Commencement of tort prescription for tax authority misconduct: distinctness of illicit acts versus continuous damage.

Şedinţa publică din data de 30 mai 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 19.10.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., a solicitat instanţei ca, în urma administrării probelor ce vor fi încuviinţate, sa se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata suma de 4.500.000 RON cu titlul de despăgubiri pentru daunele morale cauzate pentru următoarele fapte ilicite:

a. efectuarea unui control fiscal inopinat (prealabil veritabilei inspecţii fiscale) prin comunicarea unor invitaţii la adrese străine de domiciliul său fiscal;

b. denunţarea mincinoasă cu privire la săvârşirea de către reclamant şi de soţia sa a infracţiunilor de evaziune fiscală, în dosarul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti;

c. ignorarea tezei care a fundamentat rezoluţia dată în dosarul penal nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, referitoare la inexistenta obligaţiei sale de a se înregistra ca plătitor de TVA pentru operaţiunile din perioada 2006 - 2007;

d. emiterea şi expedierea unui aviz de inspecţie fiscală la o altă adresă faţă de cea la care putea fi contactat recurentul-reclamant în condiţiile C. proc. civ.

e. suspendarea inspecţiei fiscale pentru o perioadă de peste 650 de zile, cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut în referatul de suspendare a inspecţiei fiscale din data de 10.01.2012.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 C. civ.

La data de 19 decembrie 2016, pârâţii B., D. şi E. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 681 din 18 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi respinsă acţiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 136A din 9 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul exercitat în cauză.

4. Calea de atac formulată în cauză

Hotărârea pronunţată în apel a fost atacată cu recurs de către reclamantul A..

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, argumentând că termenul de prescripţie pentru cele cinci fapte ilicite nu este împlinit. Contrar celor reţinute de instanţele fondului, momentul cunoaşterii pagubei generate de fiecare din cele cinci fapte prezentate în acţiunea introductivă este reprezentat de data prezentării proiectului de raport de inspecţie fiscală - 16.12.2013.

Recurentul a evidenţiat pe larg momentul naşterii dreptului material la acţiune pentru fiecare din cele cinci fapte imputate pârâţilor.

Astfel, în ceea ce priveşte prima faptă - vicierea procedurii de comunicare a invitaţiilor în cadrul controlului fiscal inopinat, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de trei ani, este cel al comunicării proiectului de raport de inspecţie fiscală, anume 16.12.2013.

Raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia reclamantul ar fi avut cunoştinţă de existenţa controlului inopinat la data comunicării unor acte procedurale efectuate în dosarul de urmărire penală nr. 5181/P/2010 este greşit. Recurentul admite că a aflat anterior anului 2013 de existenţa controlului fiscal, însă posibilitatea de a depune înscrisuri în cadrul acestuia i-a fost cunoscută abia la data înmânării proiectului de raport de inspecţie fiscală, când a luat la cunoştinţă şi despre faptul concret al întocmirii şi comunicării invitaţiilor la o adresă greşită.

În cadrul inspecţiei fiscale ulterioare s-a dispus suspendarea inspecţiei peste 650 de zile, tocmai pentru a se obţine înscrisurile pe care reclamantul nu le-a prezentat în cadrul controlului inopinat. Aşadar, există o legătură de cauzalitate directă între caracterul viciat al invitaţiilor în cadrul controlului inopinat şi suspendarea inspecţiei fiscale timp de peste 650 zile, întrucât acestea au generat suspendarea inspecţiei fiscale.

În legătură cu a doua faptă - denunţarea mincinoasă cu privire la pretinsa săvârşire de către reclamant şi soţia acestuia a infracţiunilor de evaziune fiscală ce au făcut obiectul cercetărilor în dosarul penal nr. x/2010 de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, instanţele de fond au reţinut că reclamantul a aflat despre denunţul făcut de pârâţii C. şi B. la data la care a dat declaraţii în dosarul penal declanşat de denunţul celor doi, 08.04.2011. Or, acest raţionament este eronat, fiind relevantă data la care s-a aflat că denunţul era unul mincinos. Totodată, partea recunoaşte că a ştiut de denunţ la data audierii sale în dosarul penal, însă împrejurarea că denunţul era mincinos a coincis cu data Ordonanţei nr. 172/P/2014 din 20.01.2015, când i s-a adus la cunoştinţă trimiterea de către ANAF a unor invitaţii de control inopinat la adresa eronată. Totodată la acest moment a aflat că pârâţii C. şi B. au întocmit plângerile penale, iar pârâtele E. şi D. le-au semnat.

