Judicial Incompatibility in Retrial: Disqualification of Judge Who Ruled on the Same Appeal in Prior Procedural Cycle Under Article 24(1)

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2019

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1234/31.10.2012, Tribunalul Neamţ a admis în parte acţiunea reclamanţilor A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. şi a dispus obligarea pârâtei S.C. Q. S.A. la plata către reclamanţi, cu titlu de despăgubiri civile reprezentând drepturi băneşti de proprietate intelectuală derivând din contractul de cesiune nr. x/23.05.2001, următoarele sume de bani: 535.942 RON pentru anul 2008; 177.950 RON pentru 2009 şi 511.321 RON pentru anul 2010.

De asemenea, pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale aferente sumei stabilite pentru anul 2008, începând cu 17.01.2011, până la achitarea integrală a debitului, iar pentru sumele stabilite pentru anii 2009 şi 2010, dobânda legală începând cu 10.05.2011 până la achitarea integrală a debitului, precum şi la plata sumei de 11.000 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 9/29.04.2013, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de ambele părţi împotriva sentinţei menţionate.

Prin decizia nr. 5467/26.11.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei menţionate; totodată, a fost admis recursul pârâtei împotriva aceleiaşi hotărâri, s-a casat în parte decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului pârâtei, menţinându-se dispoziţiile deciziei cu privire la apelul declarat de reclamanţi.

Pentru a dispune soluţia casării cu trimitere, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt din cauză cu referire la utilizarea/neutilizarea instalaţiei şi, implicit la stabilirea existenţei vreunei eficienţe economice rezultată din aplicarea obiectului brevetului.

Astfel, pe tot parcursul judecăţii, recurenta-pârâtă a susţinut că invenţia nu a fost utilizată la cuptorul CVP 4 în perioada 2008-2010. Prima instanţă de fond a apreciat că nu se impune efectuarea unei expertize tehnice în sensul solicitat, deoarece pretenţiile ce fac obiectul acţiunilor conexate au temeiuri convenţionale, derivând dintr-un contract asumat de părţi, ori reziliat şi care îşi produce efectele. Pârâta, în susţinerea pretenţiilor sale, a solicitat şi în etapa devolutivă a procesului efectuarea unei expertize tehnice judiciare.

Curtea de apel, în motivarea soluţiei, a apreciat că nu s-a făcut dovada susţinerilor că invenţia nu a fost aplicată sau că procesul de producţie ar fi suferit vreo modificare faţă de perioada anterioară în temeiul probelor cu înscrisuri administrate.

Or, prin expertiza de specialitate solicitată s-ar fi putut stabili dacă instalaţia de călire a ţevilor, la care se referă brevetul de invenţie, a mai fost utilizat la cuptorul CVP 4 în perioada 2008-2010 şi dacă instalaţia de călire a ţevilor utilizată în perioada 2008-2010 este diferită de instalaţia protejată prin brevetul de invenţie.

Prin decizia nr. 177/3.02.2016, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa nr. 1234/31.10.2012 şi a respins acţiunea ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele:

Având în vedere considerentele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel a dispus la termenul din 17.06.2015 efectuarea unei expertize tehnice de specialitate cu următoarele obiective: dacă sunt diferenţe între instalaţia de călire a ţevilor la care se referă brevetul nr. x şi cea utilizată în anii 2008-2010 la cuptorul CVP4; dacă instalaţia de călire ţevi la care se referă brevetul a mai fost utilizat la cuptorul CVP4 în perioada 2008-2010; dacă în perioada 2008-2010, în procesul de producţie, pârâta a utilizat soluţia inventivă protejată prin brevetul de invenţie, independent de eventualele modernizări sau îmbunătăţiri aduse instalaţiei.

Aceste obiective au fost solicitate de către apelanta-pârâtă atât în faţa primei instanţe, în apel, prin motivele de recurs şi au fost reţinute de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare cu trimitere.

Răspunzând obiectivelor stabilite de instanţă, expertiza tehnică de specialitate a concluzionat, în esenţă, următoarele: între instalaţia de călire a ţevilor la care se referă brevetul ROI 17862 Bl. şi instalaţia utilizată în anii 2008-2010 şi în prezent la cuptorul CVP-4 există diferenţe. Aceste diferenţe au determinat expertul să concluzioneze că:

"...modernizarea instalaţiei de călit la care se referă brevetul de invenţie ROI 17862 B la implicat folosirea unor idei şi soluţii noi, care au modificat-o esenţial din punct de vedere constructiv şi funcţional, modificând chiar idei inventive care rezultă din revendicările brevetului, totodată, eliminând total sau parţial elementele de noutate pentru care s-a acordat brevetul de invenţie"; " instalaţia de călire a ţevilor la care se referă brevetul ROI 17862 nu a fost utilizată la cuptorul CVP4 în perioada 2008-2010 şi nu se mai utilizează nici în prezent". De asemenea, " instalaţia utilizată de Q., la cuptorul CVP4 în perioada 2008-2010 şi în prezent reprezintă o soluţie tehnică nouă, originală, care a implicat o activitate inventivă şi care este distinctă în raport cu soluţia tehnică protejată de brevetul ROI 17862 Bl"; "în perioada 2008-2010, pârâta Q. S.A. a utilizat, în procesul de călire a ţevilor la cuptorul CVP4 instalaţia rezultată în urma îmbunătăţirilor şi modificărilor efectuate la instalaţia conform brevetului ROI 17862 Bl. şi puse în funcţiune în mai 2002, instalaţie care, aşa cum s-a arătat în cuprinsul raportului este o invenţie nouă, brevetabilă, prin aceea că reprezintă o soluţie tehnică nouă care a implicat o activitate inventivă şi are aplicabilitate industrială".

Concluziile expertizei se coroborează şi cu celelalte probatorii administrate în cauză: raportul întocmit în anul 2012 de comisia tehnică din cadrul Q. S.A., opinia separată a expertului parte întocmită în dosarul nr. x/2009 şi raportul de expertiză specialitatea proprietate intelectuală - proprietate industrială - brevete de invenţie întocmit în dosarul nr. x/2012.

În consecinţă, atât timp cât instalaţia la care se referă brevetul de invenţie nu a fost utilizată în anii 2008-2010 în procesul de producţie a burlanelor nu poate exista o eficienţă economică care să justifice admiterea pretenţiilor intimaţilor-reclamanţi (art. 9 lit. c) din contractul încheiat de pârâţi).

