Nullity of resolution agreement for evasion of restitution restrictions under Law No. 165/2013

Şedinţa publică din data de 30 mai 2019

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 15 septembrie 2014, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G. şi H., pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a actului juridic intitulat "Acord de rezoluţiune", autentificat sub nr. x/14.03.2014 de B.N.P. I., pe temeiul fraudei la lege.

Prin sentinţa civilă nr. 1299 din data de 17 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a fost respinsă, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. A. S.A., invocată de pârâtul B.; a fost admisă cererea reclamantei S.C. A. S.A., constatându-se nulitatea absolută a înscrisului intitulat "Acord de rezoluţiune" autentificat la Biroul Individual Notarial I. sub nr. x/14.03.2014.

Prin decizia nr. 134/C din data de 9 noiembrie 2015, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 1299 din data de 17 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

Prin decizia nr. 888 din data de 24 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul B. şi recursul declarat de pârâtele J. şi K. (succesoarele pârâtului G. - decedat) împotriva deciziei nr. 134/C din 9 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, fiind casată decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 1299 din 17 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă şi trimisă cauza spre rejudecare la prima instanţă.

În rejudecare, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 2116 din data de 11 octombrie 2017, prin care a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a acordului de rezoluţiune autentificat la Biroul Individual Notarial I. sub nr. x/14.03.2014.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că acordul de rezoluţiune are o cauză nelicită, deoarece scopul urmărit la încheierea actului juridic civil este contrar ordinii publice, motivul determinant al încheierii acestuia fiind voinţa părţilor de a reveni la situaţia juridică anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, iar nu nerespectarea obligaţiei de garanţie de către vânzătorii de drepturi litigioase, în încercarea cumpărătorului B. de a obţine restituirea în natură a imobilului notificat, restituire ce este interzisă de legislaţia în vigoare.

Prin decizia civilă nr. 95/C din data de 23 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a fost respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 2116 din data de 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâtul B. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţele de fond au respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. A., în condiţiile în care aceasta nu are niciun drept asupra imobilului situat în Constanţa, Str. x, motiv pentru care nu reprezintă o persoană interesată în constatarea nulităţii absolute a acordului de rezoluţiune nr. 320/2014; că interesul chiar şi din perspectiva invocării nulităţii absolute trebuie să existe chiar dacă nu este legat efectiv de constatarea nulităţii absolute a actului a cărei nulitate se solicită.

În aceeaşi idee, s-a învederat că nu este justificată din prisma condiţiei interesului, deci a calităţii procesuale active, introducerea unei asemenea acţiuni în constatarea nulităţii absolute parţiale, deoarece reclamanta-intimată nu deţine cu titlu de proprietate sau cu orice alt titlu construcţia din Constanţa, str. x. fapt stabilit în mod irevocabil şi cu autoritate de lucru judecat în dosar nr. x/2007 în condiţiile în care S.C. A. nu a recurat sub acest motiv sentinţa civilă nr. 4573/10.12.2013 prin care instanţa a stabilit că deţine fără drept acest imobil.

S-a învederat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit în pag. 12 a deciziei că "este fără relevanţă titlul sub care S.C. A. deţine imobilul pentru care s-a formulat notificarea pentru că obiectul cauzei, nu este dezlegarea acestei chestiuni, ci existenţa sau nu a unui folos practic în urma înlăturării Acordului de reziliere".

Cum S.C. A. nu deţine un titlu legal asupra acestui imobil, nu poate justifica un "interes legitim" întrucât acesta ar fi primit imobilul în administrare prin Decizia nr. 124/1990 a Prefecturii Constanţa din 1991 prin care în art. 1 se arată că imobilele din lista anexă se transmit în administrare şi, nu în proprietate pentru a putea opune titlul său.

