Railway company recovers misused EU loan funds from former employees in regress action; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 30 mai 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 17.08.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., a formulat acţiune în regres, prin care a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestora, în solidar, la plata următoarelor sume: 4.617.315,91 RON reprezentând debit actualizat, onorariul executorului judecătoresc plus cheltuieli de executare, sumă achitată de CNCF CFR-SA prin executare silită de către BEJA C., D. şi E., în dosarul de executare nr. 1006/2010, la solicitarea creditorului Ministerul Transporturilor în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1625/12.07.2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2007; dobânda legală aferentă sumei de 4.617.315,91 RON, calculată pe intervalul cuprins între iulie 2013 şi până la data plăţii efective; actualizarea sumelor executate silit cu indicele de inflaţie.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 516/20.04.2016 Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, invocată de pârâţi; a admis acţiunea şi a obligat pârâţii A. şi B., în solidar, să plătească reclamantei suma de 4.617.315,91 RON, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă sumei de 4.617.315,91 RON, calculată începând din iulie 2013 până la data plăţii efective.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii B. şi A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 906A din 3 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia tardivităţii apelului declarat de pârâta B. şi a respins, ca tardiv declarat, apelul formulat de această parte. A respins, ca nefondat, apelul pârâtului A..

4. Cererea de recurs

Această ultimă decizie a fost atacată cu recurs de către pârâtul A..

În preambulul cererii de recurs, recurentul a făcut o prezentare a situaţiei de fapt din proces, redând pe scurt motivele cererii de chemare în judecată şi soluţiile pronunţate de instanţe în fazele procesuale anterioare. Totodată, a explicat şi situaţia procesuală prin raportare la ceea ce s-a dispus cu privire la părţile litigiului prin sentinţa civilă nr. 1625/12.06.2007, dată în dosarul nr. x/2007 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sentinţa penală nr. 3/07.01.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2011 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, decizia penală nr. 1260A/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2011 şi dosarul de executare nr. 1006/2010 al BEJA C. şi E..

În dezvoltarea motivului de nelegalitate fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost formulate următoarele critici:

1. Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 2500, 2524 şi 2526 C. civ., considerând că nu sunt prescrise sumele solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Recurentul a considerat că momentul naşterii dreptului la acţiune, de la care în mod firesc începe să curgă termenul de prescripţie, este determinat de momentul când a devenit scadentă obligaţia de restituire a tranşelor de împrumut ce incumba CNCF CFR S.A. faţă de Ministerul Transporturilor. În această situaţie sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 2526 C. civ. referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în caz de prestaţii succesive. Analizând convenţia de implementare nr. 40/2001, se observă că rambursarea tranşelor de împrumut se realiza în datele de 5 ianuarie şi 5 iulie ale fiecărui an, aşa cum se reţine în mod irevocabil şi prin sentinţa nr. 1625/12.06.2007. Având în vedere că ultimul an de primire a împrumutului a fost 2002, rezultă că ultima tranşă de împrumut trebuia restituită la 05.01.2003. Un alt argument pentru a susţine această teză este că s-a reţinut că la data de 31.12.2003, în soldul CNCF CFR S.A. rămăsese nejustificată suma de 3.243.759,4477 RON (echivalentul a 939.648,17 euro).

Concluzia este că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 05.01.2003, dată la care ultima tranşă de împrumut trebuia restituită de către CNCF CFR S.A. către Ministerul Transporturilor.

Or, cererea de constituire de parte civilă nr. 1/4513/04.07.2011 a fost depusă în dosarul nr. x/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, fiind prima cerere în care recurenta a formulat o pretenţie materială - suma de 3.399.485,22 RON, referitoare la situaţia cercetată. Mai mult, această cerere nu a fost îndreptată împotriva lui A..

În raport de cele arătate, recurentul a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă de la 05.01.2003, respectiv de la momentul de la care obligaţia de restituire a devenit scadentă, iar cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta CNCF CFR S.A. se situează în afara termenului.

2. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1381 şi urm. C. civ., întrucât reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu. Prin urmare, se impunea respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii în regres.

Reclamanta CNCF CFR S.A. nu a suferit niciun prejudiciu, de vreme ce în conformitate cu decizia penală nr. 1260A/2014, sumele plătite de A. şi B. au profitat acesteia, fiind folosite la achitarea unor facturi reprezentând contravaloarea unor servicii de care societatea a beneficiat.