Prin decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a mai reţinut că puterea de lucru judecat a sentinţei pronunţate în litigiul purtat anterior între părţi, ce a vizat drepturile cuvenite autorilor invenţiei pentru o perioadă anterioară celei din prezenta cauză, litigiu în care nu s-a invocat neutilizarea instalaţiei, va fi reevaluată de instanţa de apel în funcţie de probatoriile administrate în cauză. Analizând aceste considerente ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din perspectiva dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a constatat, pe de o parte, că nu se poate reţine tripla identitate de obiect între cele două dosare, ele vizând perioade distincte: 2007 şi, respectiv, 2008-2010. Pe de altă parte, în dosarul nr. x/2008 nu au fost avute în vedere aspecte legate de utilizarea sau nu a instalaţiei brevetate, întrucât, aşa cum s-a reţinut şi în decizia de casare:

"nu s-a invocat neutilizarea instalaţiei", astfel încât nu se poate invoca prezumţia de lucru judecat în prezenta cauză.

Prin decizia nr. 1079/17.05.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi şi a dispus casarea deciziei nr. 177/3.02.2016 a Curţii de Apel Bacău şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că nu au fost stabilite pe deplin împrejurările de fapt în cauză.

Părerea unor specialişti este necesară atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt este nevoie de cunoştinţe aprofundate ale unui anumit domeniu, iar nu în cazul oricărei situaţii de fapt care poate fi lămurită cu uşurinţă prin aplicarea cunoştinţelor generale.

Astfel, prin simpla identificare, potrivit propriei specializări, de către expertul în utilaj tehnologic, a elementelor diferite a două utilaje, de exemplu, a părţilor componente, a efectului produs prin înlocuirea unora dintre acestea, a modului de funcţionare, nu reprezintă în sine încălcarea specializării expertului, atât timp cât instanţa, pe baza acestor constatări, face propria analiză şi propria încadrare a împrejurărilor de fapt în dispoziţiile legale corespunzătoare.

De altfel, persoana de specialitate în domeniu la care se referă art. 64 alin. (6) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 64/1991, pentru care ar părea evident că prin utilizarea unui alt element se obţine în mod esenţial acelaşi rezultat ca şi cel care se obţine prin elementul specificat în revendicări, este cea din domeniul de aplicare a invenţiei, iar nu din domeniul proprietăţii intelectuale.

Totuşi, instanţa de apel a respins obiecţiunile la expertiză, formulate de către reclamanţi, pe considerentul că reprezintă reluarea punctului de vedere al expertului parte şi că va aprecia asupra raportului de expertiză prin raportare şi la aceste puncte de vedere.

Or, analizând considerentele deciziei atacate, se poate observa că instanţa de apel nu a făcut acest lucru, nu a analizat punctul de vedere al expertului parte ce conţinea criticile însuşite de reclamanţi faţă de modalitatea de efectuare a expertizei, prin raportare la interpretarea unor concepte care se regăsesc în Legea nr. 64/1991 şi Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 64/1991, referitoare la întinderea protecţiei revendicărilor din brevet, cu privire specială asupra conceptului echivalenţelor şi nu a arătat de ce aceste apărări sunt neîntemeiate.

Pentru ca în cazul în care instanţa considera că împrejurările de fapt în cauză nu au fost lămurite suficient prin raportul de expertiză întocmit de expertul în utilaj tehnologic, astfel încât să poată face pe baza lor încadrarea în prevederile corespunzătoare ale Legii nr. 64/1991 şi Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 64/1991, ceea ce presupunea şi motivarea convingătoare a socotirii ca neîntemeiate a criticilor formulate de către reclamanţi faţă de modalitatea de valorizare a unor concepte specifice protecţiei unei invenţii prin brevet în raportul de expertiză, atunci instanţa de apel trebuie să ia măsurile corespunzătoare, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru administrarea probelor necesare în vederea stabilirii faptelor în cauză.

Dacă instanţa de apel ajunge la concluzia că la efectuarea expertizei, pentru lămurirea împrejurărilor de fapt în cauză, este necesară şi participarea şi a unui expert în proprietate intelectuală, faptul că pe lista locală a biroului de expertiză nu se află niciun expert disponibil având această specializare (impediment reţinut de către instanţa de apel) nu poate fi un motiv justificat pentru a respinge o astfel de probă, putându-se face demersuri la Biroul central pentru expertize tehnice judiciare pentru a trimite o listă de experţi sau, în cazul în care prima variantă nu este eficace, putându-se face aplicarea art. 201 alin. (3) C. proc. civ. prin apelarea la o personalitate sau un specialist din domeniul respectiv.

Prin decizia nr. 299/20.03.2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1234/31.10.2012 a Tribunalului Neamţ.

Pentru a se pronunţa această decizie, s-au reţinut următoarele:

La termenul din 26.04.2017, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice, de către un expert în proprietate intelectuală, cu următoarele obiective:

- Să se stabilească de către expert dacă sunt diferenţe între instalaţia de călire a ţevilor, la care se referă brevetul nr. x şi cea utilizată în anii 2008-2010 la cuptorul CVP4.

- Să se stabilească de către expert dacă instalaţia de călire a ţevilor la care se referă brevetul a mai fost utilizată la cuptorul CVP4 în perioada 2008-2010, perioada la care se referă litigiul.

- Să se stabilească de către expert dacă în perioada 2008-2010 în procesul de producţie, pârâta a utilizat soluţia inventivă protejată prin brevetul de invenţie, independent de eventualele modernizări sau îmbunătăţiri aduse instalaţiei.

Răspunzând acestor obiective, printr-un raport foarte amplu şi documentat, expertul a concluzionat după cum urmează:

Faţă de documentele de inventar şi conform fişei tehnice, expertul concluzionează că instalaţia de călire a ţevilor la care se referă brevetul a fost şi este singura instalaţie care se utilizează la cuptorul CVP4, de la instalare şi până în prezent.

Din toate actele puse la dispoziţie de apelantă, nu rezultă existenţa a două instalaţii.

Diferenţele dintre prima variantă a instalaţiei care a stat la baza descrierii din B.I. 117862 şi ultima variantă - a treia, aflată în secţie, nu sunt de natură a stabili că este vorba despre o altă instalaţie, ci, aşa cum apare în Fişa Mijlocului Fix, de Instalaţia de călire din prima variantă, modernizată prin câteva modificări.

