Real estate vindication and counterclaim for necessary investments: appeal quashed and remanded due to insufficient motivation and improper rejection of expert report objections

Şedinţa publică din data de 30 mai 2019

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Reclamantul A., prin cererea înregistrată la 27 ianuarie 2015, a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în oraşul Filiaşi, satul Răcarii de Sus, judeţul Dolj, compus din teren extravilan în suprafaţă totală de 46.033,31 mp şi construcţiile civile, industriale şi agricole, edificate pe acest teren, imobil adjudecat de pârâtă la licitaţia organizată în cadrul executării silite pornite de DGFP Dolj-AFP Filiaşi împotriva debitoarei S.C. C. S.R.L..

A invocat ca temei de drept art. 563 C. civ. privind revendicarea imobiliară, prin compararea de titluri şi a solicitat să se constate că titlul său este mai bine caracterizat.

2. Apărările pârâtelor

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat la 04 martie 2015:

a) întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată;

b) cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 554.363,11 RON, din care suma de 261.838 RON reprezintă plata preţului nedatorat, conform actului de adjudecare a imobilului în litigiu, suma de 251.507,83 RON investiţii utile şi necesare efectuate asupra imobilului adjudecat, suma de 41017,28 RON impozit pe teren şi clădiri, precum şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la restituirea cheltuielilor necesare şi utile;

c) cerere de chemare în garanţie a pârâtelor Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, Serviciul Fiscal Orăşănesc Filiaşi, pentru obligarea acestora la plata sumelor reprezentând plata preţului nedatorat, cheltuieli necesare şi utile şi impozitul aferent imobilului în litigiu.

Şi-a fundamentat în drept cererea pe următoarele dispoziţii din C. civ.: art. 1345 - îmbogăţirea fără justă cauză; art. 1350 - răspunderea contractuală; art. 1516 alin. (1) - drepturile creditorului; art. 1518 alin. (1)- răspunderea debitorului.

Pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii formulate de S.C. B. S.R.L..

În ceea ce priveşte chemarea în garanţie în nume propriu a Serviciului Fiscal Orăşenesc Filiaşi, a arătat că serviciile fiscale sunt structuri fără personalitate juridică aflate în subordinea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice, neavând, astfel, calitate procesuală pasivă.

Prima instanţă învestită, Judecătoria Filiaşi, judeţul Dolj, prin sentinţa civilă nr. 393 din 10 iunie 2015 a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, în raport de criteriul valoric.

3. Sentinţele pronunţate de Tribunalul Dolj.

Prin sentinţa civilă nr. 740 din 29.12.2016, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. şi a obligat pârâta-reclamantă să-i lase în deplina proprietate şi liniştita posesie imobilul revendicat.

A admis cererea de chemare în garanţie şi a obligat chematele în garanţie la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 261.838 RON, reprezentând preţul imobilului adjudecat, actualizat cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a sentinţei la data plăţii efective;

A admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamantul-pârât la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 505.294,78 RON, compusă din: suma de 464.277,60 RON investiţii imobil, sumă ce se va actualiza cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la data plăţii, şi suma de 41.017,28 RON, reprezentând contravaloare impozit aferent imobilului revendicat;

A dispus instituirea unui drept de retenţie al pârâtei-reclamante asupra imobilului revendicat, până la executarea integrală a obligaţiei reclamantului pârât.

Au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2 din 16.11.2017, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins cererea formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. privind completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 740 din 29.12.2016, în ceea ce priveşte obligaţia reclamantului de a plăti dobânda de la data plăţii imobilului adjudecat - 04.02.2008 - şi nu de la data rămânerii definitive a sentinţei, cum s-a menţionat în dispozitiv.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 135 din 16 ianuarie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.R.L..

5. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs reclamantul A. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova pentru pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj-Serviciul Orăşenesc Filiaşi.

6. Procedura de filtru

Învestită prin repartizare aleatorie cu soluţionarea recursurilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., măsurile procedurale în procedura de filtrare a recursului.

Raportul întocmit în cauză a fost analizat de completul de filtru şi comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au formulat puncte de vedere asupra raportului, dar recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova pentru pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj-Serviciul Orăşenesc Filiaşi a formulat, în temeiul art. 406 alin. (1) C. proc. civ., cerere de renunţare la judecata căii de atac a recursului.

