Loss of active standing for water administration due to res judicata on administrative rights to natural lake

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial sub nr. x/2011 pe rolul Judecătoriei Medgidia, reclamanta Administraţia Naţională Apele Romane prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comuna Aliman prin Primar, Consiliul Local Aliman şi Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice restituirea dreptului de administrare privind imobilul-lacul natural Dunăreni (Mîrleanu), în suprafaţa totala de 621 ha, situat pe raza localităţii Aliman, judeţul Constanţa.

Prin sentinţa nr. 835 din 9 martie 2012, Judecătoria Medgidia a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, cu păstrarea numărului unic de dosar.

În faţa Tribunalului Constanţa a fost formulată cerere de intervenţie în interes propriu sau accesoriu pârâţilor de către S.C. A. S.R.L., în calitate de exploatator al Amenajării Piscicole Dunăreni.

Prin sentinţa nr. 2841 din 29 octombrie 2015, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul local Aliman şi excepţia autorităţii lucrului judecat. A admis acţiunea formulată de reclamanta A.N.A.R. - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral. I-a obligat pe pârâţii Comuna Aliman prin Primar şi Consiliul local Aliman să restituie reclamantei dreptul de administrare asupra imobilului - lac Dunăreni (Mîrleanu), în suprafaţă de 621 ha, situat pe raza localităţii Aliman, judeţul Constanţa. A respins, ca nefondată, cererea de intervenţie în interes alăturat pârâţilor Comuna Aliman prin Primar şi Consiliul local Aliman, formulată de S.C. A. S.R.L..

Prin decizia nr. 98/C din 14 septembrie 2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a anulat, ca netimbrat, apelul intervenientei S.C. A. S.R.L. declarat împotriva sentinţei tribunalului şi a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor Comuna Aliman prin Primar şi Consiliul local Aliman împotriva aceleiaşi hotărâri.

Cu privire la apelul pârâţilor Comuna Aliman prin Primar şi Consiliul local Aliman, instanţa a constatat că reclamanta a formulat o acţiune prin care a solicitat restituirea imobilului lacul natural Dunăreni (Mîrleanu) în patrimoniul public al statului şi în administrarea ANAR. Cererea a fost formulată de către reclamantă în calitatea sa de titular al unui drept de administrare al unui bun considerat proprietatea publică a statului, dreptul de administrare fiindu-i conferit reclamantei prin art. 2 şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale Apele Române.

Obiectul acţiunii, astfel formulat, a fost circumstanţiat de către reclamantă prin precizările la acţiune depuse la Judecătoria Medgidia la 6 mai 2011, prin care a arătat că solicită restituirea dreptului de administrare asupra imobilului în virtutea calităţii procesuale conferite de art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, text potrivit căruia titularul unui drept de administrare este parte în litigiile referitoare la dreptul de proprietate publică, solicitând în acelaşi timp şi recunoaşterea dreptului de proprietate publică al statului asupra bunului în litigiu, drept în lipsa căruia dreptul său de administrare nu ar avea justificare legală.

Prin urmare, fiind învestit cu un astfel de obiect vizând un bun pentru care s-a cerut, în acelaşi timp, recunoaşterea apartenenţei la domeniul public al statului, s-a reţinut că, în mod corect, tribunalul a dispus asupra acestei cereri de restituire a dreptului de administrare, critica din apelul pârâţilor referitoare la nesocotirea de către instanţa de fond a obiectului cererii de chemare în judecată fiind considerată nefondată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, soluţia de respingere dată de prima instanţă a fost găsită, de asemenea, legală.