Întrucât Instalaţia de călire, obiect al B.I. 117862, este un singur mijloc fix ridicat ca investiţie internă, care a suferit modificări aduse prin activităţi de modernizare toate descrise în Fişa Mijlocului Fix şi nu a fost casat, în perioada 2008-2010, în procesul de producţie, pârâta a utilizat soluţia inventivă protejată prin brevetul de invenţie cu modernizările sau îmbunătăţirile aduse instalaţiei.

Instanţa de apel a menţionat că în cadrul raportului întocmit de expertul desemnat de către instanţă, R., s-a răspuns şi punctelor de vedere şi obiecţiunilor formulate de expertul - parte - apelant, respectiv doamna expert S..

Cu privire la valoarea probatorie a raportului expertului parte S., instanţa de apel a reţinut considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 601/2016.

Instanţa de apel a mai reţinut că expertul-parte al intimaţilor nu şi-a exprimat, în scris, punctul de vedere cu privire la cele trei obiective stabilite de către instanţă la acelaşi termen, dar acest fapt nu a fost criticat de către intimaţii-reclamanţi la termenul din 13.03.2019, când s-au discutat obiecţiunile la raportul de expertiză R..

Instanţa de apel a constatat astfel, faţă de motivele de apel invocate de pârâtă, raportat la probatoriul cu acte şi expertiză administrat în cauză, că nu se confirmă situaţia invocată de apelanta pârâtă că, în perioada în litigiu 2008-2010, nu ar fi fost utilizată în procesul de producţie invenţia reclamanţilor.

Atât la stabilirea dreptului reclamanţilor cât şi la determinarea motivului cuantumului sumelor, cuvenite acestora, prima instanţă a avut, în mod corect în vedere, argumentaţia stabilită irevocabil şi cu rol de prezumţie de lucru judecat în dosarul Tribunalului Neamţ nr. 1181/103/2009 în ce priveşte interpretarea clauzelor contractului de cesiune încheiat între părţi, precum şi concluziile raportului de expertiză efectuat, plecând de la această interpretare a contractului de cesiune în ce priveşte eficienţa economică a aplicării invenţiei şi metodologia de calcul a drepturilor băneşti cuvenite reclamanţilor.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta S.C. Q., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 304 pct. 1, 5, 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

1. Hotărârea primei instanţe este lovită de nulitate, fiind pronunţată de un judecător incompatibil (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.).

Decizia recurată a fost pronunţată de un complet având ca preşedinte pe doamna judecător T., judecător care s-a pronunţat asupra apelului societăţii pârâte şi în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 177/03.02.2016 a Curţii de Apel Bacău, în dosarul nr. x/2011.

Art. 24 alin. (1) C. proc. civ. impune incompatibilitatea în caz de rejudecare după casarea cu trimitere, fără a face distincţie în privinţa etapei judiciare în care s-a pronunţat judecătorul, respectiv dacă s-a pronunţat în aceeaşi cauză în primă instanţă sau în apel. Prin urmare, legea consideră că este incompatibil judecătorul care, într-un ciclu procesual anterior, s-a pronunţat în respectiva cauză.

În doctrină şi în practica instanţelor, se consideră că este incident acest motiv de incompatibilitate atunci când judecătorul s-a pronunţat asupra fondului sau asupra unei alte probleme litigioase, nu şi atunci când s-a pronunţat asupra unei excepţii.

Or, în situaţia de faţă, doamna judecător T. a soluţionat pe fond apelul formulat de pârâtă atât în cel de al doilea ciclu procesual, cât şi în cel de-al treilea, prin decizia recurată, fiind întrunită ipoteza de incompatibilitate vizată de dispoziţiile art. 24 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Nerespectarea acestei norme privitoare la incompatibilitate atrage nulitatea hotărârii, având în vedere caracterul imperativ al normei.

Soluţia legiuitorului este una firească întrucât numai astfel se asigură respectarea garanţiilor de imparţialitate şi obiectivitate a judecătorului şi a celor aplicabile unui proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Poziţia societăţii în sensul celor de mai sus este susţinută de opiniile exprimate în literatura de specialitate, precum şi în jurisprudenţa formate sub imperiul C. proc. civ.

Prin urmare, este incidentă ipoteza reglementată de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind nulă absolut, în contextul în care a fost pronunţată de un complet nelegal compus, aspect ce decurge din situaţia de incompatibilitate a doamnei judecător T..

Incidenţa acestui motiv de recurs este susţinută de opiniile exprimate în doctrină.

2. Decizia recurată şi încheierea din 13.03.2019 sunt nemotivate, neevocându-se fondul (art. 304 pct. 7 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ.).

2.1. Instanţa de apel a preluat concluziile raportului de expertiză fără a le trece deloc prin filtrul propriu, neindicând în ce mod aspectele respective au format convingerea judecătorilor, cu atât mai mult cu cât în dosar au fost administrate două expertize tehnice pe tema dată (dacă societatea a folosit sau nu obiectul brevetului în intervalul relevant), anume în al doilea ciclu procesual şi în al treilea ciclu procesual, cu un conţinut fundamental diferit.

Lipsesc complet considerentele proprii instanţei, care să justifice de ce aceasta a fost de acord cu concluziile la care a ajuns expertul. Mai mult, instanţa de apel se rezumă să reia concluziile expertizei, fără ca măcar să redea şi "raţionamentul" expertului din spatele acestor concluzii.

Or, o atare motivare nu corespunde exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Motivarea clară, pertinentă şi convingătoare a hotărârii constituie o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă din art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 paragraf 1 din CEDO.

Preluarea ca atare a aspectelor cuprinse în raportul de expertiză nu echivalează cu o veritabilă motivare a instanţei, care să fie susceptibilă să asigure verificarea unei împrejurări esenţiale: dacă instanţa a examinat în mod real aspectele relevante în cauză.

Concret, prima instanţă trebuia să motiveze de ce anume consideră corecte aspectele cuprinse în raportul de expertiză şi, totodată, să indice de ce s-ar justifica respingerea argumentelor pârâtei. O atare concluzie se impune cu atât mai mult cu cât obiecţiunile de 120 de pagini ale recurentei au fost respinse fără nicio motivare, iar în dosar fusese deja administrat un raport de expertiză care stabilise în sens diferit, şi anume cel efectuat de dl. U. în al doilea ciclu procesual, care conchisese că societatea nu a utilizat obiectul brevetului în intervalul dat.

