie care să justifice plata şi a sumei de 415.000 euro.

Totodată, partea reclamantă susţine că instanţa de apel a omis să dea relevanţă juridică refuzului părţii pârâte de a se înfăţişa la interogatoriu şi să constate acest fapt ca mărturisire completă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 358 C. proc. civ.

Critica nu este fondată.

Cu titlu prealabil se impune constatarea că raportului juridic dedus în concret judecăţii în procesul pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, astfel cum corect a stabilit instanţa de apel în considerarea normei de drept prevăzute de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, caz în care analizarea criticilor de nelegalitate de către instanţa de recurs se va realiza în raport de dispoziţiile legale prevăzute de acest act normativ.

Totodată, cât priveşte constatarea faptelor deduse judecăţii, astfel cum acestea rezultă din probatoriile administrate de părţi, se impune menţiunea că aceasta este în sarcina exclusivă a instanţelor de fond, motiv pentru care nu poate face obiect al criticilor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinare care se realizează de instanţa de recurs cu luarea în considerare a aspectele de fapt ale cauzei aşa cum acestea au fost stabilite la judecata în fond a litigiului.

Cât priveşte calificarea legală dată faptelor de instanţa de apel şi modul în care au fost respectate normele juridice, aceste aspecte se constituie într-o problemă de drept care cade sub incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., limite în care urmează a fi examinate criticile formulate de partea reclamantă prin recurs.

Verificând susţinerile părţii reclamante formulate prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 octombrie 2015 şi prin concluziile orale, Înalta Curte constată că instanţele de fond au statuat în mod corect că au fost învestite cu judecata unei acţiuni în restituire plată nedatorată, întemeiate pe dispoziţiile art. 993 din vechiul C. civ.

Rezultă că partea reclamantă a solicitat obligarea părţii pârâte la restituirea sumei de 415.000 euro, parte din suma de 985.000 euro pe care a plătit-o cu titlu de preţ la momentul autentificării, sub nr. x/19.12.2009 de BNP E., a contractului de cesiune părţi sociale, sub motiv că această sumă a fost plătită deşi nu era datorată.

În justificarea repetiţiunii, partea reclamantă a susţinut că suma de 415.000 euro fusese plătită anterior cu titlu de împrumut, conform înţelegerii părţilor, anume la momentul încheierii contactului de împrumut autentificat sub nr. x/11.12.2009 de BNP E..

Partea reclamantă a mai susţinut că a plătit suma de 415.000 euro şi a doua oară, la momentul autentificării contractului de cesiune de părţi sociale, în considerarea înţelegerii avute cu partea pârâtă şi, respectiv, a promisiunii de restituire asumate de această parte.

Potrivit constatărilor de fapt ale instanţelor de fond, partea reclamantă, în calitate de împrumutător, a încheiat un prim contract, autentificat sub nr. x/11.12.2009 de B.N.P. E. cu S.C. D. S.R.L. (la care partea pârâtă era acţionară) prin care a împrumutat societăţii suma de 415.000 euro, cu obligaţia de restituire a împrumutului la data scadenţei, 11.11.2010, şi nu părţii pârâte, astfel cum s-a statuat şi prin sentinţa civilă nr. 239/2014 pronunţată de Tribunalul Tulcea.

Printr-un al doilea contract, autentificat sub nr. x/19.12.2009 de BNP E., partea reclamantă, în calitate de cesionar, a achiziţionat de la partea pârâtă, în calitate de cedent, părţile sociale deţinute de aceasta la S.C. D. S.R.L., anume, un număr de 289 părţi sociale de cedentul B. şi un număr de 343 părţi sociale de cedentul C., pentru preţul total de 985.000 euro.

Plata sumelor de 415.000 euro şi de 985.000 euro s-a făcut de partea reclamantă la momentul încheierii contractelor menţionate, conform clauzelor stipulate.

În atare condiţii de fapt, care sunt reiterate şi prin memoriul de recurs, instanţa de apel a statuat în mod corect că sumele de 415.000 euro şi de 985.000 euro (care totalizează 1.400.000 euro) au fost plătite de partea reclamantă către S.C. D. S.R.L. şi, respectiv, către partea pârâtă, în baza înţelegerilor consemnate în actele autentice mai sus arătate (necontestate de partea reclamantă), prima sumă de bani cu titlu de împrumut şi cea de-a doua cu titlu de preţ al părţilor sociale cesionate.

Constatând că sumele de bani menţionate au fost plătite de partea reclamantă în baza unor convenţii încheiate cu partea pârâtă şi nu din eroare, instanţa de apel a reţinut în mod corect că raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt incidente dispoziţiile art. 993 C. civ.