Astfel, s-a constatat că restituirea în cauză priveşte lacul natural liman fluviatil Dunăreni, în suprafaţă de 621 ha, situat în comuna Aliman, asupra căruia se invocă apartenenţa la domeniul public al statului în temeiul art. 136 alin. (3) şi (4) din Constituţia României, art. 3 alin. (1) şi (2), art. 12 alin. (4) şi pct. I din Anexa la Legea nr. 213/1998 şi art. 3 din Legea nr. 107/1996.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale menţionate cu cele cuprinse la art. 2 şi art. 4 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 107/2002 a reieşit faptul că Administraţia Naţională Apele Române a primit, prin lege, un mandat special pentru reprezentarea intereselor statului în domeniul administrării apelor ce aparţin domeniului public al acestuia, ANAR urmând să exercite în numele statului toate atributele dreptului de proprietate în legătură cu apele care intră în această categorie, obligaţia de apărare şi asigurare a integrităţii acestui domeniu public revenind acestei autorităţi, pentru că dreptul de administrare nu poate fi înţeles în mod restrictiv, ca incluzând doar usus şi fructus, ci ca drept real în integralitatea atributelor sale, incluzând, deci, şi dreptul de dispoziţie (abusus) asupra bunurilor proprietate publică din domeniul său de activitate.

Având în vedere că ANAR a fost creată având ca scop "cunoaşterea, protecţia, punerea în valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de apă, monopol natural de interes strategic", conform art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 107/2002, această instituţie, creată pentru a acţiona în numele statului, ca un prepus al său în domeniul apelor aflate în domeniul public, are dreptul de a apăra şi asigura integritatea resurselor de apă proprietatea statului, respectiv de a promova orice acţiune în justiţie pentru a recupera bunurile statului ce îi sunt date în administrare.

Pe cale de consecinţă, dispoziţiile speciale menţionate conferă Autorităţii calitate procesuală activă în formularea acţiunii în revendicare promovate pentru apărarea şi asigurarea integrităţii apelor proprietate publică a statului, cu scopul realizării obiectului său de activitate, acţiune pe care a formulat-o, nu în calitate de titular al dreptului real de proprietate asupra lacului Dunăreni (Mîrleanu), ci în calitate de reprezentant al statului, în numele acestuia.

Neîntemeiată a fost găsită şi critica referitoare la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat pentru că, aşa cum a reţinut instanţa de fond, nu este îndeplinită condiţia existenţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză cerută de art. 1201 C. civ. de la 1865, în raport de decizia nr. 2868/27 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, în cauza ce a format obiectul acelui dosar au avut calitate de părţi Agenţia Domeniilor Statului, care preluase calitatea de la Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol şi Comuna Aliman şi Guvernul României; obiectul cauzei l-a constituit anularea poziţiilor nr. 61 şi nr. 62 din Anexa 16 la Hotărârea Guvernului nr. 904/2002 privind atestarea domeniului public al Judeţului Constanţa, precum şi al municipiilor, oraşelor, comunelor din judeţ, iar cauza acţiunii s-a întemeiat pe dreptul de administrare al reclamantei. Or, în cauza de faţă, reclamantă este o altă instituţie publică, respectiv Administraţia Naţională Apele Române, obiectul acţiunii îl formează acţiunea în revendicare a dreptului de administrare asupra imobilului lacul Dunăreni şi a dreptului de proprietate publică a Statului Român, cauza acţiunii fiind întemeiată pe dreptul de proprietate publică al statului, stabilit potrivit normelor constituţionale şi legale.