Spre exemplu, în ceea ce priveşte chestiunea casării mijloacelor fixe, pârâta a arătat că aceasta nu avea legătură cu obiectivele expertizei.

Pentru a fi motivată, sub aspectul reţinerii concluziei expertului bazată pe împrejurarea că instalaţia de călire nu a fost casată, hotărârea instanţei de apel ar fi trebuit să explice de ce lipsa casării mijlocului fix ar conduce automat la concluzia că societatea pârâtă a folosit obiectul brevetului în intervalul relevant. Or, instanţa nu a efectuat această analiză, ci s-a limitat să preia ca atare o afirmaţie a expertului.

2.2. Instanţa de apel a respins obiecţiunile societăţii fără a le analiza şi fără a prezenta considerentele care ar justifica această măsură, iar încheierea din 13.03.2019 şi Decizia nr. 299/2019 sunt nemotivate.

La termenul din 13.03.2019, instanţa de apel a respins obiecţiunile formulate pe 120 de pagini, reţinând, pe de o parte, că expertul ar fi răspuns celor 3 obiective, fără a indica însă de ce a ajuns la această concluzie, iar, pe de altă parte, că obiecţiunile ar reprezenta apărări de fond ce urmează a fi analizate prin raportare la probatoriile administrate în cauză.

Or, în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel nu face însă nicio referire la obiecţiunile societăţii, arătând doar că expertul desemnat de către instanţă ar fi răspuns şi punctelor de vedere şi obiecţiunilor formulate de expertul -parte-apelant.

Pe de alta parte, superficialitatea cu care instanţa de apel s-a aplecat asupra acestei chestiuni rezultă şi din următoarele: expertul desemnat nu a răspuns decât punctului de vedere exprimat de expertul-parte al pârâtei, nu şi obiecţiunilor formulate de acesta, care reprezentau un document diferit faţă de punctul de vedere exprimat în cuprinsul raportului de expertiză şi care au fost depuse ca anexă la obiecţiunile depuse de societatea pârâtă, la termenul din 13.03.2019, la care au fost respinse de către instanţă.

Situaţia descrisă mai sus este similară cu modalitatea de abordare, de către instanţa de apel, a obiecţiunilor formulate de către intimaţi în al doilea ciclu procesual (în dosarul x/2011). La acel moment instanţa a respins obiecţiunile intimaţilor pe considerentul că reprezintă punctul de vedere al expertului parte şi că se va aprecia asupra raportului de expertiză ţinând cont de respectiva opinie, fără, însă, ca în considerentele hotărârii să se analizeze punctul de vedere în discuţie. Or, acesta a fost unul dintre motivele care a condus la casarea deciziei de apel în al doilea ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin urmare, era elementar ca instanţa de apel să motiveze soluţia de respingere a obiecţiunilor formulate de pârâtă, respectiv să treacă prin propriul filtru criticile care vizau, printre altele, inaplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 8/1996, act normativ pe care s-a bazat în mod greşit raportul de expertiză sau detaliau diferenţele notabile existente între instalaţia ce forma obiectul brevetului şi cea utilizată de societate.

Pentru a putea vorbi despre o motivare corespunzătoare pentru respingerea obiecţiunilor, instanţa de apel trebuia să explice cum a ajuns la concluzia identităţii dintre instalaţia care formează obiectul brevetului şi cea utilizată de pârâtă în contextul existenţei diferenţelor între acestea, detaliate prin obiecţiuni. În fine, instanţa trebuia să se pronunţe şi asupra celorlalte categorii de critici din cadrul obiecţiunilor.

2.3. Instanţa de apel nu a evocat fondul, fiind incidente dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Faţă de concluziile contradictorii ale expertizelor efectuate în al doilea ciclu procesual, respectiv în cel de faţă, singura soluţie era de administrare a unei noi expertize, care să stabilească dacă instalaţia în forma brevetată a fost sau nu utilizată în perioada relevantă. Cu toate că pârâta a solicitat expres acest lucru, instanţa a respins solicitarea, fără a-şi motiva soluţia.

În acest context, instanţa de apel nu a evocat fondul, întrucât nu a lămurit împrejurarea esenţială dedusă judecăţii (aşa cum se impunea şi prima decizie de casare, respectiv decizia nr. 5467/26.11.2013).

3. A fost încălcată obligaţia prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de aflare a adevărului, prin omisiunea de a verifica problema centrală dedusă judecăţii, respectiv au fost încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prin nesocotirea dispoziţiilor deciziei de casare de a verifica aceeaşi chestiune (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Principiul aflării adevărului impune instanţei să stabilească în mod corect şi complet situaţia dedusă judecăţii.

În cauză, această obligaţie fusese dispusă şi prin decizia de casare a instanţei supreme nr. 5467/26.11.2013, ce a stabilit necesitatea clarificării împrejurării dacă societatea pârâtă a folosit obiectul brevetului în intervalul dat 2008 - 2010.

În cel de-al doilea ciclu procesual, urmare a casării din primul, s-a administrat expertiza întocmită de dl. expert U., a cărei concluzie a fost că în perioada 2008-2010, instalaţia în forma brevetată nu a fost utilizată de către societate.

În recurs, în al doilea ciclu procesual, hotărârea din apel a fost casată, pentru raţiuni legate de nemotivare (ceea ce corespundea pct. 2 din cadrul recursului), fiind înlăturate criticile persoanelor fizice referitoare la: (i) comparaţia efectuată prin raportul de expertiză (pct. 3 din cadrul recursului); (ii) faptul că expertul nu avea calificarea necesară pentru a efectua expertiza tehnică de specialitate în proprietate industrială-brevete de invenţie (pct. 1 din cadrul recursului).

Din moment ce instanţa de recurs a înlăturat criticile referitoare la raportul de expertiză (ce reprezentau pct. 1 şi 3 din recurs) şi nu a infirmat raportul de expertiză, în absenţa unei menţiuni exprese pe acest aspect, casarea nu a fost dispusă pentru a avea loc o judecare nouă totală de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată (fapt care ar presupune readministrarea).

Prin urmare, având în vedere faptul că instanţa de recurs a casat decizia instanţei de apel pentru motive ce nu ţin de raportul de expertiză efectuat de dl. expert U. (adică nu a înlăturat din materialul probator acest raport), rezultă că acesta rămâne câştigat cauzei.