Concluzia s-a impus întrucât, la momentul plăţii sumei de 985.000 euro, partea reclamantă, potrivit propriilor apărări, ştia că nu datorează şi suma de 415.000 euro, însă a plătit-o sub motiv că ar fi acceptat promisiunea asumată de partea pârâtă de a îi restitui această sumă de bani în considerarea împrumutului dat societăţii S.C. D. S.R.L. şi care, potrivit altei înţelegeri, ar fi reprezentat un avans din preţul părţilor sociale.

Ca atare, constatând, rezultat al evaluării probatoriilor administrate, că partea reclamantă nu a dovedit că ar fi plătit din eroare părţii pârâte suma de 415.000 euro, adică având credinţa că este debitoare şi că datorează plata, instanţa de apel a statuat în mod corect că acţiunea în repetiţiunea nu poate fi primită.

Aşa fiind, critica părţii reclamante formulată prin recurs cu privire la soluţia de respingere a acţiunii în repetiţiune dedusă judecăţii se dovedeşte a fi nefondată.

Dată fiind constatarea privind neîndeplinirea condiţiilor plăţii nedatorate prevăzute de dispoziţiile art. 993 C. civ., instanţa de apel nu avea a examina şi apărările părţii reclamante relative la conduita procesuală a părţii pârâte, astfel cum eronat se invocă prin recurs, deoarece atare considerente erau indiferente în raport de cele care au impus soluţia adoptată.

Prin respectivele apărări partea reclamantă a susţinut că în condiţiile în care partea pârâtă a recunoscut că împrumutul în sumă de 415.000 euro a avut ca scop stingerea datoriilor S.C. D. S.R.L. în vederea realizării cesiunii părţilor sociale şi nu a dovedit existenţa în sarcina sa a unor datorii până la concurenţa sumei totale de 1.400.000 euro, se impunea constatarea că suma de 415.000 euro plătită iniţial a reprezentat, în realitate, un avans din preţul părţilor sociale, iar cea plătită a doua oară, la momentul autentificării contractului de cesiune de părţi sociale, era nedatorată şi supusă repetiţiunii.

Aceste argumente nu prezintau însă relevanţă în litigiul pendinte, în care instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în repetiţiune, întemeiate pe dispoziţiile art. 993 C. civ., caz în care, prealabil analizării pe fond a pretenţiei de restituire (analiză în care argumentele invocate ar fi putut fi pertinente), instanţa avea a statua dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate.

De altminteri, contrar susţinerilor părţii reclamante, aceste apărări au fost analizate de instanţa de apel care a constatat că împrejurarea că, în perioada negocierilor, pârâţii l-ar fi asigurat pe reclamant că îi vor restitui diferenţa de preţ de 415.000 euro, rămâne la nivelul unei simple afirmaţii nedovedite câtă vreme reclamantul nu a depus nici un înscris din care să rezulte termenii acestei convenţii, nefiind stabilită data până la care ar fi urmat să se facă restituirea şi nici în ce proporţii fiecare dintre pârâţi ar fi trebuit să realizeze restituirea.

Pentru acelaşi considerent, al lipsei de pertinenţă în raport de considerentele decisive care au impus soluţia de respingere a acţiunii în repetiţiune, instanţa de recurs nu poate primi nici critica părţii reclamante privind omisiunea instanţei de apel de a primi şi de a motiva solicitarea sa de a se socoti refuzul părţii pârâte de a se înfăţişa la interogatoriu ca mărturisire completă, în condiţiile art. 358 C. proc. civ.

De altminteri, se observă că partea reclamantă apreciază în mod eronat relevanţa acestui argument invocat în apărare, apreciind că dacă ar fi fost primit de instanţa de apel ar fi condus la admiterea acţiunii în repetiţiune chiar dacă nu erau dovedite condiţiile plăţii nedatorate, astfel cum acestea sunt prevăzute de dispoziţiile art. 993 C. civ.

Concluzia părţii reclamante este eronată, întrucât, astfel cum s-a arătat, soluţia instanţei de apel s-a sprijinit pe faptul nedovedirii uneia dintre condiţiile plăţii nedatorate, anume a celei referitoare la eroarea în care partea reclamantă a pretins că s-ar fi aflat la momentul plăţii sumei de 415.000 euro, condiţie a cărei neîndeplinire impunea soluţia de respingere a acţiunii în repetiţiune indiferent de poziţia procesuală a părţii pârâte.

Aşa fiind, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de partea reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 106/C din 10 octombrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2021.