Ca urmare a demersurilor efectuate de către instanţa de judecată în dosar nr. x/2007 Consiliul Judeţean Constanţa a comunicat că a existat o singură anexă la Decizia nr. 124/1990 în care imobilul din Constanţa, str. x nu apare că a fost dat în administrarea S.C. L., actuala S.C. A.. .

S-a arătat că, Consiliul Judeţean Constanţa a comunicat instanţei copia anexei la Decizia nr. 124/1991 după originalul aflat în arhiva acestuia şi care cuprinde un număr de 16 imobile în care nu este menţionat şi imobilul situat în Constanţa, str. x.

Cum S.C. A. nu deţine în mod legal acest imobil, el nefăcând parte din capitalul social al S.C. A. Constanţa, nu poate exhiba un interes legitim în prezenta cauză, aspect pe care instanţa de apel l-a soluţionat în mod greşit, apreciind că nu face obiectul cauzei această chestiune. Este esenţial, susţine recurentul, să se stabilească titlul în baza căruia A. deţine imobilul din Constanţa, str. x deoarece numai astfel se va putea clarifica modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a acesteia în prezenta cauză.

Se mai susţine că, instanţa de apel nu a valorificat modalitatea în care construcţia din Constanţa, str. x a ajuns în prezent să fie ocupată de către S.C. A., întrucât S.C. L. S.A. actuala A. nu a dobândit în administrare şi ulterior în proprietate decât un număr de 16 imobile, cele menţionate în anexa oficială la Decizia nr. 124/12.03.1991 şi, în care nu este menţionat imobilul din Constanţa, str. x.

În acelaşi sens se învederează că S.C. A. a ocupat în mod abuziv acest imobil şi, că ulterior a procedat la intabularea lui în baza unor înscrisuri false, fără să aibă calitatea de proprietară a acestuia, astfel că nu poate invoca niciun drept asupra acestui imobil în baza căruia să formuleze prezenta acţiune de constatare a nulităţii absolute a unui act juridic care are ca obiect acest imobil.

În aceeaşi idee, se arată că Legea nr. 165/2013 nu conferă un drept de proprietate nici măcar prezumat în favoarea reclamantei S.C. A., chiar în situaţia în care imobilul nu este restituit în natură.

În susţinerea motivului de recurs invocat s-a mai învederat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit conţinutul acordului de rezoluţiune în raport de natura obligaţiei de garanţie instituite în cuprinsul acestuia; că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că "avantajul reclamantei subzistă indiferent de calitatea în temeiul căreia S.C. A. are bunul în patrimoniu, căci beneficiul se raportează la obligaţia de a soluţiona notificarea nr. x/08.11.2001 cu a cărei rezolvare societatea a fost învestită, în calitate de unitate deţinătoare - entitate cu personalitate juridică ce are înregistrat în patrimoniul bunul ce face obiectul legii".

Faţă de aspectele invocate, se arată că S.C. A. nu poate să îşi constituie un drept de proprietate pe imposibilitatea de restituire a bunului, deci nu poate justifica deţinerea ulterioară soluţionării dosarului nr. x/2007 * a acestui bun.

Se mai susţine că instanţa de apel a considerat în mod greşit că "interesul invocării nulităţii absolute trebuie limitat la constatarea posibilităţii aplicării acestei dispoziţii legale, iar nu la aspectul că, pe calea incidenţei art. 1 alin. (3) Legea nr. 165/2013 s-ar apară o deţinere ilegală a bunului notificat pentru că analiza titlului statului este de esenţa procedurii guvernate de Legea nr. 10/2001, care nu poate fi eludată pe această cale". Este adevărat, susţine recurentul, că art. 1 alin. (3) Legea nr. 165/2013 nu operează cu o asemenea distincţie, dar ea se referă la modalitatea de preluare a bunului de către comunişti de la proprietarul de drept al acestuia, cu sau fără titlu. În niciun caz, legea nu are în vedere faptul că o persoană a ajuns să deţină acest bun în prezent, în baza unui abuz, iar, dacă acest bun nu se restituie în natură, atunci el ar devenit proprietatea acesteia.