În apel, în cel de-al treilea ciclu procesual, instanţa a administrat o nouă expertiză, ale cărei concluzii sunt contradictorii celor din raportul întocmit de dl. expert U.. În concret, cu toate că a constatat existenţa diferenţelor între instalaţia brevetată şi cea utilizată, expertul a conchis în sensul că instalaţia este aceeaşi.

Instanţa de apel se regăsea astfel în prezenţa a două rapoarte de expertiză, ale căror concluzii erau diferite (cu toate că ambele rapoarte au constatat existenţa diferenţelor) şi, în mod firesc, nu le putea da eficienţă ambelor.

Obligaţia esenţială a instanţei, de stabilire corectă a situaţiei juridice impusă atât de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., cât şi de prima decizie de casare, presupunea, într-o primă fază, compararea rapoartelor.

Dacă înţelegea să dea eficienţă raportului întocmit de dl. R. (cum a şi procedat), trebuia să explice motivele pentru care a înlăturat primul raport de expertiză (întocmit de dl. expert U.) şi de ce raportul întocmit de dl. R. este cel corect. O astfel de motivare nu există, hotărârea recurată necuprinzând nici argumentele pentru care instanţa a respins obiecţiunile şi cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză.

4. Prin decizia recurată a fost încălcat art. 9 din Legea nr. 8/1996, precum şi regimul Legii nr. 64/1991, respectiv principiul disponibilităţii (art. 304 pct. 9 şi pct. 5 C. proc. civ.).

Soluţia instanţei s-a bazat exclusiv pe raportul de expertiză întocmit de dl. R., care, la rându-i, s-a bazat pe Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, lege inaplicabilă în cauză, neinvocată ca temei al acţiunii.

În mod eronat instanţa a validat o concluzie bazată pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996, în condiţiile în care acţiunea intimaţilor este întemeiată pe Legea nr. 64/1991, Legea nr. 8/1996 nefiind aplicabilă în cauză, având o sferă de reglementare diferită, din care sunt excluse în mod expres invenţiile.

Principiul disponibilităţii obligă instanţa să se pronunţe doar asupra a ceea ce i s-a cerut şi în limitele a ceea ce i s-a cerut de către părţi: cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfăşura judecata, inclusiv din punctul de vedere al temeiului acţiunii.

Ca atare, instanţa nu are posibilitatea de a schimba temeiul, iar în cauză, instanţa nu-şi putea baza hotărârea (indirect, prin validarea raportului de expertiză) pe un act normativ neindicat de intimaţi prin acţiunea introductivă, cu atât mai mult cu cât sfera de reglementare a acestuia exclude de la aplicare pretenţiile care formează obiectul judecăţii.

5. Au fost încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prin nesocotirea dispoziţiilor deciziei de casare (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Apărarea esenţială a pârâtei în prezenta cauză a fost că, în ipoteza existenţei unor diferenţe între instalaţia brevetată şi cea utilizată de societate, intimaţii nu sunt îndreptăţiţi la plata vreunei sume de bani.

Instanţa supremă, admiţând recursul pârâtei în primul ciclu procesual prin decizia nr. 5467/26.11.2013, a validat această interpretare şi a reţinut cu titlu obligatoriu, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., necesitatea stabilirii dacă pârâta a folosit obiectul brevetului (iar nu o instalaţie diferită de aceasta), în intervalul 2008-2010.

Aşadar, chestiunea esenţială în dosar ce trebuia dezlegată era existenţa/inexistenţa unor diferenţe între instalaţii. Instanţa supremă nu a considerat că amploarea diferenţelor reprezintă un element de impact; în caz contrar, s-ar fi stabilit şi un obiectiv al expertizei, dedicat importanţei eventualelor diferenţe, însă instanţa s-a limitat să stabilească, în mod obligatoriu, doar două obiective ale viitoarei expertize.

În raportul de expertiză întocmit de dl. expert R. există mai multe concluzii ce confirmă existenţa diferenţelor între instalaţia brevetată/cea utilizată şi faptul că nu s-a utilizat obiectul brevetului. Chiar dacă ulterior încearcă să bagatelizeze şi să mascheze respectivele concluzii, acestea figurează ca atare în raport:

Contractul de cesiune priveşte exclusiv instalaţia în forma brevetată, iar întrucât expertul a determinat că societatea nu utilizează în activitatea sa de producţie instalaţia în forma brevetată, iar instanţa de apel a validat acest raport, atunci, în mod automat, pretenţiile intimaţilor erau nefundamentate. Este complet nerelevantă situaţia juridică a instalaţiei care era folosită de societate în perioada 2008-2010, atâta vreme cât aceasta era diferită de instalaţia în forma brevetată, iar existenţa diferenţelor trebuia să fie singurul element de impact, potrivit deciziei de casare din primul ciclu procesual.

În consecinţă, în rejudecare, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza probatoriul administrat, raportat la indicaţiile trasate prin decizia de casare. Din moment ce raportul de expertiză constata existenţa diferenţelor, se impunea admiterea apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii.

6. Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 962, art. 977, art. 983 C. civ., art. 1200-1201 C. civ., dar şi a formelor de procedură, fiind şi parţial nemotivată (art. 304 pct. 9, 5 şi 7 C. proc. civ.).

6.1. Decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1200-1201 din vechiul C. civ. (art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.).

Considerentul instanţei de apel referitor la incidenţa unei prezumţii de lucru judecat, prin raportare la soluţia irevocabilă din dosarul nr. x/2009, dosar care a avut ca obiect pretenţii ale intimaţilor din prezenta cauză pentru anul 2007, "validează" în mod eronat raţionamentul primei instanţe din cauză.

Cadrul legal al prezumţiei de autoritate de lucru judecat este reprezentat de art. 1200 alin. (4) C. civ. anterior, iar în raport de această normă, este exclusă de plano autoritatea de lucru judecat în condiţiile în care pretenţiile din cele două dosare se referă la perioade de timp diferite. Eficienţa economică diferă de la an la an, astfel încât un atare considerent nu poate lega altă instanţă. Dacă nu era aşa, atunci părţile nu ar fi stabilit un preţ variabil (anual), ci un preţ fix, pentru fiecare an din perioada de executare a contractului. Automat, nu se poate vorbi despre un drept dezlegat (dreptul va fi apreciat an de an). în concluzie, nu există un drept dezlegat cu autoritate de lucru judecat.