S-a reţinut în mod definitiv că plăţile către furnizorii curenţi ai reclamantei au creat un beneficiu în patrimoniul acesteia, iar nu un prejudiciu. Cu alte cuvinte, CNCF CFR S.A. a reuşit să achite anumite obligaţii care ţineau de activitatea sa curentă şi la care era îndatorată, cu sume de bani provenite, în parte, din contul în care erau virate şi sumele din împrumutul BEI.

S-a mai reţinut şi că obligaţiile pe care reclamanta le-a îndeplinit faţă de acei furnizori constituiau obligaţii reale, legale, scadente, aşadar, CNCF CFR S.A. trebuia să facă acele plăţi, dar conform hotărârilor penale, nu din contul şi parte cu sumele aflate unde au fost virate tranşele împrumutului BEI.

Singurul prejudiciu rezultat din întreaga operaţie a împrumutului BEI este acela că proiectul nu a putut fi realizat, prejudiciu care la momentul de faţă nu poate fi cuantificat.

3. Admiterea acţiunii a condus la îmbogăţirea fără justă-cauză a reclamantei, fiind încălcate în acest fel prevederile art. 1345 C. civ..

A învederat recurentul că în perioada 2001-2002, CNCF CFR S.A. avea două categorii de obligaţii: de a restitui tranşele de împrumut în calitatea sa de Agenţie de implementare a sumelor primite de la Ministerul Transporturilor pentru lucrările proiectului şi de a achita plăţile curente faţă de furnizori şi prestatori fără legătură cu executarea proiectului, dar care aveau faţă de reclamantă creanţe certe, lichide şi exigibile.

Or, prin admiterea acţiunii în regres şi obligarea pârâţilor la plata sumei pretinse, CNCF CFR S.A. s-a îmbogăţit fără justă-cauză cu suma pretinsă, deoarece această sumă lipsea din patrimoniul său la data la care a survenit obligaţia de restituire a împrumutului. Nu se impunea obligarea pârâtului A. la restituirea sumei pe care CNCF CFR S.A. nu a avut-o la data când trebuia restituit împrumutul, deoarece astfel cum s-a constatat definitiv, această parte nu a dobândit niciun folos personal.

4. Suma pe care o pretinde reclamanta în prezentul litigiu nu este datorată.

Recurenta a criticat faptul că în dosarul execuţional al BEJA F., din anul 2010 şi până în iulie 2013, nu s-a efectuat niciun act de executare. Aceasta înseamnă că este foarte probabil ca executarea silită să fie perimată sau chiar prescrisă, aspecte care nu au fost cercetate de către instanţă.

De asemenea, i se impută CNCF CFR S.A. că nu a făcut apărări în calitatea sa de debitoare în dosarul de executare nr. 1006/2010, pe parcursul întregii executări silite. Astfel, cheltuielile de executare formulate prin procesul-verbal din 01.09.2010 sunt exorbitante, onorariul executorului judecătoresc care la acea dată nu a desfăşurat activităţi de executare silită este de 82.227 RON.

S-a mai susţinut şi că s-a procedat greşit la actualizarea sumei rezultând din titlul executoriu, ajungându-se la o valoare de 4.617.315,91 RON. Conform procesului-verbal de actualizare a sumelor din 19.07.2013, perioada pentru care suma a fost actualizată este cuprinsă între luna iunie 2007 şi iunie 2013, or, în iunie 2007, nici nu se începuse executarea silită, nefiind solicitată suma de 3.315.608,1477 RON. Acest debit a devenit executoriu abia după rămânerea definitivă a sentinţei nr. 1625/12.06.2007, care s-a produs prin respingerea recursului, odată cu pronunţarea deciziei nr. 4437/02.12.2008. Cu toate acestea, CNCF CFR S.A. nu a pus în executare suma de 3.315.608,1477 RON nici după acest moment. Prima cerere prin care s-a pretins o sumă de bani a fost constituirea de parte civilă în procesul penal, în data de 04.07.2011, la recomandarea Ministerului Transporturilor.