Prin încheierea din 7 martie 2019, completul de filtru, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a luat act de cererea de renunţare la calea de atac formulată de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, a admis în principiu recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 135 din 16 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică la 30 mai 2019.

II. Motivele de recurs

1. Recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a criticat în recurs faptul că instanţele de fond nu au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 522 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.. Astfel, pârâta -reclamantă S.C. B. S.R.L. putea solicita plata preţului plătit de la debitoarea S.C. C. S.R.L., urmând ca, în măsura în care debitoarea nu o despăgubea cu preţul plătit, acesta să se îndrepte către chemata în garanţie.

Adjudecatarul evins are dreptul potrivit textului de lege anterior menţionat la o acţiune în regres împotriva debitorului urmărit pentru a fi despăgubit şi numai dacă nu îşi acoperă creanţa în acest mod el poate acţiona creditorii care au încasat preţul de adjudecare în limita creanţei încasate de aceştia.

O altă critică este aceea că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că prin obligarea la plata dobânzii legale nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului.

Potrivit dispoziţiilor art. 182 Codul de procedură fiscală dobânda se poate acorda pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, începând cu ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 168 alin. (2) sau art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare din modalităţile prevăzute de lege, iar acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabilului.

Prin urmare, pentru suma achitată de pârâtă nu datorează dobândă. Pârâta S.C. B. S.R.L. nu se încadrează în niciuna din situaţiile reglementate de art. 168 Codul de procedură fiscală şi nici nu a formulat cerere de restituire a unei sume de la buget. A solicitat admiterea recursului în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie.

2. Recurentul A. a criticat în recurs modul în care instanţa de apel a dezlegat cererea reconvenţională, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ.

Recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate întrucât instanţa de apel nu a exercitat un control judiciar efectiv şi complet al criticilor formulate în apel, reţinând în mod greşit că prima instanţă a respectat limitele învestirii în privinţa temeiului de drept invocat în cererea reconvenţională - art. 1345, 1350, 1516 alin. (1), (15)18 alin. (1) C. civ., deşi cererea a fost soluţionată din perspectiva altor temeiuri de drept, neînsuşite de titularul cererii şi nesupuse dezbaterii părţilor.

Arată că deşi, atât dispoziţiile art. 997 C. civ. de la 1864, cât şi ale art. 566 alin. (3) şi (4) Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reglementează dreptul la despăgubiri al celui care realizează cheltuieli necesare şi utile la lucrul altcuiva, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a acestor norme juridice relativ la calificarea juridică dată acestor cheltuieli, fară a fi analizate susţinerile referitoare la natura juridică şi momentul realizării lucrărilor pretinse şi nici a împrejurării că respectivele lucrări au fost realizate de pârâtă datorită întreţinerii şi exploatării necorespunzătoare a imobilului de către aceasta, necesare pentru a readuce imobilul în starea de la data adjudecării. Or, instanţa de apel nu a analizat aceaste critici, iar determinarea caracterului necesar şi util al lucrărilor pretins efectuate de intimata-pârâtă, ulterior adjudecării, s-a realizat eronat fără a fi avută în vedere starea de uzură fizică medie a imobilului de la data preluării acestuia în posesie în raport cu care să fi fost determinate lucrările necesare pentru conservarea imobilului şi, respectiv, care dintre lucrări au adus un spor de valoare şi confort .

Pretinde recurentul că cererea pârâtei putea fi admisă numai în parte, privind cheltuielile necesare în cuantum de 39.121,73 RON şi anume cele care privesc reparaţia capitală a grajdului nr. 3, nr. 4, nr. 8, clădirea-poartă şi refacerea acoperişului, pentru că numai acest tip de lucrare se înscrie în sfera cheltuielilor necesare. Cât priveşte cheltuielile utile, recurentul consideră că putea fi obligat numai în limita sporului de valoare adus imobilului, conform art. 566 alin. (4) C. civ., dacă pârâta ar fi solicitat acest lucru, însă nu a formulat o astfel de pretenţie. Totodată, instanţa de apel nu a avut în vedere că expertul nu a determinat sporul de valoare adus imobilului prin aceste lucrări, ci contravaloarea lor, cele două noţiuni nefiind identice sau similare. Recurentul a susţinut că nu trebuiau a fi avute în vedere lucrările efectuate de pârâtă în perioada martie 2013 - aprilie 2016 la grajdul nr. 8, 9, 11, maternitate şi centrala termică, întrucât s-au efectuat pe timpul derulării litigiului şi nu erau necesare. Or, toate aceste aspecte nu au fost efectiv analizate de către instanţa de apel.