Recurentul consideră că în vederea aflării adevărului, reclamanta trebuia să fie obligată de instanţa de apel să facă dovada calităţii de proprietară asupra imobilului din Constanţa, str. x, sens în care susţine încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) teza a doua C. proc. civ. conform căreia "cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc", că potrivit art. 10 alin. (2) C. proc. civ. "dacă o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare".

Or, susţine recurentul, simpla deţinere de fapt exercitată asupra imobilului nu justifică promovarea unei asemenea acţiuni în constatarea nulităţii absolute, astfel cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel, deoarece interesul trebuie să fie legitim, iar S.C. A. nu deţine în mod legal acest imobil.

Faptul că S.C. A. are calitatea de "unitate deţinătoare" în accepţiunea Legii nr. 10/2001, fiind şi emitenta deciziei contestate în dosar nr. x/2007 nu echivalează cu existenţa unui drept de proprietate asupra acestui imobil, drept care să confere acesteia interesul legitim în formularea acţiunii în nulitate absolută ce face obiectul prezentului litigiu.

Se mai învederează că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că "doar din perspectiva calităţii necontestate de intimaţi, de unitate deţinătoare, calitate ce impune sarcina soluţionării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie analizat interesul şi calitatea procesuală activă a S.C. A., iar nu din perspectiva titlului sub care bunul a fost înregistrat în patrimoniul său" şi, că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că "analiza titlului statului este de esenţa procedurii guvernate de Legea nr. 10/2001, care nu poate fi eludată pe această cale", că obligarea intimatei A. la înaintarea notificării cu propunerea de acordare despăgubiri către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu conferă acesteia un "interes legitim" în invocarea nulităţii acordului de rezoluţiune autentificat sub nr. x/14.03.2014".

Or, susţine recurentul, interesul legitim în constatarea nulităţii acestui acord ar fi trebuit să fie raportat în mod exclusiv la existenţa actelor de proprietate ale intimatei A. cu privire la imobilul din Constanţa, str. x; că în condiţiile în care asemenea acte nu există, intimata nu exhibă nici măcar un drept de proprietate aparent cu privire la acest imobil în mod greşit instanţa a reţinut că aceasta are legitimare procesuală activă în prezenta cauză. Simpla deţinere a imobilului, fapt ce i-a conferit calitatea de "unitate deţinătoare" în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în dosar nr. x/2007, susţine recurentul, nu atrage de plano calitatea procesuală activă în prezenta cauză.

Se mai învederează că, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 33 teza întâi C. proc. civ. potrivit cu care "interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual", întrucât în cauză nu este îndeplinită condiţia legitimităţii interesului reclamantei S.C. A., având în vedere că aceasta nu a probat nici măcar cu un titlu de proprietate aparent dreptul său de proprietate asupra imobilului din Constanţa, str. x.

S-a mai susţinut că, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că "obligaţia de garanţie nu a existat niciodată pentru că, aşa cum rezultă în mod evident din clauzele contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1198/09.07.2004, cedenţii au garantat cumpărătorului existenţa "dreptului cedat aşa cum rezultă din actele de proprietate predate cumpărătorului".

Obiectul şi cauza acordului din 14.03.2014 trebuie analizată prin prisma obiectului şi a cauzei care au determinat încheierea actului a cărui rezoluţiune s-a convenit prin acest acord, respectiv contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1198/09.07.2014. De altfel, chiar instanţa de apel arată că "a pornit în analiza de la obiectul contractului nr. x/09.07.2004".

Cauza care a determinat încheierea contractului nr. x/09.07.2004 în ceea ce îl priveşte a fost posibilitatea legitimă de a obţine dreptul de proprietate asupra construcţiei situate în Constanţa, str. x în urma soluţionării dosarului nr. x/2004, motiv pentru care a achitat suma de 440.000 USD din preţul convenit de 500.000 usd cu privire la acest imobil.