Pentru a treia faptă - ignorarea tezei ce a determinat în mod esenţial rezoluţia penală din dosarul penal nr. x/2010 rămasă definitivă, instanţa de apel a argumentat că partea ar fi putut acţiona cel târziu la 29.11.2011, data plângerii formulate de ANAF împotriva rezoluţiei nr. 5181/P/2010 din 08.04.2011. Or, această reţinere este greşită în condiţiile în care la acel moment rezoluţia Parchetului din 08.04.2011 nu era definitivă. Actul a rămas definitiv în urma confirmării de către Prim Procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, prin rezoluţia din 27.02.2012.

Prin cele două rezoluţii, organele penale au avut în vedere împrejurarea că operaţiunile efectuate de reclamant în perioada 01.01.2006-31.12.2007 nu au intrat în sfera de aplicare a TVA-ului, acesta neavând obligaţia de a se înregistra în scop de TVA sau de a colecta TVA de la cumpărători.

La data de 16.12.2013, prin proiectul raport de inspecţie fiscală, Administraţia Finanţelor Publice Sector 3 i-a impus TVA suplimentar de plată pentru perioada 01.01.2006-31.12.2017, în contradicţie cu teza parchetului din Rezoluţia nr. 5181/P/2010 rămasă definitivă. Pârâţii susţin că reclamantul ar fi trebuit să se înregistreze în scopuri de TVA la 01.08.2006, iar parchetul reţine că doar după data de 01.01.2008 partea ar fi fost obligată la înscrierea voluntară în scopuri de TVA. Este, aşadar, evident că pârâţii au săvârşit această faptă prin proiectul de raport de inspecţie fiscală din 16.12.2013, dată de la care începe să curgă prescripţia.

Pentru a patra faptă - emiterea şi expedierea unui aviz de inspecţie fiscală la o adresă eronată, instanţa de apel s-a raportat la momentul de la care reclamantul ar fi aflat de inspecţia fiscală, anume luna mai 2012. Acest raţionament încalcă prevederile art. 2528 C. civ., întrucât momentul cunoaşterii existenţei unei inspecţii fiscale nu se confundă cu acela al cunoaşterii avizului de inspecţie fiscală, act de care partea nu a luat la cunoştinţă din pricina necomunicării sale.

Datele referitoare la avizul de inspecţie (numărul, data emiterii şi identitatea emitenţilor) au fost cunoscute odată cu adresa nr. x C. civ. din 21.10.2013, dată de la care formularea acţiunii la 19.10.2016 se situează în interiorul termenului de prescripţie.

Relativ la a cincea faptă - suspendarea inspecţiei fiscale pe o perioadă de peste 650 de zile, argumentarea instanţelor de fond, prin care se reţine că recurentul ar fi aflat despre reluarea inspecţiei fiscale, inclusiv de aspectele suspendării la 18.10.2013, nu poate fi primită. Suspendarea inspecţiei a fost cunoscută cu ocazia înmânării proiectului raport de inspecţie fiscală, în care se menţionează că inspectorii fiscali C. şi B. au suspendat inspecţia fiscală întocmind în acest sens comunicarea suspendării inspecţiei fiscale nr. x/10.01.2012, adresă trimisă prin poştă cu confirmare de primire în data de 23.01.2012 şi returnată de această dată în 06.02.2012, cu menţiunea "expirat termen de păstrare’’. Reclamantul nu a recepţionat vreodată adresa nr. x/10.01.2012, despre aceasta luând la cunoştinţă la 16.12.2013, prin înmânarea proiectului raport de inspecţie fiscală.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, pentru soluţionarea pe fond a acţiunii.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 7 martie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 136A din 9 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză intimaţii D., E., B. şi C. au formulat întâmpinări, prin care au susţinut respingerea recursului, ca nefondat.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză, pentru considerentele ce succed:

Recurentul reclamant a criticat hotărârea pentru greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului material la acţiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu.

Motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Textul are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la dispoziţiile legale ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit.

Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 19.10.2016, reclamantul A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor B., C., D. şi E. la plata sumei de 4.500.000 RON cu titlu de prejudiciu moral pricinuit prin săvârşirea a următoarelor cinci fapte ilicite:

1. Efectuarea unui control fiscal inopinat de către pârâţii B. şi C. în baza ordinelor de serviciu emise de pârâtele E. şi D.-22.10.2009, prin comunicarea unor invitaţii la o altă adresă decât cea la care îşi avea domiciliul fiscal reclamantul;

2. Denunţarea mincinoasă împotriva reclamantului şi a soţiei sale pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, faptă imputată tuturor pârâţilor;

3. Ignorarea tezei ce a întemeiat în mod esenţial rezoluţia penală din dosarul nr. x/2010, respectiv cea cu privire la inexistenţa obligaţiei reclamantului de a se înregistra în scop de TVA pentru operaţiunile din anii 2006-2007, faptă pe care o impută pârâţilor B., C., D. şi E.;

4. Emiterea şi expedierea avizului de inspecţie fiscală nr. x/16.11.2011 la o adresă greşită;

5. Suspendarea inspecţiei fiscale pe o perioadă de 650 zile, cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut în referatul de suspendare a inspecţiei fiscale din 10.01.2012.

Având în vedere obiectul litigiului - antrenarea răspunderii civile a pârâţilor pe temei delictual pentru săvârşirea unor fapte ilicite în perioada 2009-2012, în faţa primei instanţe, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie care a fost apreciată ca fiind întemeiată în raport de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2528 C. civ..

Prima instanţă a fondului a reţinut că reclamantul a cunoscut paguba generată de cele cinci fapte, precum şi pe autorii acestora anterior anului 2012, când a fost finalizat dosarul penal nr. x/2010, ce a vizat tocmai cercetarea faptelor în legătură cu care s-a iniţiat controlul fiscal asupra sa.

În verificarea soluţiei dată excepţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani curge pentru fiecare faptă distinct de la data când reclamantul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, fiind împlinit la momentul învestirii tribunalului, 19.10.2016.

Prin prezentul recurs, recurentul susţine că termenul de prescripţie începe să curgă de la data prezentării proiectului de raport de inspecţie fiscală, anume 16.12.2013, acesta reprezentând momentul cunoaşterii pagubei generate de fiecare din cele cinci fapte ilicite detaliate în acţiune şi, ca atare, acţiunea este formulată în interiorul termenului stabilit de dispoziţiile legale.

Instanţa supremă reţine că problema care se conturează în speţă vizează aplicarea greşită a legii din perspectiva stabilirii începutului cursului prescripţiei extinctive prin prisma celor două repere pe care norma înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 C. civ. le impune: unul subiectiv, al cunoaşterii de către reclamant a pagubei şi a celui răspunzător de ea şi, altul, obiectiv, al momentului când reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. În determinarea acestui moment, partea a arătat că faptele reclamate au fost săvârşite în cadrul proiectului de raport de inspecţie fiscală din 16.12.2013, într-o formă continuată, iar între acestea există o legătură de cauzalitate de tip sine-qua-non, situaţie în care termenul de prescripţie nu poate fi considerat împlinit la data formulării acţiunii.

Înalta Curte apreciază ca fiind corect raţionamentul instanţei de apel care a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a legii în materia prescripţiei, stabilind că momentul curgerii termenului de prescripţie este apreciat în raport de fiecare faptă de la data când reclamantul a cunoscut paguba şi pe cei răspunzători de aceasta. În acest sens, analizând conţinutul celor cinci fapte ilicite, astfel cum au fost evocate prin motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, instanţa superioară de fond a stabilit, pe baza probatoriului administrat în cauză şi a prevederilor art. 2528 C. civ., că partea a avut reprezentarea pagubei produse de fiecare dintre acestea şi a persoanele răspunzătoare începând din anul 2011 şi până în 18 octombrie 2013, date în raport de care s-a acţionat în afara termenului de prescripţie de trei ani.

Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la prescripţia extinctivă, care au un conţinut similar cu cele ale art. 2528 alin. (1) C. civ. stipulează că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.’’

În esenţă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut de existenţa pagubei şi a persoanei vinovate. Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume: pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente. Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi, în mod obiectiv, dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui şi a stabilit că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Referitor la prima faptă ilicită imputată pârâţilor B. şi C., se argumentează, prin motivele de recurs, că prescripţia ar începe să curgă de la un alt moment decât cel al luării la cunoştinţă de existenţa controlului inopinat, anume de la data la care reclamantul ar fi avut posibilitatea de a se apăra în cadrul procedurii de control, prin depunerea unor înscrisuri. Acest moment este reprezentat de înmânarea proiectului de raport de inspecţie fiscală, când partea pretinde că a aflat şi despre faptul concret al întocmirii şi comunicării invitaţiilor la o adresă greşită.

În argumentarea acestei teze, recurentul invocă existenţa unei legături de cauzalitate între caracterul viciat al invitaţiilor din cadrul controlului inopinat şi suspendarea inspecţiei fiscale timp de 650 de zile, considerând că momentul în care a aflat de existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea, adică de împrejurarea că invitaţiile viciate au condus la suspendarea inspecţiei fiscale, se situează la data comunicării proiectului de raport de inspecţie fiscală, respectiv 16.12.2013.

Critica în discuţie nu este întemeiată.

Înalta Curte constată, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că cele cinci fapte pretins ilicite au fost prezentate de reclamant ca fiind fapte distincte, având la bază o rezoluţie distinctă de săvârşire. Se mai reţine că prejudiciul pe care acesta îl invocă decurge din săvârşirea fiecărei fapte în parte, prin urmare, nu se poate concluziona asupra caracterului continuat al păgubirii reclamantului, care ar atrage caracterul continuat al faptelor, cum în mod corect a reţinut prima instanţă de control judiciar. Aşa fiind, nu se poate reţine că între controlul inopinat şi măsura suspendării inspecţiei fiscale ar exista o legătură de cauzalitate de tip sine-qua-non şi că nu ar avea relevanţă, ca termen de început al calcului prescripţiei decât prezentarea proiectului raportului de inspecţie fiscală. O astfel de ipoteză de lucru nu se poate reţine în contextul în care partea nu a invocat, prin acţiunea introductivă, că momentul determinant al suferinţei psihice, în contextul efectuării controlului fiscal inopinat, era dat de prezentarea proiectului de raport de inspecţie.

Nu se poate pune problema existenţei unei fapte continue ce a culminat cu prezentarea proiectului de raport de inspecţie fiscală, în condiţiile în care, în motivarea în fapt a acţiunii, recurentul reclamant a descris în mod individual fiecare faptă imputată pârâţilor, precum şi prejudiciul de care aceştia se fac vinovaţi, pentru fiecare faptă în parte, fixând, aşadar, limitele învestirii instanţei în conformitate cu art. 9 C. proc. civ. Spre exemplu, pentru prima faptă, se susţine că prejudiciul a constat în vătămarea dreptului de a se apăra împotriva tezei care susţine obligaţia de înregistrare în scop de TVA, prejudiciu de natură morală, iar, relativ la a doua faptă, se arată că, prin săvârşirea acesteia, s-a adus atingere demnităţii şi onoarei reclamantului, prin aceea că nu a mai putut participa la activităţi compatibile cu profesia pe care o exercită (activează în cadrul clerului Bisericii Ortodoxe Române). De asemenea, urmare a acestei fapte, i-au fost afectate relaţiile cu cunoscuţii, prietenii, precum şi armonia în familie, iar stresul a fost unul pronunţat din pricina temerii cauzate de perspectiva angajării răspunderii penale. Conchizând asupra acestor aspecte, instanţa reţine că fiecare faptă prezentată este distinctă şi îşi păstrează individualitatea, ceea ce înlătură ideea conturată prin motivele de recurs, anume că faptele ar deriva una din alta, pentru a se susţine că termenul de prescripţie nu este împlinit la data formulării acţiunii.