Nu s-a putut reţine nici efectul pozitiv al lucrului judecat într-o cauză în care a figurat ca parte Guvernul României, aşa cum au susţinut apelanţii, pentru că reclamanta din prezenta cauză, respectiv Administraţia Naţională Apele Române nu face parte din structura Guvernului, ci are personalitate juridică distinctă şi funcţionează pe bază de gestiune şi autonomie economică, în coordonarea autorităţii publice centrale din domeniul apelor (art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 107/2002), iar reclamantei i-a fost atribuit un drept de administrare având ca obiect imobilul în litigiu proprietate publică a statului, drept de administrare care, potrivit caracteristicilor generale ale acestui drept, este un drept real principal care are o existenţă de sine stătătoare şi pe care titularul său îl exercită în nume propriu în raporturile juridice cu celelalte subiecte de drept, altele decât statul. De aceea, nici opozabilitatea deciziei sus menţionate nu s-a putut reţine în raport cu un alt titular al dreptului de administrare, care a deţinut acest drept la un moment dat, pentru că răspunderea pe care o antrenează actele sau faptele titularului dreptului de administrare în cadrul circuitului civil este o răspundere proprie, similară cu cea a partenerilor participanţi la raportul juridic.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a reţinut că, având în vedere că în litigiile finalizate prin deciziile civile menţionate, instanţele au avut de analizat numai legalitatea Hotărârii Guvernului nr. 904/2002, ca act administrativ individual care a atestat apartenenţa lacului Dunăreni la patrimoniul Comunei Aliman şi că nu se poate reţine acestor hotărâri judecătoreşti un caracter constitutiv de drepturi care să poată fi opuse ca titlu de proprietate pentru pârâte, analiza în cadrul acţiunii în revendicare nu se poate realiza decât în raport cu actul administrativ ce ar putea constitui un astfel de titlu, respectiv în raport cu Hotărârea Guvernului nr. 904/2002.

S-a constatat că în procesul de comparare a titlurilor opuse de părţi, tribunalul a valorificat Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006, prin care s-a atestat includerea bunului în litigiu în domeniul public al statului şi a apreciat în mod judicios, în raport cu prevederile constituţionale şi cele ale Legii nr. 213/1998, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 107/1996, că lacul Dunăreni (Mîrleanu) în suprafaţă de 621 ha, cuprinzând luciul de apă şi malurile şi cuvetele, aparţine domeniului public al statului şi se află în administrarea reclamantei ANAR.

Verificând criteriul declaraţiei legii, desprins din partea finală a normei constituţionale citate, la bunurile revendicate în cauză, respectiv existenţa unei prevederi legale care să permită includerea acestora în domeniul public şi stabilirea titularului dreptului de proprietate publică, curtea de apel a reţinut că Legea nr. 213/1998, lege organică aplicabilă litigiului, prevede în art. 3 alin. (2) că "Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege", iar în anexa 1, care stabileşte Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, Secţiunea I "Domeniul public al statului" pct. 3 prevede că domeniul public al statului este alcătuit din: apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare.

A constatat că interpretarea coroborată a acestor prevederi legale cu cele ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 impune în mod evident concluzia că lacurile naturale nu sunt incluse în categoria bunurilor care fac parte din domeniul public local, administrat de consiliile locale potrivit Legii nr. 215/2001, ci fac parte din categoria bunurilor care aparţin exclusiv domeniului public al statului, evidenţiate în Anexa la Legea nr. 213/1998 şi reglementate ca atare de prevederile constituţionale, iar această concluzie justifică legalitatea inventarierii lacului Dunăreni, ca imobil aflat în domeniul public al statului, prin Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 - care în Anexa 12, poziţia 63910, prevede bunul revendicat ca imobil aflat în domeniul public al statului, dat în administrarea ANAR, dar şi lipsa de eficienţă juridică în procesul de comparare a titlurilor opuse de părţile litigiului a hotărârii de Guvern prin care bunul a fost inclus în domeniul public al Comunei Aliman, respectiv a Hotărârii Guvernului nr. 904/2002.

De asemenea, interpretarea aceloraşi dispoziţii legale a condus la concluzia că în nicio situaţie legiuitorul nu face distincţie, în raport de titularul dreptului de proprietate, între apa şi malurile şi cuvetele lacurilor care îndeplinesc criteriile pentru includerea lor în domeniul public al statului, în sensul că nu pot coexista asupra aceluiaşi imobil - lac - atât dreptul de proprietate publică al statului asupra apei cât şi dreptul de proprietate publică al unităţii administrativ-teritoriale asupra terenului de sub apă. Dimpotrivă, când un bun imobil de acest tip aparţine proprietăţii publice a statului, eventualele drepturi de administrare asupra diferitelor părţi componente ale imobilului respectiv pot fi date mai multor titulari, care vor fi însă, fie autorităţi ale administraţiei publice centrale, fie instituţii publice de interes naţional (art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/1998).