În concluzie, este nelegal ca reclamanta să solicite pârâtului A. nişte sume pe care din propria neglijenţă le-a achitat Ministerului Transporturilor într-un cuantum mult mai mare decât ar fi trebuit.

5. Suma la care reclamanta a fost obligată faţă de Ministerul Transporturilor - 3.315.608,1477 RON nu este aceeaşi cu cea la care a fost obligat inculpatul A. prin sentinţa penală nr. 1260/17.10.2014. Instanţa penală însăşi arată că există o diferenţă între sumele prin care a fost obligată CNCF CFR S.A. faţă de Ministerul Transporturilor prin sentinţa civilă nr. 1625/12.06.2007 şi cele rezultate ca prejudiciu comis faţă de Ministerul Transporturilor şi stabilit prin decizia penală nr. 1260/17.10.2014 la suma de 8.459.972 RON. Or, această necorelare a sumelor constituie un argument pentru instanţa de apel să admită apelul şi pe fond să respingă acţiunea.

Nici temeiurile din cele două procese nu sunt aceleaşi. Potrivit deciziei penale nr. 1260A/17.10.2014, prejudiciul creat de inculpaţi faţă de partea vătămată, constituită parte civilă - Ministerul Transporturilor, a fost de 8.459.972 RON, reprezintă cumulul sumelor plătite prin ordine de plată către societăţile faţă de care compania avea datorii curente, din contul folosind parte din sumele provenite din împrumutul BEI. Suma pe care CNCF CFR S.A. a plătit-o prin executarea silită în cadrul dosarului de executare a fost de 4.617.315,91 RON şi a provenit din actualizarea sumei de 3.315.608,1477 RON la care a fost obligată faţă de Ministerul Transporturilor conform sentinţei nr. 1625/12.06.2007, actualizată greşit şi la care au fost adăugate cheltuielile de executare pretinse de executorul judecătoresc.

Pentru toate considerentele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 906A din data de 3 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi trimiterea dosarului la aceeaşi instanţă spre rejudecarea apelului, cu obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată în fond, apel şi recurs, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Intimata Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în recurs

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la data de 30 octombrie 2018 la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi, constatându-se că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul de filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a fost comunicat părţilor care nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 7 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, reţinând dispoziţiile art. 493 alin. (5) şi (6) şi art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 906 A din 3 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, fixând termen de judecată la 30 mai 2019, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

7. Analiza instanţei de recurs:

Înalta Curte constată că prin motivele de recurs recurentul a adus o serie de critici hotărârii instanţei de apel, pe de o parte, din perspectiva împlinirii termenului de prescripţie în ceea ce priveşte solicitarea sumelor pretinse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, prin prisma neîndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea acţiunii în regres. Alte critici au privit temeinicia creanţei şi cuantumul acesteia în faza de executare silită, în cadrul dosarului execuţional nr. x/2010 al BEJA F..

În raport de susţinerile evocate, plecând de la situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţele fondului, se va analiza, mai întâi, dacă curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 1039, 1042 şi 1052 din vechiul C. civ., care să justifice admiterea acţiunii în regres, urmând ca, ulterior, să fie supuse cenzurii şi aspectele vizând corecta aplicare a prevederilor ce reglementează momentul naşterii dreptului la acţiune, pentru a se aprecia asupra incidenţei prescripţiei.

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta a formulat o acţiune în regres prin care pârâţii să fie obligaţi în solidar la plata următoarelor sume: 4.617.315,91 RON reprezentând debit actualizat, onorariul executorului judecătoresc şi cheltuieli de executare, sumă achitată în procedura de executare silită, iniţiată la cererea creditorului Ministerul Transporturilor în temeiul titlului executoriu constând în sentinţa civilă nr. 1625/2007; dobânda legală aferentă sumei de 4.617.315,91 RON, calculată în intervalul iulie 2013 şi până la data plăţii efective; actualizarea sumelor executate silit cu indicele de inflaţie; plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Se reţine că prin sentinţa civilă nr. 1625/12.06.2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2007, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate Române CFR S.A. şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 3.315.606,1477 RON reprezentând sume alocate din credite externe conform O.G. nr. 97/2000 şi a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere aferente.