Pe de altă parte, revenind la prima faptă ilicită, între necomunicarea invitaţiilor şi suspendarea inspecţiei fiscale nu există o legătură de cauzalitate, deoarece suspendarea inspecţiei a avut ca premisă stabilirea stării de fapt fiscale reale în ceea ce priveşte neprezentarea de către contribuabilul reclamant a documentelor solicitate privind tranzacţiile imobiliare efectuate în vederea stabilirii şi achitării TVA-ului aferent acestora. Referatul pentru suspendarea inspecţiei fiscale întocmit la 10.01.2012 relevă că autorităţile fiscale au solicitat notarilor publici transmiterea în copie a contractelor de vânzare-cumpărare de bunuri imobiliare efectuate de reclamant în perioada 01.01.2006-10.01.2012, pentru obţinerea acestor documente fiind necesară o perioadă de 90 de zile.

Prin urmare, în mod corect a apreciat instanţa de apel că momentul începutului curgerii termenului de prescripţie pentru prima faptă ilicită este cel al luării la cunoştinţă despre controlul fiscal inopinat şi a celor răspunzători de producerea pagubei, fiind reţinute ca repere datele din 08.04.2011 şi 10.02.2012. Astfel, pentru invitaţiile emise la domiciliul din str. x şi 145, a rezultat, din cuprinsul rezoluţiei emise la 08.04.2011, în dosarul nr. x/2010, că reclamantul a avut cunoştinţă de acest control cel mai tarziu la 08.04.2011, fiind audiat împreună cu soţia sa. În ceea ce priveşte controlul efectuat la adresa din Mănăstirea Agapia în baza ordinelor de serviciu nr. 197 şi 198, potrivit celor consemnate în Ordonanţa Procurorului din 20.01.2015, se constată că, la 10.02.2012, reclamantul şi soţia sa au introdus plângere penală împotriva inspectorilor B. şi C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 246 C. pen. (abuz în serviciu) constând în aceea că au efectuat inspecţia fiscală la o altă adresă decât cea de domiciliu şi nu cea indicată ca domiciliu fiscal. Astfel că se prezumă că cel mai târziu la data formulării plângerii penale împotriva acestora partea a luat la cunoştinţă despre controlul fiscal inopinat efectuat de aceştia. În raport de datele relevate, curtea de apel, aplicând prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a calculat corect termenul de prescripţie, considerându-l împlinit la data introducerii acţiunii, 19.10.2016, pentru prima faptă ilicită imputată pârâţilor B. şi C..

Legat de a doua faptă ilicită - denunţarea mincinoasă cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală de către reclamant şi soţia sa, recurentul consideră că termenul de prescripţie începe să curgă nu de la data audierii în dosarul penal, ci de la momentul la care a aflat că denunţul era unul mincinos - 20.01.2015, data Ordonanţei emise în dosarul nr. x/2014.

Nici această critică nu este fondată.

Transpunând regula înscrisă în art. 2528 C. civ. la circumstanţele în care s-a produs fapta ilicită pretins cauzatoare de prejudicii, instanţa constată că momentul relevant care marchează începutul cursului prescripţiei este cel la care reclamantul a dat declaraţii la organul de urmărire penală în legătură cu învinuirea adusă, respectiv 08.04.2011, declaraţiile fiind cuprinse în rezoluţia din 08.04.2011, în dosarul nr. x/2010, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea faptei de evaziune fiscală. În plus, din conţinutul Ordonanţei din 20.01.2015, în dosarul penal nr. x/2014, reiese în mod clar că reclamantul "în luna ianuarie 2011, a luat la cunoştinţă de faptul că era cercetat penal de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală’’ şi a arătat că la data de 10.02.2012 a formulat plângere penală împotriva intimaţilor B. şi C..