Curtea a reţinut însă, că niciuna dintre cele două hotărâri de Guvern invocate de părţi nu constituie titlu de proprietate în sensul celor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 213/1998, prin care se transmite în proprietatea publică anumite bunuri, pentru că nu sunt acte cu caracter translativ, ci au doar efect constatator şi anume, de inventariere a bunurilor din domeniul public al statului, respectiv al unităţii administrativ-teritoriale.

Lipsa efectului constitutiv al dreptului de proprietate atrage şi lipsa de relevanţă a celor două hotărâri de Guvern în determinarea titularului dreptului de proprietate publică asupra bunului revendicat - care se stabileşte conform prevederilor Legii nr. 213/1998 şi ale Legii nr. 107/1996 - şi, pe cale de consecinţă, şi lipsa de temei legal a concluziei referitoare la caracterul preferabil al titlului pârâţilor prin raportare la hotărârea de Guvern din 2002.

De asemenea, s-a apreciat că Hotărârea nr. 24/1999 a Consiliului local privind însuşirea inventarului bunurilor din domeniul public al Comunei Aliman nu este decât un act prealabil adoptării de către Guvern a hotărârii de atestare a apartenenţei bunurilor la domeniul public, având natura juridică a unui act preparator, care nu produce efecte juridice proprii, fiind supuse aprobării prin actul de autoritate al Guvernului şi, în consecinţă, nu reprezintă un titlu pentru justificarea dreptului de proprietate al comunei asupra bunurilor inventariate în domeniul public de interes local.

Critica apelanţilor - pârâţi, potrivit căreia prima instanţă nu a avut în vedere încheierile de intabulare nr. 1106/21 mai 2003 şi nr. 2384/26 iunie 2007 ale OCPI prin care imobilul revendicat a fost intabulat în cartea funciară în regim de drept public în beneficiul comunei, a fost de asemenea, apreciată nefondată.

Aceasta întrucât, sub imperiul Legii nr. 7/1996, la data emiterii încheierilor sus menţionate, intabularea în cartea funciară a unui drept de proprietate nu era constitutivă de drepturi, ci asigura numai opozabilitatea faţă de terţi a dreptului înscris, legiuitorul neîndepărtându-se de la regula opozabilităţii faţă de terţi a înscrierilor, specifică sistemului registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare.

S-a arătat că faţă de criteriul mărimii bazinului hidrografic lacul Dunăreni, în suprafaţă de 621 ha, face parte din categoria apelor din domeniul public al statului şi conform art. 4 alin. (1) teza ultimă şi alin. (2) din Legea nr. 107/1996 modificată, indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă constituie un drept exclusiv al Guvernului exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor.

Statul a urmărit în raport de valoarea economică atribuită resurselor de apă de pe teritoriul naţional şi de natura acţiunilor pe care le implică valorificarea lor, anume de interes general, să asigure o reglementare strictă a acestei resurse, sustrăgând astfel apele din sfera domeniului privat pentru a le include în categoria domeniului public (al statului sau al autorităţii locale, după caz, conform distincţiei prevăzute de art. 7 din Legea nr. 310/2004) stabilind că resursele de apă constituie "monopol natural de interes strategic".

Dreptul de administrare al acestei resurse a fost atribuit unei autorităţi publice centrale stabilite prin lege specială, prezumându-se că doar în această modalitate se poate asigura valorificarea ei eficientă, în prezent această autoritate fiind ANAR.