În justificarea soluţiei, instanţa s-a bazat pe convenţia de implementare nr. 40/19.10.2001 încheiată între Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în calitate de ordonator de proiect şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., în calitate de agenţie de implementare, urmare a Acordului de împrumut subsidiar intervenit între Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de împrumutat şi Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în calitate de coordonator de proiect, pentru realizarea Proiectului de reconstruire pentru eliminarea efectelor inundaţiilor şi în temeiul Legii nr. 106/2001 prin care s-a aprobat O.G. nr. 97/2000 pentru ratificarea contractului de finanţare dintre România şi Banca Europeană de Investiţii (BEI) în vederea finanţării proiectului de reconstrucţie pentru eliminarea efectelor inundaţiilor, prin care pârâtei i-a fost alocată suma de 34.297.606 euro pentru reconstrucţia şi consolidarea infrastructurilor de transport. Cum pârâta nu a făcut dovada implementării întregii sume acordate, s-a decis restituirea sumelor reprezentând parte din aceste fonduri care nu a fost justificată, respectiv suma de 3.315.605,1477 ron.

Prevalându-se de acest titlu executoriu, Ministerul Transporturilor a demarat executarea silită pentru recuperarea debitului în cuantum de 3.315.606,1477 RON, fiind deschis dosarul de executare nr. 1006/2010 al BEJA C., D. şi E.. Creanţa a fost actualizată la suma de 4.617.315,91 RON şi a fost recuperată de la debitoarea S.C. CNCF CFR S.A. prin poprirea conturilor.

În dosarul penal nr. x/2006, inculpaţii A. şi B. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de utilizare în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice, prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

De relevat este că, în cauza penală, Ministerul Transporturilor a formulat cerere de constituire de parte civilă cu suma de 15.122.494,86 RON reprezentând diferenţa dintre suma constatată de organele de cercetare penală ca fiind prejudiciu prin utilizarea necorespunzătoare a creditelor alocate din împrumutul BEI şi suma pentru care Ministerul Transporturilor a obţinut un titlu executoriu - sentinţa civilă nr. 1625/2007. Pe de altă parte, Ministerul Transporturilor a apreciat că, pentru suma de 3.315.605,1477, CNCF CFR S.A. se poate constitui parte civilă în procesul penal. Drept urmare, prin adresa nr. x/04.07.2011, aceasta din urmă s-a constituit parte civilă cu suma de 3.399.485,22 RON cu titlu de prejudiciu recunoscut prin sentinţa civilă nr. 1625/2007 şi procesul-verbal încheiat de BEJA C. şi D..

Prin decizia penală nr. 1260A din 17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, a fost stabilită vinovăţia inculpaţilor A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de utilizare în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice, iar urmările comiterii acestei infracţiuni au fost în mod explicit descrise în considerentele deciziei penale menţionate. În acest sens instanţa notează că Ministerul Transporturilor a suferit un prejudiciu reprezentat de necesitatea rambursării sumelor primite cu titlu de împrumut, faţă de împrejurarea că acestea au fost utilizate în fapt de CFR S.A. pentru plata facturilor ce ţin de activitatea proprie şi nu în scopuri care să aibă legătură cu proiectul în baza căruia respectivele sume de bani îi fuseseră alocate. A fost admisă, în parte, acţiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii contra S.C. CNCF CFR S.A. pentru suma de 8.459.972 RON. În baza art. 25 C. proc. pen. s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă în regres privind pe inculpaţi, acţiune civilă exercitată de S.C. CNCF CFR S.A..

Instanţa penală a reţinut că deşi, iniţial, CFR S.A. s-a constituit parte civilă, raportat la fapta prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, reţinută în sarcina inculpaţilor A. şi B., parte civilă este numai Ministerul Transporturilor, iar CFR are calitatea de parte responsabilă civilmente urmând să răspundă în solidar cu inculpaţii. Prejudiciul este reprezentat de sumele de bani pe care Ministerul Transporturilor a fost nevoit să le ramburseze în temeiul convenţiei de implementare nr. 40/19.10.2002 şi a Acordului de Împrumut subsidiar, fără a fi utilizate în cadrul proiectului de reconstrucţie pentru eliminarea efectelor inundaţiilor.