În al doilea rând, existenţa unui raport de expertiză în sine nu poate atrage incidenţa prezumţiei autorităţii de lucru judecat, întrucât acesta reprezintă o probă care stabileşte o anumită situaţie de fapt (în cazul de faţă anumite sume de bani, aferente unei anumite perioade).

Din perspectiva prezumţiei autorităţii de lucru judecat, concluzia instanţelor din dosarul nr. x, bazată pe conţinutul raportului de expertiză contabilă administrat în acea cauză, înseamnă doar că o altă instanţă nu ar putea să stabilească în sensul că pentru anul 2007 intimaţii din prezenta cauză ar fi îndreptăţiţi la plata altor sume de bani.

În plus, în dosarul menţionat, instanţele nu au făcut o analiză a clauzelor contractuale, ci au preluat ca atare doar concluziile raportului de expertiză.

În concret, prin sentinţa civilă nr. 45/25.01.2010, Tribunalul Neamţ a reţinut:,,[î]ntrucât calculul prezentat de reclamanţi nu a fost aprobat, potrivit procedurii tehnice, de consiliul de administraţie şi directorul general al societăţii pârâte, iar pe de altă parte pârâta refuză culpabil să stabilească drepturile cuvenite inventatorilor, instanţa va stabili această sumă pe baza concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză şi a metodologiei de calcul utilizate anterior de părţile în litigiu (anii 2001-2006)".

Prin decizia civilă nr. 3285/04.04.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit: "fără a reanaliza proba cu expertiză, respectiv înscrisurile depuse la dosar - deoarece această operaţiune este exclusiv atributul instanţei de fond - Înalta Curte reţine că, pe baza probatoriului administrat, Curtea de Apel a stabilit că, de fapt, împrejurarea că prin utilizarea invenţiei - chiar dacă recurenta nu a obţinut profit - a realizat o economie prin raţionalizarea consumurilor".

În concluzie, o hotărâre care confirmă un raport de expertiză vizând pretenţii pentru o anumită perioadă nu se poate opune cu autoritate de lucru judecat într-un litigiu care vizează un alt interval de timp, instanţele fiind ţinute să analizeze şi să stabilească drepturile reclamanţilor în raport cu elementele relevante aferente noului interval de timp.

6.2. Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., fiind şi parţial nemotivată (art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.).

Prin decizia de casare (decizia ÎCCJ nr. 5467/26.11.2013), s-a reţinut că "funcţie de probele administrate, instanţa va reevalua puterea de lucru judecat a sentinţei pronunţate în litigiul purtat anterior între părţi, ce a vizat drepturile cuvenite autorilor invenţiei pentru o perioadă anterioară celei din prezenta cauză, litigiu în care nu s-a invocat neutilizarea instalaţiei".

În temeiul acestei măsuri cu caracter obligatoriu, instanţa de apel era ţinută să efectueze o analiză punctuală a îndeplinirii condiţiilor legale privind prezumţia lucrului judecat prin raportare la probatoriul administrat în cauză.

Pe de o parte, Curtea de Apel Bacău nu a făcut o atare analiză, aspect care rezultă fără echivoc din considerentul criticat:

"(...) prima instanţă a avut, în mod corect în vedere, argumentaţia stabilită irevocabil şi cu rol de prezumţie de lucru judecat în dosarul Tribunalului Neamţ nr. 1181/103/2009, în ceea ce priveşte interpretarea clauzelor contractului de cesiune încheiat între părţi, precum şi concluziile raportului de expertiză efectuat plecând de la această interpretare a contractului de cesiune în ce priveşte eficienţa economică a aplicării invenţiei şi metodologia de calcul a drepturilor băneşti cuvenite reclamanţilor".

Se poate observa că instanţa de apel nu a realizat o "reevaluare" a puterii de lucru judecat, ci a confirmat, în termeni generali, interpretarea primei instanţe, ceea ce echivalează cu ignorarea unei dispoziţii obligatorii a instanţei de casare, fiind încălcate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Pe de altă parte, reluarea concluziilor Tribunalului Neamţ şi lipsa unor considerente proprii care să justifice pretinsa incidenţă a prezumţiei lucrului judecat atrag nemotivarea deciziei recurate.

6.3. Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 962, art. 977, art. 983 C. civ., fiind şi parţial nemotivată (art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ.).

Sub un prim aspect, validând hotărârea primei instanţe de obligare la plata unor sume de bani pentru eficienţa economică a brevetului, deşi societatea pârâtă înregistrase pierderi, soluţia instanţei de apel încalcă regulile fundamentale de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 977, art. 962, art. 983 C. civ.

În primul rând, aplicând regulile de interpretare consacrate de textele legale menţionate, rezultă că, în cauză, premisa pentru a se acorda sume de bani este să existe eficienţă economică. Încheierea contractului a fost determinată de un scop comun al părţilor - obţinerea unor beneficii patrimoniale. Pentru societate, aceste beneficii presupuneau afectarea pozitivă a eficienţei economice prin creşterea acesteia, ca urmare a utilizării instalaţiei, iar pentru intimaţi, beneficiile constau în preţul contractului de cesiune, prin raportare la eficienţa economică. Prin urmare, dacă activitatea societăţii este una scăzută, aceasta suferind pierderi, este imposibil de conceput, din perspectiva oricărei norme de interpretare a contractelor, că pârâta ar avea obligaţia de a achita vreo sumă de bani, derivând din eficienţa economică.

Doctrina şi jurisprudenţa în materie confirmă poziţia recurentei.

Or, în toată perioada relevantă, pârâta a suferit pierderi semnificative din activitate, respectiv: 183.598.863 RON în anul 2008, 203.106.549 RON în anul 2009 şi 111.279.267 RON în 2010.

Mai grav, în anul 2010, faţă de faptul că valoarea activului net s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social, potrivit art. 153 din Legea nr. 31/1990, pârâta s-a confruntat cu riscul dizolvării, a fost necesară adoptarea unor hotărâri ale adunării generale prin care acţionarii să decidă în privinţa dizolvării sau a majorării capitalului social.

În acest context, rezultă că premisa avută în vedere de părţi, din perspectiva beneficiilor pentru societate, respectiv creşterea eficienţei economice, nu a fost îndeplinită în perioada relevantă (2008-2010), astfel încât acordarea unor sume de bani către cedenţi este lipsită de temei. Pe cale de consecinţă, confirmarea de către instanţa de apel a acestei soluţii este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea principiilor de interpretare a contractelor. De altfel, nici nu a analizat raportul de expertiză, deşi a validat sumele stabilite prin acesta.