În consecinţă, reţinând că în mod corect s-a stabilit că imobilul în litigiu - lacul Dunăreni - este un bun proprietate publică a statului şi se află în administrarea reclamantei, s-a constatat că legal tribunalul a admis acţiunea şi a dispus restituirea către reclamantă a dreptului de administrare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Comuna Aliman, prin Primar şi Consiliul local Aliman, solicitând admiterea acestuia şi modificarea, în tot, a hotărârilor atacate în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea recursului au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că instanţele de fond nu au ţinut cont de aplicabilitatea în timp a Legii nr. 107/1996 coroborată cu Legea nr. 213/1998, varianta în vigoare la data emiterii Hotărârii Guvernului nr. 904/2002 şi nici de intabularea dreptului de proprietate al unităţii administrativ teritoriale, realizată la nivelul anului 2003.

S-a susţinut că la data inventarierii lacului Dunăreni în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi la data intabulării dreptului de proprietate, respectiv la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra lacului potrivit Hotărârii Guvernului nr. 904/2002, art. 3 din Legea nr. 107/1996 nu făcea distincţie între domeniul public al statului şi domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, aşa cum era prevăzut prin Legea nr. 213/1998.

S-a mai arătat că alin. (1) al art. 3 din Legea nr. 107/1996 a fost modificat abia în anul 2004, prin Legea nr. 310/2004, iar diferenţa dintre reglementarea anterioară şi reglementarea ulterioară priveşte doar menţiunea expresă privind încadrarea lacurilor, în mod explicit, în domeniul public al statului.

Recurenţii au mai precizat că încheierea nr. 1106/21 mai 2003, de intabulare a dreptului de proprietate al Comunei Aliman, s-a făcut în baza legii în vigoare la data intabulării, respectiv varianta iniţială a art. 3 din Legea nr. 107/1996.

S-a arătat că, în acest context, potrivit normelor legale în vigoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate, atât Hotărârea Guvernului nr. 904/2002, cât şi intabularea dreptului de proprietate publică, sunt acte emise în condiţiile legii.

Astfel, legea a fost respectată la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâta Comuna Aliman şi, ca atare, instanţa trebuia să aibă în vedere, cu prioritate, acest aspect la pronunţarea hotărârii şi să constate că unitatea administrativ-teritorială putea deţine în domeniul public lacurile care nu erau de interes naţional.

Aceasta întrucât, în perioada 1998-2004, lacurile şi plajele, care nu erau declarate de interes naţional sau judeţean, făceau parte din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, potrivit punctului 3 din Anexa 3 la Legea nr. 213/1998 coroborată cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 107/1996. În aceste condiţii, ulterior modificării art. 3 din lege, Statul avea obligaţia să transfere dreptul de proprietate publică asupra lacului Dunăreni, din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale în domeniul statului, în condiţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998.

În speţa de faţă, Statul Român nu a făcut nicio solicitare Consiliului local Aliman pentru transferarea dreptului de proprietate, legal dobândit şi intabulat de către unitatea administrativ-teritorială, în condiţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998.

Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat că Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006, prin care a fost inventariat lacul Dunăreni în domeniul statului, nu este constitutivă de drepturi, deci nu reprezintă titlu de proprietate şi nu poate justifica o eventuală comparare a titlurilor.

Astfel fiind şi pentru că Statul nu a efectuat procedura legală de transferare a lacului Dunăreni din domeniul public al comunei Aliman în domeniul public al Statului, prin hotărâre de consiliu local, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998, nu a fost justificat dreptul reclamantei în promovarea acţiunii.

Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:

Prin promovarea acţiunii în justiţie, astfel cum a fost ea precizată în faţa primei instanţe, reclamanta-intimată Administraţia Naţională Apele Române a tins la recunoaşterea şi "restituirea" dreptului său de administrare asupra Lacului Dunăreni (Mîrleanu), în suprafaţă de 621 ha., situat pe raza localităţii Aliman, judeţul Constanţa.