A susţinut şi faptul că instanţa de apel a aplicat greşit legea în ceea ce priveşte obligarea reclamantului la cheltuielile utile pe care pârâta le-a efectuat la imobil, instanţele de fond nerealizând distincţia dintre lucrările autonome şi cele adăugate. Consideră că lucrările efectuate în timpul litigiului nu erau necesare şi nu trebuiau să fie luate în calcul, acestea fiind investiţii care excedează destinaţiei iniţiale a imobilului-fermă zootehnică.

Cu privire la lucrările de împrejmuire, racord electric şi reţea electrică în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 566 alin. (9) C. civ.. Din această perspectivă, cererea reconvenţională, privind lucrările nou executate, trebuia respinsă întrucât, în mod greşit, s-a reţinut buna-credinţă a pârâtei.

Instanţele de fond nu au făcut distincţia dintre momentele în care trebuia apreciată buna-credinţă, analizând existenţa acesteia la data dobândirii imobilului prin adjudecare şi nu la momentele în care s-au realizat lucrările autonome şi cele adăugate. Susţine că, pârâta a fost de rea-credinţă deoarece cu mult înainte de debutul lucrărilor, în octombrie 2009, reclamantul era înscris în cartea funciară, în calitate de proprietar.

Curtea de apel a greşit, în aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează cheltuielile necesare şi utile, atunci când a reţinut că realizarea gardului de glădiţă şi a celorlalte plantaţii, identificate de expert ca fiind în cuantum de 165.175,6 RON, se înscriu categoriei acestor cheltuieli, acestea fiind investiţii care exced destinaţiei iniţiale a imobilului (ferma zootehnică) şi care nu îi aduc un spor de valoare.

În opinia recurentului, sunt lucrări autonome plantaţiile de viţă-de-vie, pomi fructiferi, gard viu, gardul împrejmuitor de sârmă şi reţeaua electrică, iar lucrările adăugate sunt cele fără caracter de sine stătător, care privesc reparaţiile la grajduri şi la cabina poartă, lucrări care sunt necesare şi utile, aşa cum a arătat anterior. De altfel, consideră că pârâta nu şi-a dovedit pretenţiile formulate prin cererea reconvenţională.

O altă critică priveşte faptul că instanţa de fond a respins obiecţiunile formulate la rapoartele de expertiză, considerându-le tardive.

Susţine că a formulat obiecţiuni scrise la termenul de judecată din 13.10.2016 privind raportul de expertiză - specialitatea construcţii întocmit de expertul D., întrucât la termenul de judecată din 15.09.2016, când trebuiau formulate, instanţa s-a conformat Hotărârii nr. 4/2016 a Adunării Generale şi Hotărârii nr. 18/09.09.2016 a Colegiului de Conducere a Tribunalului Dolj şi a dispus amânarea cauzelor fără nicio discuţie, fără a interpela părţile dacă au sau nu obiecţiuni la raportul de expertiză. În acest context, sancţiunea tardivităţii este nelegală şi excesivă.

Curtea a apreciat ca neîntemeiată critica sa pornind de la ipoteza greşită potrivit căreia putea formula în scris obiecţiunile, ori procedura nu impune această modalitate exclusivă, astfel încât, în lipsa interpelării părţilor asupra acestei împrejurări, sancţiunea tardivităţii a fost aplicată nelegal. Aplicarea greşită a normei de procedură, a condus la încălcarea dreptului său la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât, prin obiecţiunile formulate, nu numai că a arătat caracterul supraevaluat al cheltuielilor, dar şi faptul că trebuia stabilit sporul de valoare adus imobilului - obiectiv obligatoriu faţă de obiectul pretenţiilor intimatei şi temeiul de drept în raport de care ar fi trebuit să se dea dezlegare cererii reconvenţionale.

Critică şi faptul că despăgubirile acordate pârâtei pentru lucrările efectuate, fără a lua în seamă preţul şi accesoriile ce urmează a le primi de la DGFP Dolj, depăşesc valoarea actuală de piaţă a imobilului.