În al doilea rând, instanţa de apel a confirmat hotărârea Tribunalului Neamţ de acordare a sumelor individualizate în raportul de expertiză contabilă, deşi acestea nu ţineau cont de criteriul prevăzut contractual (al eficienţei economice), fiind încălcate, şi de această dată, principiile de interpretare a contractelor.

Convenţia părţilor (art. 9 lit. c) din contractul de cesiune) se referă la acordarea unor sume prin raportare la calculul eficienţei economice aferente anului precedent; metoda de care se prevalează intimaţii (din adresa nr. x/25.02.2005), preluată de raportul de expertiză, temei al sumelor acordate de prima instanţă, validate prin soluţia din apel, priveşte calculul economiilor realizate/estimate prin pretinsa utilizare a instalaţiei la care se referă brevetul, adică o metodă care nu cuantifică eficienţa economică, menţionată drept criteriu în contractul de cesiune.

Raţionalizarea consumurilor, ca şi criteriu de cuantificare a sumelor pretins datorate, de care se prevalează intimaţii (şi care a fost preluată în raportul de expertiză, ce a individualizat sumele acordate de prima instanţă, validate de Curtea de Apel Bacău), se rezumă doar la prezentarea unor consumuri (gaz metan, apă etc.) aferente (i) cuptorului vizat de instalaţia obiect al brevetului şi (ii) cuptorului de călit ţevi utilizat anterior. Or, eficienţa economică presupune, în cadrul raportului dintre efect şi efort, o analiză a unor elemente complexe, cum ar fi costurile de producţie, profitul etc. În consecinţă, simpla comparaţie a unor costuri din anii succesivi nu ia în calcul elemente specifice eficienţei economice.

Suma acordată de prima instanţă şi validată de instanţa de apel este rezultatul unei comparaţii ale consumurilor aferente unor cuptoare care reprezintă echipamente diferite, aflate în cadrul secţiei Tratamente Termice (TT), alături de un al treilea cuptor funcţional (CVP).

Deşi pretenţiile intimaţilor au vizat cuptorul CVP4, soluţia instanţei a reţinut în sarcina societăţii sume stabilite pe baza unei comparaţii dintre consumurile şi specificaţiile aferente cuptorului CT, care nu are aceeaşi concepţie tehnică precum cuptorul CVP4. Cele două cuptoare generează eficienţe economice diferite, întrucât au capacităţi diferite, consumuri orare diferite, timpi diferiţi de exploatare, necesită costuri de întreţinere şi reparaţii diferite etc. În aceste condiţii, compararea eficienţei economice între cele două cuptoare este irelevantă.

Cuptoarele din secţia TT sunt complementare în producţie: categoria de produse care se tratează termic pe CVP4 este semnificativ diferită de cea care se tratează termic pe cuptorul tunel (CT). Or, metoda de calcul aplicată de intimaţi (preluată în raportul de expertiză, ce a individualizat sumele acordate de prima instanţă, validate de instanţa de apel) se bazează pe compararea normelor de consum realizate pentru fiecare sorto-tipo-dimensiune produsă pe CVP4 cu cele realizate/estimate că s-ar fi putut realiza dacă s-ar fi folosit CT în loc de CVP4.

Prin răspunsul la obiecţiuni, expertul contabil desemnat de Tribunalul Neamţ nu a contestat diferenţele sesizate de societate în sensul celor de mai sus între cele 2 cuptoare, iar prima instanţă le-a ignorat. În final, soluţia acesteia a fost confirmată prin decizia recurată, în care nu s-au analizat deloc criticile societăţii referitoare la această expertiză, în schimb s-au validat sumele ce fuseseră astfel acordate.

În acest context, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată, având în vedere că a validat sumele stabilite prin raportul de expertiză contabilă administrat în primă instanţă, fără a analiza motivele de apel.

La termenul de judecată din data de 28 mai 2019, Înalta Curte a respins cererea de suspendare formulată de petenta S.C. Q. S.A. privind suspendarea executării deciziei nr. 299 din data de 20 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2011, pentru motivele arătate în încheiere.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., s-a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată de un judecător incompatibil, în condiţiile în care preşedintele completului de judecată s-a pronunţat asupra apelului societăţii pârâte şi în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 177/03.02.2016 a Curţii de Apel Bacău, în dosarul nr. x/2011.

Critica recurentei este fondată.

Potrivit art. 304 pct. 1 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere "când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale".

Acest motiv de recurs are în vedere compunerea instanţei de apel ce a pronunţat decizia recurată, iar incompatibilitatea reprezintă un incident legat de compunerea instanţei, în situaţiile expres reglementate în care un judecător nu poate face parte din completul de judecată.

Faţă de caracterul imperativ al normelor de organizare judecătorească ce reglementează compunerea instanţei şi incidentele procedurale referitoare la aceasta, în măsura în care un judecător incompatibil a participat la soluţionarea cauzei, este posibilă invocarea excepţiei incompatibilităţii în faţa instanţei, de către oricare dintre părţi sau de instanţă din oficiu, iar după pronunţarea hotărârii, incompatibilitatea poate fi invocată prin motivele de apel, dacă incidentul a survenit la prima instanţă, respectiv prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., în cazul unui judecător incompatibil din completul de apel.

În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., incident în cauză, "Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare."

Atare reglementare este justificată prin asigurarea unei judecăţi obiective şi imparţiale, pentru ca judecătorul să nu fie pus în situaţia de a exercita controlul judiciar în calea de atac asupra propriei hotărâri sau să se pronunţe de două ori asupra cauzei.

Pe acest temei, judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină este incompatibil în situaţia rejudecării după casare, dar numai dacă anterior s-a pronunţat asupra fondului, nu şi atunci când a soluţionat cauza pe baza unei excepţii procesuale, deoarece în cea din urmă situaţie nu se pune problema ca judecătorul să se pronunţe de două ori asupra fondului cauzei.

În speţă, preşedintele completului de judecată ce a pronunţat decizia recurată, doamna judecător T., a făcut parte şi din completul ce a pronunţat decizia nr. 177/3.02.2016 în ciclul procesual anterior din prezenta cauză, prin care Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul pârâtei şi a schimbat în tot sentinţa apelată, cu consecinţa respingerii cererii ca nefondată.