S-a arătat că, în dosar nr. x/2010, instanţa a stabilit cu autoritate de lucru judecat că "actul juridic intitulat contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase a vizat în mod neechivoc o operaţiune permisă prin prisma dispoziţiilor art. 1391-1392 C. civ. părţile urmărind să opereze o translaţie asupra cesionarilor a drepturilor invocate în considerarea calităţii cedenţilor de pretinse persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru acest imobil în contextul dat de Legea nr. 10/2001".

Se mai susţine că, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că "niciodată vânzătorii acestui drept nu au condiţionat valabilitatea transmisiunii de pronunţarea unei anumite soluţii de către instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei (mai specific, de admiterea şi restituirea în natură a imobilului)"întrucât dreptul litigios ce a făcut obiectul contractului nr. x/09.07 1-a constituit dreptul de proprietate asupra construcţiei ce urma a fi stabilit de către instanţa de judecată în dosar nr. x/2004, iar nu imobilul în sine a cărui existenţă putea fi constată şi la acel moment atât fizic cât şi prin actele de proprietate ale familiei M..

Nu dreptul de proprietate al familiei M., susţine recurentul, era pus în discuţie în dosar, deoarece chiar S.C. A. recunoscuse calitatea de proprietari ai acestora, respingându-le notificarea doar pe considerentul că "este o societate integral privatizată, astfel că nu mai este posibilă restituirea în natură a construcţiei existente în patrimoniul acesteia" şi că, în cauza nr. 1190/36/2007* se decidea numai posibilitatea de restituire în natură a construcţiei, deci prin urmare aceasta constituia dreptul litigios din perspectiva dispoziţiilor art. 1403 C. civ. 1864 potrivit cu care "lucrul se socoteşte litigios când există proces sau contestaţie asupra fondului dreptului".

Prin urmare, se susţine că prin contractul de cesiune de drepturi litigioase vânzătorii nu au garantat dreptul lor de proprietate asupra construcţiei care de altfel nici măcar nu le fusese contestat, ci au garantat practic restituirea în natură a acesteia. Mai mult, acest drept de proprietate al vânzătorilor a fost recunoscut de către Tribunalul Constanţa în dosar nr. x/2007, prin sentinţa civilă nr. 4573/10.12.2013, iar împotriva aceste hotărâri S.C. A. nu a declarat recurs.

Se mai arată că, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că plata restului de preţ nu este decât o obligaţie condiţionată sub condiţia suspensivă:

"dacă se restituie cumpărătorului imobilul în natură se va plăti şi restul de preţ, iar dacă nu, riscul procesului este împărţit, în sensul că nici cesionarul nu va primi înapoi avansul, nici cedenţii nu vor putea solicita "restul de preţ".

În fapt, ceea ce s-a plătit, susţine recurentul, nu a fost preţul dreptului litigios, ci preţul construcţiei din Constanţa, str. x, părţile convenind faptul că se va achita preţul de 500.000 USD, în două transe: 440.000 USD la data semnării contractului nr. x/2004, iar diferenţa de 60.000 USD la predarea imobilului, fără nicio menţiune legată de modul de finalizare a procesului sau de data soluţionării acestuia. Mai mult, chiar instanţa de apel apreciază în pag. 14 din decizie că, ceea ce îl interesa pe concesionarul B. era obţinerea unui anume tip de măsuri reparatorii - restituirea în natură -, iar nu una dintre celelalte forme de reparaţie ce ar fi însemnat orice altceva decât intrarea "efectivă şi reală în posesia" imobilului din Constanta, str. x nr. 7-9".