Reclamanta a opus acest drept de administrare unităţii administrativ-teritoriale (comuna Aliman), în al cărei domeniu public fusese inclus imobilul - lacul natural - conform H.G. nr. 904/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Constanţa, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Constanţa.

Pentru a-şi justifica legitimarea procesuală şi în continuare, justeţea pretenţiilor sale, reclamanta s-a prevalat de H.G. nr. 1705/2006 privind aprobarea inventarului bunurilor care fac parte din domeniul public al statului, hotărâre în a cărei Anexă 12, la poz. 63910 figurează lacul Dunăreni, dat în administrarea Administraţiei Naţionale Apele Române (ANAR).

Soluţia de admitere a acţiunii pronunţată de prima instanţă, validată de instanţa de apel, s-a întemeiat în principal pe prezumţia de legalitate a acestei hotărâri de Guvern şi pe faptul că imobilul, prin caracteristicile lui, este unul care face parte din domeniul public al statului, putând fi transmis, ca atare, în administrarea reclamantei.

În speţă însă, legalitatea H.G. nr. 1705/2006 a fost contestată în faţa instanţei de contencios-administrativ (obiect al dosarului nr. x/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), ceea ce a determinat suspendarea judecăţii prezentei cauzei aflate în faza procesuală a recursului, conform încheierii din 20.09.2017, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Reluarea judecăţii s-a realizat în contextul pronunţării Deciziei nr. 2483/12.06.2020 a ÎCCJ - SCAF, prin care, respingându-se recursul declarat de Administraţia Naţională Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea şi Guvernul Românei, a fost validată soluţia de primă instanţă (sentinţa nr. 3580/16.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal) potrivit căreia s-au anulat parţial, ca nelegale, mai multe poziţii din Anexa nr. 12 a H.G. nr. 1705/2006, respectiv: 63900, 63903, 63910, 63911, 63912, 63913, 63913, 63918, 63919, 63920, 63921, 63922, 63932, 63933, 63934, 63936, 63937, 63938, 63939, 63941, 63942 şi 63943, aşadar inclusiv poziţia la care figurează lacul, obiect la prezentului litigiu.

Faţă de acest nou context procesual, recurenţii-intimaţi au invocat, ca motiv de ordine publică, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Administraţia Naţională Apele Române, excepţie care are caracter întemeiat.

Astfel, ceea ce a făcut obiectul judecăţii în faţa instanţei de contencios-administrativ a fost tocmai dreptul de administrare de care se prevalează reclamanta în prezenta cauză atunci când solicită obligarea pârâţilor la respectarea şi restituirea lui.

Or, învestită cu analiza legalităţii dobândirii acestui drept de administrare, instanţa de contencios-administrativ a stabilit că acesta nu poate aparţine Administraţiei Naţionale Apele Române întrucât la data adoptării H.G. nr. 1075/2006, bunurile menţionate în Anexă (poziţiile anulate) se aflau în administrarea Agenţiei Domeniilor Stuatului şi ulterior, în cea a Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol.

S-a reţinut că "prevederile care au reglementat dreptul de administrare al Agenţiei Domeniilor Statului asupra terenurilor aflate permanent sub luciu de apă/terenurilor cu destinaţie agricolă care includ amenajări piscicole au instituit un regim special, derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 107/1996 şi ale O.U.G. nr. 107/2002, distincţia recurentei-pârâte între dreptul de administrare al cuvetei lacurilor şi cel al fondului piscicol prin prisma titularilor acestor drepturi fiind, în speţă, artificială".

Or, aceste dezlegări ale instanţei de contencios-administrativ sunt intrate în autoritatea lucrului judecat şi se impun ca atare în faţa instanţei civile dat fiind raportul dintre cele două jurisdicţii, atunci când cea civilă suspendă judecata pentru a aştepta să se dea dezlegare unei chestiuni prejudiciale (aflate în competenţa exclusivă a jurisdicţiei contenciosului administrativ) cu repercusiuni asupra soluţionării cauzei civile.