Curtea a aplicat greşit dispoziţiile art. 1617 alin. (1) şi (2) noul C. civ. cu referire la contravaloarea impozitului aferent imobilului - 41.017,28 RON, ignorând criticile întemeiate pe art. 9 alin. (2) şi 22 alin. (6) C. proc. civ. şi faptul că a solicitat ca suma să fie compensată, până la limita celei mai mici dintre creanţe, cu contravaloarea fructelor civile şi industriale culese de pârâta-reclamantă până în prezent.

Referitor la această cerere, tribunalul trebuia să pună în discuţia părţilor calificarea juridică a acestei solicitări şi, în raport de aceasta, să dispună, eventual timbrarea. Neprocedând astfel, soluţia tribunalului de a se considera neînvestit este greşită, aceasta cu atât mai mult cu cât a dispus inclusiv efectuarea unei expertize în acest sens - raport întocmit de expert E., ce a determinat o valoare de 107.325 RON.

Susţine că aplicarea greşită a legii a fost realizată şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii privind dreptul de retenţie, Curtea rezumându-se a se raporta la dispoziţiile art. 2495 şi art. 2496 C. civ.. Pârâta nu şi-a întemeiat cererea pe un asemenea temei de drept şi, ca atare, atât instanţa fondului cât şi cea din apel, şi-au depăşit limitele învestirii, iar curtea de apel nu a analizat criticile sale privind greşita admitere a cererii. Intrarea pârâtei în stăpânirea materială a imobilului s-a făcut prin fraudă, respectiv, cunoscând ca imobilul este proprietatea reclamantului.

Potrivit dispoziţiilor art. 518 C. proc. civ. 1865, prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau, după caz, un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar. De la această dată adjudecatarul are dreptul la fructe şi venituri, datorează dobânzile până la plata integrală a preţului şi suportă toate sarcinile imobilului. Astfel, intrarea legală şi nu frauduloasă în posesia imobilului se putea face numai printr-o acţiune în revendicare iniţiată de pârâtă, întrucât executarea silită ar fi fost paralizată de împrejurarea că recurentul nu era nici debitor şi nici altă persoană care are în posesiune ori deţine în fapt, fără niciun titlu, imobilul adjudecat, ci un veritabil proprietar.

Din perspectiva celor susţinute consideră că în mod nelegal au fost înlăturate şi criticile privind cheltuielile de judecată. În contextul admiterii într-o proporţie mult mai mică a cuantumului cererii reconvenţionale, compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecata, este greşită. Ca atare, sumele avansate de intimata privind taxa de timbru de 6.697 RON precum şi cele privind onorariile de expert (500 RON şi 700 RON) trebuiesc a fi fructificate numai proporţional cu mărimea căderii în pretenţii de către recurent, dar şi având în vedere că chematele în garanţie au fost obligate la 261.838 RON.

Faţă de cele învederate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

III. Apărările părţilor în recurs

Pârâta S.C. B. S.R.L., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei 135/16.01.2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, ca fiind legală şi temeinică.

A susţinut că dispoziţiile de drept material aplicabile în cauză sunt atributul exclusiv al instanţei de judecată şi pot fi stabilite de aceasta după administrarea probatoriului. Consideră că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 566 alin. (3) şi 566 alin. (4) C. civ. .

Nu are importanţă momentul realizării lucrărilor şi starea de uzură a imobilului, fiind relevant numai faptul că lucrările efectuate au avut un caracter necesar şi util, creând un spor de valoare şi de confort. Susţinerea că lucrările efectuate de pârâtă au fost determinate de întreţinerea şi exploatarea necorespunzătoare a imobilului nu sunt reale, aşa cum menţionează şi expertul agricol D., mărind atractivitatea imobilului faţă de clientelă prin gradul de civilizaţie oferit, ţinând cont şi de suprafaţa însemnată a acestui teren.

Critica referitoare la faptul că investiţiile cu profil agricol excedează destinaţiei imobilului nu este întemeiată, întrucât la data adjudecării imobilului nu exista nicio clauză de menţinere a profitului iniţial al obiectivului.

Totodată, în mod corect a reţinut instanţa de apel că obiecţiunile la raportul de expertiză au fost formulate tardiv. Este lipsit de importanţă faptul că la termenul de judecată din 15.09.2016 instanţa s-a aflat într-o formă de protest reglementată de lege atât timp cât recurenta avea posibilitatea să depună respectivele obiecţiuni într-o formă procedurală admisă de lege (fax, e-mail sau arhiva instanţei) sau în şedinţa publică din data respectivă, când instanţa a ţinut şedinţa publică şi a primit actele părţilor.