Imobilul nu a făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi, deci nu s-a pus existenţa unor asemenea acte juridice care să impieteze restituirea în natură a construcţiei şi în mod evident nici problema constatării vreunei nulităţii a acestora, în condiţiile în care atât cedenţii, cât şi cesionarii cunoşteau clar situaţia juridică a imobilului din dosar nr. x/2007 (înregistrat în 2004) şi faptul că el putea fi retrocedat în natură, neexistând impedimente în acest sens, la data încheierii cesiunii, decât refuzul nejustificat al A.. De altfel, nici măcar A. nu a invocat existenţa unor contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ci doar că nu poate restitui imobilul în natură deoarece "este o societate integral privatizată".

În acelaşi sens, se mai arată că instanţa de apel nu a ţinut seama că deja cedenţii M. obţinuseră măsuri reparatorii în echivalent sub forma acordării de despăgubiri, în condiţiile în care prin Decizia nr. 135/2004 notificarea acestora a fost respinsă pentru că S.C. A. era o societate integral privatizată şi nu mai puteau opera restituirea în natură din patrimoniul acesteia, fără a se nega dreptul moştenitorilor M. la obţinerea de despăgubiri.

Se învederează că, din obiectul contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, atât în redactarea iniţială cât şi precizat în rejudecare la data de 21/05.2012, rezultă clar că a solicitat anularea Deciziei nr. 135/2004 şi restituirea în natură a construcţiei, deci acest lucru se viza în dosar nr. x/2007 (iniţial înregistrat sub nr. x/2004); că de fapt contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1198/09.07.2004 a fost încheiat după emiterea Deciziei nr. 135/24.06.2004 şi după data introducerii contestaţiei în temeiul art. 25 Legea nr. 10/2001, deci părţile cunoşteau clar obiectul dreptului cedat, adică ce se viza prin dosar nr. x/2004, actualmente reînregistrat sub nr. x/2007*, respectiv efectiva restituire în natură a construcţiei.

Or, susţine recurentul, instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că, în ceea ce îi priveşte pe moştenitorii M., aceştia nu aveau niciun impediment legal în a obţine restituirea în natură a imobilului la data încheierii contractului în 2004. Singura apărare a societăţii A. a fost susţinerea că "era privatizată integral" astfel că nu mai putea retroceda construcţia din Constanţa, str. x în natură, iar moştenitorii M. erau îndreptaţii doar la despăgubiri conform reglementarii Legii nr. 10/2001 de la acea dată. Cesiunea drepturilor succesorale ale familiei M. s-a efectuat după soluţionarea notificării şi după promovarea contestaţiei, când se ştia în mod clar ce se viza prin acea cauză - obţinerea restituirii în natură a construcţiei din Constanţa, str. x.

O altă critică a hotărârii instanţei de apel vizează faptul că, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1020 din C. civ. de la 1864 privind rezoluţiunea contractului ca urmare a asumării de către vânzători a obligaţiei de garanţie a obţinerii restituirii în natură a construcţiei situate în Constanţa, Str. x, şi neîndeplinirea acestei obligaţii.

S-a mai arătat că, ceea ce a determinat încheierea contractului nr. x/09.07.2004 în ce îl priveşte a fost posibilitatea legitimă de a obţine dreptul de proprietate asupra construcţiei situate în Constanţa, str. x în urma soluţionării dosarului nr. x/2004, drept pentru care a şi achitat suma de 440.000 USD din preţul convenit de 500.000 USD cu privire la acest imobil.

Prin urmare, susţine recurentul, prin contractul de cesiune de drepturi litigioase vânzătorii nu au garantat dreptul lor de proprietate asupra construcţiei care de altfel nici măcar nu le fusese contestat, ci au garantat practic restituirea în natură a acesteia.