Este vorba despre modalitatea în care se produce efectul pozitiv al lucrului judecat într-un litigiu care are legătură cu ceea ce s-a dezlegat deja jurisdicţional, litigiu a cărui judecată - tocmai în considerarea unei astfel de legături - nu poate ignora şi nici contrazice ceea ce s-a tranşat anterior, în mod definitiv, de către o altă instanţă.

În acest sens, dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reglementând acest aspect al lucrului judecat, statuează că "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Or, reclamanta-intimată Administraţia Naţională Apele Române din prezenta cauză este partea în raport cu care s-a stabilit în litigiul desfăşurat în faţa jurisdicţiei de contencios-administrativ că îi lipseşte dreptul de administrare de care se prevalează şi a cărui valorificare o urmăreşte în faţa instanţei civile.

Susţinerea acesteia că demersul său este în continuare justificat şi că îşi demonstrează legitimarea procesuală activă întrucât dreptul său de administrare ar decurge din lege - în temeiul căreia este inclus bunul în domeniul public al statului care, în continuare, îl poate da în administrarea acesteia, astfel încât în baza O.U.G. nr. 107/2002 este "administrator de drept" al lacurilor naturale din România, inclusiv al celor aflate pe teritoriul judeţului Constanţa, - este nefondată şi contrazice flagrant efectele lucrului judecat.

Fiind parte în litigiul anterior, faţă de reclamantă operează relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti sub un dublu aspect: al obligativităţii şi al autorităţii lucrului judecat, ceea ce înseamnă deopotrivă, executarea dispoziţiilor acesteia şi imposibilitatea de a repune în discuţie ceea ce s-a tranşat în prezenţa sa la procedura judiciară anterioară.

Spre deosebire de terţi, faţă de care hotărârea are doar valoare de opozabilitate stricto-sensu (art. 435 alin. (2) C. proc. civ.), partea nu are posibilitatea de a mai pretinde sau de a tinde la a face dovada contrară celor statuate în raport cu aceasta pentru că ar însemna nesocotirea efectelor obligatorii ale autorităţii de lucru judecat.

Astfel fiind, reclamanta nu mai poate pretinde efectuarea altor verificări de către instanţa civilă în legătură cu dreptul său de administrare asupra lacului în litigiu, câtă vreme s-a statuat deja irevocabil că acesta nu se află în patrimoniul său, cu titlu de administrare, ci, potrivit actelor normative speciale în materie, la data adoptării H.G. nr. 1075/2006, administrarea aparţinea Agenţiei Domeniilor Statului şi ulterior, Companiei Naţionale a Fondului Piscicol.

Ca atare, dând valoare efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Deciziei nr. 2483/12.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a tranşat, în maniera arătată, chestiunea prejudicială vizând pe titularul dreptului de administrare asupra Lacului Dunăreni, obiect al prezentului litigiu, Înalta Curte urmează să constate că reclamanta nu îşi justifică legitimarea procesuală în a solicita obligarea pârâţilor să îi respecte şi să îi "restituie" acest drept.

În consecinţă, recursul pârâţilor va fi admis şi conform art. 314 C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va fi casată în parte decizia din apel (cu menţinerea soluţiei de anulare asupra apelului intervenientului) şi în tot sentinţa primei instanţe, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesuală activă (casarea sentinţei va fi una totală, chiar în contextul în care aceasta dăduse dezlegare, prin respingere, excepţiilor vizând lipsa calităţii procesuale pasive şi autorităţii de lucru judecat, câtă vreme soluţia asupra calităţii procesuale active înseamnă, în realitate, o lipsă de învestire a instanţei, care nu se mai poate pronunţa astfel asupra niciunui alt aspect, de fond sau de procedură).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii Comuna Aliman prin Primar şi Consiliul local Aliman împotriva deciziei nr. 98/C din 14 septembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi, în tot, sentinţa nr. 2841 din 29 octombrie 2015 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Respinge cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2021.