Decizia nr. 177/3.02.2016 a fost casată prin decizia nr. 1079/17.05.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Bacău urma a se pronunţa din nou asupra apelului pârâtei, cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Calea de atac a apelului are efect devolutiv, ce presupune o nouă judecată asupra fondului, în condiţiile în care, în conformitate cu prevederile art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel este chemată să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Drept urmare, soluţionând apelul, judecătorii ce au pronunţat decizia nr. 177/3.02.2016 nu puteau participa la rejudecarea apelului după casarea cu trimitere.

Or, pronunţarea deciziei recurate de un complet din care a făcut parte şi unul dintre judecătorii ce au pronunţat decizia nr. 177/3.02.2016 atrage incidenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 24 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ.

Ipoteza de incompatibilitate în discuţie nu depinde de motivul casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât art. 24 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ. nu face nicio distincţie în acest sens, fiind suficient că s-a pronunţat o hotărâre asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii, iar casarea a fost totală, preconizându-se o nouă judecată asupra apelului, instanţa urmând a statua în fapt şi în drept. În acest context, este lipsită de relevanţă, pentru constatarea incidenţei art. 24 din cod, împrejurarea că decizia nr. 177/3.02.2016 nu a fost motivată în mod corespunzător, în absenţa unei analize proprii a susţinerilor şi apărărilor părţilor.

De asemenea, constatarea incidenţei cazului de incompatibilitate nu este infirmată de împrejurarea că doamna judecător a înţeles să se abţină de la soluţionarea cauzei în rejudecarea după casare, iar cererea de abţinere a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu de la 20.03.2017.

Spre deosebire de reglementarea noului C. proc. civ., în care se prevede în mod expres că cererea de abţinere a judecătorului de la judecarea pricinii se formulează şi în caz de incompatibilitate a acestuia (art. 43 alin. (2), cu parcurgerea procedurii prevăzute de art. 51, vechiul cod a prevăzut că obligaţia de abţinere subzistă atunci când judecătorul ştia că există un motiv de recuzare în privinţa sa, cererea de abţinere judecându-se potrivit normelor prevăzute de art. 30, 31 şi 32, în conformitate cu art. 25 şi 26. Aşadar, vechiul cod a prevăzut explicit derularea procedurii de soluţionare a cererii de abţinere doar dacă abţinerea este generată de existenţa vreunuia dintre motivele de recuzare prevăzute de art. 27 din cod.

Este adevărat că, potrivit Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti nr. 1375/2015, în vigoare la data rejudecării apelului după casare, se prevede că, la fel ca în cazul abţinerii sau recuzării, incidentul procedural referitor la incompatibilitate se soluţionează de către un alt complet din aceeaşi instanţă (art. 110 alin. (1) sau, după caz, alin. (4).

În speţă, însă, nu s-a făcut aplicarea acestor dispoziţii, doamna judecător formulând cerere de abţinere pe temeiul art. 27 pct. 7 C. proc. civ., ce a fost soluţionată ca atare.

În atare condiţii, incidenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 24 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ. are drept consecinţă întrunirea motivului de recurs descris de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., după cum, în mod corect, s-a susţinut de către recurenta Q. S.A., impunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe temeiul art. 312 alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ.

Recurenta a formulat critici şi în legătură cu încheierea din şedinţa publică de la 13.03.2019 (motivele de recurs nr. 2 şi 3 în ordinea stabilită de parte şi expusă ca atare prin prezenta hotărâre), trebuie constatat, în raport de cele expuse anterior, că susţinerile părţii vizează actele de procedură efectuate în situaţia existenţei incompatibilităţii unuia dintre judecătorii cauzei.

Întrucât judecătorul incompatibil nu poate lua parte la noua judecată a fondului, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. este întrunit şi în cazul încheierilor de şedinţă întocmite în cursul judecăţii de un complet din care a făcut parte judecătorul incompatibil.

Pe temeiul art. 105 C. proc. civ., toate actele de procedură efectuate în contextul arătat sunt nule, după cum, în mod corect, s-a susţinut prin motivele de recurs, astfel încât, după casarea cu trimitere dispusă prin decizia de faţă, judecata apelului va reîncepe de la primul act de procedură îndeplinit în ciclul procesual anterior.

Din acest motiv, nu se impune analizarea motivelor de recurs (nr. 2 şi 3) referitoare la diferitele acte de procedură efectiv îndeplinite în dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Bacău, privind respingerea obiecţiunilor societăţii recurente la raportul de expertiză şi necesitatea efectuării unei noi expertize, faţă de conţinutul pretins contradictoriu al celor două rapoarte de expertiză întocmite în cicluri procesuale succesive şi al considerentelor din prima decizie de casare nr. 5467/26.11.2013 a Înaltei Curţi.

Fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., concluzia expusă anterior se impune şi în ceea ce priveşte criticile referitoare la motivarea deciziei recurate (regăsite în toate motivele de recurs) şi care relevă o apreciere proprie a instanţei, precum stabilirea greşită a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză (motivul de recurs nr. 4) ori situaţia de fapt stabilită, pe aspectul utilizării de către pârâtă a instalaţiei ce formează obiectul brevetului nr. x, în perioada 2008 - 2010, ca urmare a încălcării dispoziţiilor deciziilor de casare.

Pe cale de consecinţă, nu vor fi cercetate nici aspectele decurgând din această apreciere de fapt, precum ignorarea greşită a apărării esenţiale a pârâtei în sensul că, în ipoteza existenţei unor diferenţe între instalaţia brevetată şi cea utilizată de societate, intimaţii nu sunt îndreptăţiţi la plata vreunei sume de bani, apărare pretins validată prin decizia de casare nr. 5467/26.11.2013 a Înaltei Curţi (motivul de recurs nr. 5).

Pentru aceeaşi raţiune, nu se impune cercetarea în recurs susţinerilor vizând aprecierea proprie a instanţei de apel pe aspectul criteriului de calcul al despăgubirilor pretinse de către reclamanţi, inclusiv din perspectiva prezumţiei de lucru judecat, prin raportare la soluţia irevocabilă din dosarul nr. x/2009 (motivul nr. 6 de recurs).

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea art. 312 alin. (3) cu referire la art. 304 pct. 1 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta S.C. Q. şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, în aplicarea art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. Q. împotriva deciziei nr. 299 din data de 20 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2019.