Relativ la constituirea de parte civilă a S.C. CNCF CFR S.A., instanţa a mai constatat că sumele ce fac obiectul dosarului penal - cele achitate prin ordinele de plată menţionate în rechizitoriu, sunt distincte de cele în privinţa cărora instanţa civilă s-a pronunţat prin sentinţa civilă nr. 1625/2007, dispunând, prin aceeaşi hotărâre, lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în regres, deoarece în cazul respingerii acţiunii civile a CFR, aceasta nu ar mai avea posibilitatea de a se întoarce cu acţiune în regres contra inculpaţilor, subliniind în mod concret această posibilitate legală de care S.C. CNCF CFR S.A. se poate folosi.

Problema care se conturează în urma analizării criticilor recurentului vizând temeinicia acţiunii, critici ce reiau în mare parte motivele din apel, este aceea că hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, care este învestită ulterior cu acţiunea în regres, în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a persoanelor care au săvârşit-o.

Art. 27 alin. (2) C. proc. pen. stabileşte că "persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.’’

Art. 28 alin. (1) din acelaşi cod dispune: "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.’’

Înalta Curte reţine, potrivit considerentelor cuprinse în hotărârea penală, că prin utilizarea fondurilor alocate reclamantei CFR S.A. în temeiul convenţiei de implementare şi acordului de împrumut subsidiar, în alte scopuri decât cele prevăzute pentru realizarea proiectului de reconstrucţie pentru eliminarea efectelor inundaţiilor, sumele fiind folosite în vederea achitării unor facturi ce ţin de activitatea curentă a companiei, ca o consecinţă a faptelor ilicite ale pârâţilor (au dispus efectuarea plăţilor ştiind că nu au legătură cu proiectul BEI), Ministerul Transporturilor a fost prejudiciat, întrucât a fost nevoit să returneze sumele alocate din credite externe care nu îşi găseau justificare.

Hotărârea penală a statuat asupra caracterului solidar al răspunderii inculpaţilor şi a CFR S.A. pentru prejudiciul produs în patrimoniul Ministerului Transporturilor, parte rezultând din sentinţa civilă nr. 1625/12.06.2007 - suma de 4.617.315,91 RON reprezentând debit actualizat, onorariul executorului judecătoresc şi cheltuieli de executare în dosarul execuţional nr. x/2010 al BEJA C. şi D., iar parte în sumă de 8.459.972 RON, recunoscută prin decizia penală.

Rezultă, deci, că instanţa penală a stabilit, prin decizia penală nr. 1260A/17.10.2014, în considerarea aceluiaşi prejudiciu, rezultat din fapta penală a pârâţilor, o răspundere a părţii responsabile civilmente CFR S.A. şi a inculpaţilor faţă de partea civilă Ministerul Transporturilor pentru creanţa în cuantum de 4.617.315,91 RON, rezultată din titlul executoriu menţionat anterior, cât şi pentru diferenţa de prejudiciu rezultat, respectiv suma de 8.459.972 RON, şi care conferă vocaţie la regresul părţii responsabile civilmente contra inculpaţilor.

Or, litigiul de faţă configurează tocmai acţiunea în regres a CFR S.A. pentru recuperarea prejudiciului la care a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 1625/12.06.2007 în favoarea Ministerului Transporturilor, prejudiciu cu care iniţial CFR s-a constituit parte civilă în dosarul penal soluţionat prin decizia nr. 1260A din 17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală. Este de ştiut, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, că acţiunea în regres este supusă regulilor şi condiţiilor răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului şi regulilor pentru fapta proprie a celor doi inculpaţi.

Plătind despăgubirile, reclamanta nu a făcut altceva decât să avanseze către Ministerul Transporturilor, în locul pârâţilor, (în primul raport juridic) prejudiciul constând în utilizarea sumelor provenite din proiect în alte scopuri, sume pentru care inculpaţii A. şi B. au dispus plata şi au semnat ordinele de plată, ştiind că nu au legătură cu proiectul BEI şi în legătură cu care s-a reţinut în sarcina acestora fapta prevăzută şi pedepsită de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Însă, în final, prevalează răspunderea pentru fapta proprie, adică făptuitorii trebuie să suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor, comitentul având dreptul să regreseze împotriva acestora pentru recuperarea sumelor plătite.