A susţinut că, raportat la starea de fapt, nu se poate reţine reaua sa credinţă cât priveşte edificarea investiţiilor atât pentru perioada 2008 - 2012, cât şi pentru perioada 2013 - 2016, pârâta acţionând ca un adevărat proprietar.

Cu privire la compensarea sumei ce reprezintă contravaloarea impozitului aferent imobilului, cu contravaloarea lipsei de folosinţă a acestuia, este de reţinut că instanţa de judecată nu a fost învestită cu un capăt de cerere expres care să fie legal timbrat în legătură cu aceste pretenţii, pentru ca instanţa de judecată să se pronunţe. Este atributul instanţei de judecată să califice cererile părţilor şi să stabilească temeiurile de drept incidente, chiar dacă părţile au dat altă denumire acestora sau au indicat alte temeiuri de drept, astfel încât nu se poate constata că instanţa a depăşit cadrul procedural, această critică neputând fi primită.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

1. Cu privire la recursul declarat de chemata în garanţie Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj - Serviciul Fiscal Orăşenesc Filiaşi se reţin următoarele:

La 02 noiembrie 2018, a fost înregistrată la dosarul cauzei cererea recurentei-chemate în garanţie, prin care a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ. să se ia act că renunţă la judecarea căii de atac a recursului.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în conţinutul căruia intră şi dreptul părţilor de a face acte procedurale de dispoziţie cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaşte ori stabili drepturi.

Renunţarea la calea de atac exercitată reprezintă un act procedural de dispoziţie permis părţilor în procesul civil, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (3), raportat la art. 463 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de aceste dispoziţii legale, având în vedere poziţia exprimată de recurenta-chemată în garanţie cu privire la calea de atac pe care a exercitat-o, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea din 7 martie 2019, a luat act de renunţarea la judecarea recursului acestei părţi.

Aşa fiind, analiza criticilor formulate prin motivele de recurs nu se mai impune în raport de manifestarea de voinţă a recurentei-chemate în garanţie, de care instanţa a luat act, în aplicarea principiului disponibilităţii.

2. Cu privire la recursul declarat de reclamantul A., sintetizând criticile formulate, se reţin următoarele:

Recurentul a invocat nelegalitatea deciziei recurate sub sub aspectul depăşirii limitelor învestirii instanţei în privinţa temeiului de drept al cererii reconvenţionale şi greşita calificare dată de instanţa de apel în privinţa cheltuielilor care se înscriu în sfera lucrărilor necesare şi utile. S-a pretins că, deşi aceste susţineri au fost formulate şi în calea de atac a apelului în legătură cu fiecare dintre categoriile de lucrări pretins a fi realizată în privinţa imobilului revendicat, curtea de apel nu a analizat efectiv criticile formulate.

Motivul de recurs a fost încadrat de recurent în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., însă dezvoltarea criticilor prezentate atrag încadrarea şi în cazul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi articol, a cărui incidenţă va fi reţinută, cu prioritate, în cauză.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti presupune, conform dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, exigenţe pe care decizia recurată nu le îndeplineşte.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 740/20.12.2016 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, menţinută prin decizia recurată, s-a dispus în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, printre altele, obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 464.277,60 RON cu titlu de investiţii la imobil şi a sumei de 41.017,28 RON, reprezentând contravaloare impozit aferent imobilului revendicat, tribunalul reţinând că, experţii desemnaţi în cauză au apreciat, în cuprinsul rapoartelor de expertiză tehnică în construcţii şi agricolă, în privinţa lucrărilor identificate în cuprinsul cererii reconvenţionale, care dintre acestea se încadrează în categoria lucrărilor necesare şi, respectiv, a lucrărilor utile.

În apelul declarat, reclamantul a contestat schimbarea temeiului juridic al cererii reconvenţionale, omisiunea instanţei de fond de a stabili natura juridică a lucrărilor efectuate la imobilul în litigiu de către pârâta-reclamantă în raport de întregul material probator. S-a pretins, în esenţă, că nu a fost avut în vedere momentul efectuării lucrărilor şi a legii aplicabile, sentinţa fiind bazată doar pe opinia exprimată de cei doi experţi. Hotărârea primei instanţe a fost criticată şi pentru neanalizarea tuturor apărărilor invocate şi pentru greşita apreciere a probelor administrate în dovedirea pretenţiilor din cuprinsul cererii reconvenţionale, ceea ce semnifică stabilirea incompletă a situaţiei de fapt.