Cu referire la a treia faptă pretins ilicită-ignorarea tezei pe care s-a întemeiat în mod esenţial rezoluţia penală în dosarul penal nr. x/2010, privitoare la inexistenţa obligaţiei reclamantului de înregistrare în scop de TVA, s-a arătat că rezoluţia este în contradicţie cu ceea ce s-a consemnat în proiectul de raport de inspecţie fiscală, anume obligaţia de a solicita înregistrarea în scopuri de taxă pentru perioada 01.08.2006-31.10.2011. Cu alte cuvinte, pârâţii au săvârşit această faptă prin proiectul de raport de inspecţie fiscală din 16.12.2013, acesta reprezentând momentul producerii efective a faptei ilicite şi a prejudiciului produs.

Susţinerile recurentului nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că fapta nu este săvârşită în formă continuată, culminând cu emiterea proiectului de raport de inspecţie fiscală din 16.12.2013, ci reprezintă o faptă distinctă de celelalte, cu o rezoluţie distinctă de săvârşire. Din evocarea acesteia, se reclamă că tocmai activitatea pârâţilor, de ignorare a rezoluţiei penale, a creat o stare de stres reclamantului, afectându-i viaţa familială şi profesională şi renumele în societate, iar nu prezentarea proiectului de raport de inspecţie fiscală din 16.12.2013, aspect susţinut pro causa de recurent în căile de atac.

Dând eficienţă astfel regulii înscrise în art. 2528 C. civ., curtea de apel a reţinut corect, pe baza celor consemnate în cuprinsul Ordonanţei din 20.01.2015, că fapta a fost cunoscută cel mai târziu în luna mai 2012, cu ocazia audierii pârâţilor C. şi B. în legătură cu plângerea penală formulată de reclamant pentru nerespectarea rezoluţiei Parchetului, în sensul că au continuat derularea inspecţiei fiscale.

Relativ la fapta de emitere şi expediere a avizului de inspecţie fiscală nr. x/16.11.2011 la o altă adresă decât cea la care putea fi contactat în condiţiile C. proc. civ., Înalta Curte notează că momentul cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de aceasta este cel al aflării despre continuarea inspecţiei fiscale, prin intermediul avizului din 16.11.2011. Prin memoriul de recurs recurentul nu a contestat acest aspect, ci doar a arătat că a luat la cunoştinţă despre avizul de inspecţie fiscală abia la 21.10.2013.

În cuprinsul Ordonanţei emise în 20.01.2015 s-a făcut referire la declaraţia intimatului pârât C., care a susţinut că în luna mai 2012 ar fi avut cunoştinţă despre plângerea penală îndreptată împotriva sa pentru continuarea inspecţiei fiscale, ulterior emiterii rezoluţiei din 08.04.2011. Or, inspecţia fiscală a fost continuată tocmai prin avizul din 16.11.2011. În consecinţă, fiind îndreptăţit la formularea unei plângeri penale împotriva intimaţilor pârâţi C. şi B., recurentul nu poate susţine că avizele de expediţie i-ar fi fost cunoscute abia la 21.10.2013. Aşa fiind, critica pe acest aspect nu este întemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

Pentru a cincea faptă ilicită - suspendarea inspecţiei fiscale pe o perioadă de peste 650 de zile, cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut în referatul de suspendare a inspecţiei fiscale, instanţa de apel a reţinut în mod judicios că termenul de prescripţie de 3 ani este împlinit în raport de adresa nr. x/24.10.2013, în care partea recunoaşte că la 18.10.2013 i s-a comunicat reluarea inspecţiei fiscale cu data de 01.11.2013. Or, o inspecţie fiscală nu poate fi reluată decât după ce în prealabil a fost suspendată, astfel că este lipsită de fundament teza potrivit căreia suspendarea ar fi fost cunoscută recurentului abia la data înmânării proiectului de raport de inspecţie fiscală-16.12.2013.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţia instanţei de apel este corectă, nefiind întrunite cerinţele cazului de casare instituit de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Drept urmare, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul promovat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 136A din 9 februarie 2018 a Curţii de Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale 451 alin. (1) din acelaşi cod, va fi obligat recurentul la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu chitanţele depuse la dosarul de recurs, în favoarea intimatului C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 136A din 9 februarie 2018 a Curţii de Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2019.