Or, sumele de bani a căror restituire se solicită în prezenta cauză, reprezintă numai o parte din prejudiciul cauzat părţii civile Ministerul Transporturilor şi pe care acesta a fost nevoit să le returneze în temeiul convenţiei de implementare nr. 40/19.10.2002 şi Acordului de Împrumut subsidiar, întrucât nu au fost folosite conform destinaţiei proiectului - sumele obţinute prin sentinţa civilă nr. 1625/2007. Pentru recuperarea sumei de 8.459.972 RON, CFR S.A. a iniţiat, separat, acţiune în regres, ce face obiectul dosarului nr. x/2017, soluţionat în apel la 11.06.2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Împotriva regresului comitentului, recurenţii pârâţi nu se pot apăra invocând lipsa de vinovăţie (critică prin care se tinde la o reevaluare a vinovăţiei din procesul penal), întrucât se aduce atingere atingere statuărilor obligatorii din cuprinsul hotărârii penale definitive, prin care s-au stabilit faptele, persoanele care le-au săvârşit şi vinovăţia acestora.

Reţinând, aşadar, că vocaţia reclamantei de a se regresa împotriva inculpaţilor - pârâţi în prezenta cauză decurge din hotărârea penală de condamnare, care se impune cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu civil, sub aspectul faptei ilicite, constând în acţiunea de utilizare a creditului în alte scopuri decât cele pentru care a fost acordat şi al persoanelor ce au săvârşit-o, respectiv inculpaţii din dosarul penal, raportat la dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat în mod corect îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1039, 1042 şi 1052 din C. civ., pentru formularea acţiunii în regres având ca obiect plata sumei de 4.617.315,91 RON.

Înalta Curte mai notează că acţiunea civilă în regres a reclamantei a fost fundamentată întocmai pe urmările materiale produse ca o consecinţă a faptelor penale prevăzute şi pedepsite de art. 10 din Legea nr. 78/2000, reţinute în sarcina pârâţilor B. şi A.. Astfel, potrivit dezlegărilor cuprinse în decizia penală evocată "Curtea observă că, într-adevăr, infracţiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 78/2000 este una de pericol, însă nu poate ignora faptul că, în concret, dat fiind tot natura infracţiunii s-au produs două urmări materiale: prima urmare constă în stoparea proiectului şi a tranşelor din împrumut, lipsind CFR S.A. de sumele cu care putea realiza reparaţii, urmare care însă nu poate fi cuantificată, prejudiciul în sine nefiind cuantificat, iar a doua urmare apare în patrimoniul Ministerului Transporturilor, deoarece acesta a fost nevoit să ramburseze sume primite ca împrumut, dar utilizate în fapt de CFR S.A. pentru plata unor facturi ce ţin de activitatea proprie, iar nu de proiect’’, ca urmare a plăţilor nelegale efectuate de recurent. "Prejudiciul constă în sumele pe care Ministerul Transporturilor a fost nevoit să le ramburseze, conform Acordului de Împrumut subsidiar, fără a fi utilizate în cadrul proiectului.’’

Prin motivele de recurs s-a mai criticat şi împrejurarea că pârâtul A. nu a dobândit vreun profit personal ca urmare a efectuării acelor plăţi, precum şi că admiterea acţiunii în regres conduce la îmbogăţirea fără justă-cauză a reclamantei.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că aceste critici vizează reevaluarea vinovăţiei inculpatului A. în procesul penal, neputând fi supuse controlului judiciar în prezentul recurs faţă de dispoziţiile art. 28 C. proc. pen. Pe de altă parte, nu se poate reţine că urmare a admiterii acţiunii în regres, CFR S.A. s-a îmbogăţit fără justă-cauză, întrucât prin efectuarea plăţii în cadrul executării silite, a sumei de 4.617.315,91 RON, aceasta a fost nevoită să acopere parte din prejudiciul produs prin faptele pârâţilor A. şi B., angajaţi în cadrul companiei, respectiv de a dispune efectuarea plăţilor ştiind că nu au legătură cu proiectul BEI şi a semna ordinele de plată.

Motivul referitor la aprecierea instanţei de apel asupra neîmplinirii termenului de prescripţie extinctivă este, de asemenea, neîntemeiat.