Instanţa de apel a ajuns la concluzia că prima instanţă a apreciat corect asupra cheltuielilor necesare şi utile care au adus un spor de valoare proprietăţii, indiferent de momentul efectuării lucrărilor şi destinaţia imobilului la data preluării sale, în contextul în care tribunalul a procedat la preluarea necritică a concluziilor celor doi experţi relativ la stabilirea categoriei juridice în care se încadrează fiecare dintre pretinsele cheltuieli ocazionate de întreţinerea şi conservarea imobilului litigios.

În cuprinsul considerentelor deciziei pronunţate, curtea de apel a reiterat, practic, ceea ce a reţinut prima instanţă cu privire la circumstanţele şi situaţia de fapt reţinute în cauză, fără însă a proceda la o examinare efectivă şi a răspunde, prin considerente proprii, tuturor motivelor de apel invocate de către reclamantul A. care nu îşi găseau răspuns în hotărârea primei instanţe, relativ la determinarea normelor legale incidente în cauză în legătură cu stabilirea naturii şi regimului juridic aplicabil tuturor pretenţiilor formulate în cuprinsul cererii reconvenţionale.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii judecătoreşti nu este de natură să furnizeze instanţei de control judiciar dovada că cererile şi mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, astfel încât instanţa de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac.

Drept urmare, în aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu referire la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat şi îl va admite ca atare, constatând că insuficienţa argumentării deciziei de apel echivalează cu nemotivarea hotărârii, ceea ce împiedică exercitarea controlului de legalitate de către această instanţă şi determină nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispoziţiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătoreşti, cu consecinţa afectării dreptului la un proces echitabil al reclamantului.

În rejudecare trebuie avut în vedere că, în speţă, a fost contestată natura juridică a cheltuielilor efectuate de pârâta-reconvenientă, reclamantul susţinând că lucrările pretinse au fost realizate la date şi etape diferite, context în care părţile au formulat susţineri şi apărări axate atât pe dispoziţiile C. civ. de la 1864, cât şi pe cele înscrise în Legea nr. 287/2009. Instanţa de rejudecare va examina aceste apărări cu ocazia stabilirii naturii şi regimului juridic al lucrărilor pretinse, ocazie cu care va îndeplini obligaţia de stabilire a legii civile aplicabile litigiului dedus judecăţii, a operaţiunii de apreciere a probatoriului administrat sau care va fi suplimentat în raport de condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale incidente, ce vor fi stabilite prin raportare la art. 58 din Legea nr. 71/2009 coroborat cu art. 6 alin. (2) C. civ. în conformitate cu care accesiunea este supusă legii în vigoare la data producerii sau săvârşirii împrejurării sau faptei care atrage incidenţa accesiunii, iar, pentru ipoteza unor fapte continue, interesează legea în vigoare la data începerii lucrării.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va analiza şi critica de nelegalitate prin care se contestă natura juridică (de cheltuială necesară) atribuită sumelor de bani achitate cu titlu de impozit aferent imobilului care a format obiect al revendicării, pretinse de pârâta-reclamantă prin cererea reconvenţională, ocazie cu care se va determina natura şi regimul juridic al fiecăreia dintre aceste pretenţii în funcţie de raportul juridic (de drept fiscal sau civil) din care derivă fiecare dintre acestea.

De asemenea, instanţa de rejudecare va analiza şi critica de nelegalitate care vizează dreptul de retenţie, precum şi celelalte critici de nelegalitate din recurs care nu pot fi analizate în acest cadru procesual, în raport de aprecierea ca fiind incident motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care determină casarea deciziei recurate şi rejudecarea cauzei cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale, sub aspectul soluţionării pretenţiilor, referitoare la plata contravalorii lucrărilor necesare şi utile efectuate asupra imobilului revendicat, pretenţii care stau la sorgintea formulării capătului de cerere referitor la acordarea dreptului de retenţie.

Nelegalitatea deciziei atacate a fost invocată de recurent şi sub aspectul modului în care au fost aplicate şi interpretate dispoziţiile art. 337 C. proc. civ.. Astfel, critica recurentului referitoare la greşita respingere, ca tardive, a obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză, susceptibilă de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se vădeşte a fi întemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 337 C. proc. civ. dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicţie între părerile experţilor, instanţa din oficiu sau la cererea părţilor, poate solicita experţilor, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze.

Aşa cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, la termenul de judecată din 15 septembrie 2016 instanţa a făcut doar apelul în cauză şi a dispus amânarea acesteia fără discuţii, astfel încât nu putea supune dezbaterii contradictorii eventualele obiecţiuni invocate de părţi cu privire la raportul de expertiză, la această dată.

Faptul că la termenul de judecată din 15.09.2016, cel următor depunerii rapoartelor de expertiză, cauza a fost amânată, din oficiu, fără dezbateri, în baza Hotărârii nr. 4/2016 a Adunării Generale a Judecătorilor din Tribunalul Dolj şi a Hotărârii nr. 18/09.09.2016 a Colegiului de Conducere a Tribunalului Dolj, pentru motive care nu îi sunt imputabile recurentului, prezintă relevanţă juridică din punctul de vedere al formulării obiecţiunilor şi al discutării acestora cu respectarea principiului oralităţii şi contradictorialităţii, întrucât respectivul termen de judecată, în circumstanţele sus evocate, nu poate fi apreciat ca fiind "primul termen după depunerea raportului" în sensul normei înscrisă în art. 337 C. proc. civ.

Or, primul termen de judecată, în sensul art. 337 C. proc. civ., în contextul circumstanţial expus, nu poate fi decât termenul de judecată acordat la 13 octombrie 2016, când instanţa de judecată a dispus efectiv măsuri procesuale în cauză.

În consecinţă, decăderea reclamantului din dreptul de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză, ca sancţiune a nerespectarii termenului prevăzut de art. 337 C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat acesta de instanţele de fond este o măsură procesuală excesivă, care nu conferă garanţia la un proces echitabil reglementată de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, această neregularitatea procedurală evocată de recurent sub aspectul încălcării modului de administrare a probatoriului şi a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 337 C. proc. civ. se impune a fi examinată, sub aspectul sancţiunii pe care o reclamă, din perspectiva dispoziţiilor înscrise în art. 175 C. proc. civ. potrivit cărora actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. Or, soluţia instanţei de apel în sensul respingerii respectivelor critici de nelegalitate a generat o vătămare procesuală recurentului în sensul normei procedurale evocate.

Cu privire la critica formulată pe aspectul respingerii greşite a solicitării referitoare la compensarea impozitului achitat de pârâtă cu suma de bani reprezentând contravaloarea fructelor imobilului ce ar fi fost culese de pârât, Înalta Curte reţine că deşi susţinerea recurentului se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., critica nu este întemeiată.

Într-adevăr, reclamantul a solicitat compensarea ca o apărare de fond la pretenţia pârâtei de a-i fi restituit impozitul achitat pentru imobilul în litigiu, ce a avut ca temei plata nedatorată. Cu toate acestea, cum corect a reţinut instanţa de apel, condiţiile compensaţiei legale, reglemetate de art. 1617 C. civ. nu sunt întrunite, de vreme ce pretinsa creanţă invocată de reclamant, constând în contravaloarea fructelor culese de pârâta, nu este o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, iar pentru a opera o eventuală compensaţie judiciară, reclamantul nu uzitat de mijlocul procedural pentru a o învoca, atât timp cât nu a învestit, procedural, instanţa de fond cu o cererere referitoare la obligarea pârâtei la plata pretenţiilor constând în contravaloarea fructelor culese.

Cât priveşte critica referitoare la compensarea cheltuielilor de judecată acordate în apel, Înalta Curte nu poate decide la acest moment suma cuvenită, întrucât litigiul, pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, nu este tranşat definitiv prin decizia de faţă. În plus, decizia instanţei de apel, urmând a fi casată, nu mai prezintă relevanţă cheltuielile de judecată stabilite printr-o asemenea hotărâre.

În rejudecare, instanţa de apel va ţine seama, în raport de soluţia ce o va pronunţa pe fondul raporturilor juridice dintre părţi şi în limitele câştigării procesului de fiecare dintre acestea, de sumele plătite de ambele părţi şi de dispoziţiile incidente în materia cheltuielilor de judecată.

Pentru considerentele expuse, apreciind că sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa, în parte, decizia nr. 135 din 16 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 740 din 29 decembrie 2016 a Tribunalului Dolj, secţia I civilă, urmând a menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 135 din 16 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 740 din 29 decembrie 2016 a Tribunalului Dolj, secţia I civilă.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2019.