Verificările privind stabilirea dreptului material aplicabil litigiului de faţă, din perspectiva incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune, au fost făcute de instanţa de apel în raport de prevederile cuprinse în Decretul nr. 167/1958, având în vedere data săvârşirii faptelor de către inculpaţi în dosarul penal şi art. 103 din Legea nr. 71/2011. Recurentul A., prin motivele de recurs, nu a contestat aplicabilitatea în speţă a acestui act normativ, ci doar a susţinut că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie este reprezentat de data la care trebuia restituită ultima tranşă de împrumut potrivit convenţiei de implementare nr. 40/2001, respectiv 05.01.2003, fiind relevante dispoziţiile art. 2524 şi 2426 C. civ. cu următorul conţinut: "Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute.’’ "Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.’’

Apărările formulate de recurent în legătură cu momentul de început al cursului prescripţiei, respectiv data la care a devenit scadentă obligaţia de restituire a tranşelor de împrumut ce incumba CNCF CFR S.A. faţă de Ministerul Transporturilor - 05.01.2003 vor fi înlăturate, întrucât, în cauză, acţiunea în regres nu se grefează pe angajarea unei răspunderi contractuale rezultată din convenţia de implementare nr. 40/19.10.2002, ci pe o răspundere civilă delictuală a persoanelor vinovate de producerea prejudiciului astfel cum acesta a fost stabilit prin decizia penală nr. 1260A/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul penal. Acţiunea reclamantei, iniţiată în baza art. 1039, 1042 şi 1052 C. civ. de la 1864, s-a întemeiat întocmai pe urmările materiale produse ca o consecinţă a faptelor personale săvârşite de pârâţi, fapte prevăzute de art. 10 din Legea nr. 78/2000. S-a arătat că, prin acţiunile lor, pârâţii au condus la stoparea proiectului şi a tranşelor de împrumut, CNCF CFR S.A. fiind nevoită să ramburseze sumele primite ca împrumut, fiind creat un prejudiciu în patrimoniul societăţii, parte din acesta rezultând din sentinţa civilă nr. 1625/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Instanţa reţine că, în cazul acţiunii pentru răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripţia extinctivă începe să curgă, în principiu, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este consacrată în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că "prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.’’

Se observă că această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia începe să curgă, şi anume, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv, al datei când păgubitul putea ori trebuia să cunoască acele elemente.

Reclamanta a aflat despre existenţa prejudiciului la data la care a fost obligată irevocabil să achite suma de 3.315.605,1477 RON în favoarea Ministerului Transporturilor prin sentinţa civilă nr. 1625/12.06.2007 - 02.12.2008, iar paguba a fost produsă în patrimoniul societăţii la momentul recuperării prin poprire a sumei de 4.617.315,91 RON, în luna iulie 2013, în dosarul de executare silită. Însă, abia cu ocazia pronunţării deciziei penale nr. 1260A, care s-a făcut la 17.10.2014, reclamanta a cunoscut persoanele responsabile de producerea prejudiciului, precum şi caracterul solidar al obligaţiei de reparare a acestuia, prin urmare, de la această dată a început să curgă termenul de prescripţie de trei ani pentru formularea acţiunii în regres.

În raport de elementele de fapt prezentate, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, constatând că termenul de prescripţie de trei ani nu se împlinise la 17.08.2015, data introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarului de faţă.

Prin memoriul de recurs s-au conturat critici vizând întinderea creanţei în sumă de 4.617.315,91 RON. Constată Înalta Curte că aceste apărări exced limitelor cadrului procesual configurat în prezenta cale de atac, fiind chestiuni ce ţin de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia, neputând fi cenzurate în recurs.

Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor ce guvernează prescripţia dreptului material la acţiune şi exercitarea acţiunii în regres în ceea ce îi priveşte pe pârâţii A. şi B., la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat în cauză, statuând asupra caracterului întemeiat al acţiunii civile şi a formulării acesteia în interiorul termenului de prescripţie de trei ani. Drept urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce conduce la respingerea, ca nefondat, a recursului în baza art. 496 C. proc. civ.

Relativ la cheltuielile de judecată pretinse de recurent pentru fond, apel şi recurs, se observă că nu au fost depuse dovezi în justificarea acestora şi, având în vedere că prezentul demers judiciar a fost respins, urmează a fi respinsă şi cererea de acordare a acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 906 A din 3 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2019.