În contractul nr. x/09.07.2004 se menţionează că "preţul vânzării este de 500.000 USD din care s-au plătit 440.000 USD la data încheierii actului, iar restul de 60.000 USD se vor plăti la intrarea în posesie efectivă a imobilului". Prin urmare, ceea ce părţile au urmărit a fost plata preţului pentru vânzători şi intrarea în posesia efectivă a construcţiei după restituirea acesteia de instanţa de judecată, în ceea ce îl priveşte pe cumpărătorul dreptului litigios. Mai mult, susţine recurentul, în contractul nr. x/2004 este prevăzută clauza potrivit cu care "dacă după judecarea contestaţiei şi exercitarea tuturor căilor de atac legale nu va avea câştig de cauză, suma dată cu titlu de avans, respectiv 440.000 USD rămâne vânzătorilor".

Din această perspectivă, se arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit în pag. 18 din decizie că "rezoluţiunea s-a produs convenţional, în lipsa unei obligaţii de garanţie a vânzătorilor"; or, în considerentele sentinţei civile nr. 4573/10.12.2013 se menţionează că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România "în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi 4".

În atare situaţie, nu s-a mai realizat obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1980/09.07.2004 respectiv "toate drepturile ce se cuveneau vânzătorilor M. în urma formulării contestaţiei împotriva deciziei S.C. A. cu privire la imobilul situat în Mun. Constanţa, str. x colţ cu str. x, respinsă prin Decizia nr. 135/04.06.2004". Este evident, arată recurentul, că voinţa părţilor a fost, la momentul perfectării contractului de cesiune de drepturi litigioase, transmiterea dreptului de proprietate asupra construcţiei din Constanţa, str. x, drept ce urma a fi consfinţit de instanţa de judecată în dosar nr. x/2004, actual nr. 1190/36/2007*.Or, schimbarea legislativă intervenită ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 nu putea fi avută în vedere de părţi la data perfectării contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 1198/09.07.2004.

Se arată că o asemenea obligaţie a fost asumată în mod expres de către vânzători care "au garantat cumpărătorului existenţa dreptului cedat, aşa cum rezultă din actele de proprietate predate cumpărătorului, la data semnării contractului". Din actele de proprietate rezultă că vânzătorii deţin dreptul de proprietate asupra construcţiei din Constanţa, str. x, ceea ce justifica o soluţie de restituire în natură a acesteia în dosar nr. x/2004.

Se mai susţine că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că "obiectul contractului nr. x/2004 este dreptul litigios ce face obiectul dosarului nr. x/2004 iar nu imobilul revendicat prin notificarea nr. x/2001"; că întreaga situaţie litigioasă a fost generată de notificarea nr. x/2001, iar fără această notificare nu era posibilă existenţa dosarului nr. x/2004 actual 1190/36/2007*.

Obligaţia de garanţie a existenţei dreptului care face obiectul tranzacţiei, susţine recurentul, este o obligaţie generică în materia contractului de vânzare-cumpărare ceea ce înseamnă că nu poate fi reţinută teza instanţei că ea nu ar exista în cazul perfectării unui contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase. Orice contract de vânzare-cumpărare îşi produce efectele prin transmiterea bunului şi plata preţului, dar aceasta nu înseamnă că vânzătorul nu garantează cumpărătorul pentru evicţiune în legătură cu bunul care a făcut obiectul vânzării.

Or, arată recurentul, chiar în contractul nr. x/09.07.2004 se menţionează că "preţul vânzării este de 500.000 USD din care s-au plătit 440.000 USD la data încheierii actului, iar restul de 60.000 USD se vor plăti la intrarea în posesie efectivă a imobilului".

Prin urmare, susţine recurentul, chiar din această clauză a plăţii diferenţei de preţ la data intrării în posesia imobilului rezultă că ceea ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1198/2004 a fost dreptul de proprietate asupra construcţiei raportat la un lucru individual determinat, respectiv o construcţie a cărei restituire în natură nu s-a mai obţinut de către cumpărătorii de drepturi litigioase nu din cauza soartei procesului, care a fost avută în vedere de către părţi la data semnării contractului, ci din motive independente de instanţa de judecată sau conduita părţilor, respectiv din cauza intrării în vigoare a unei legi, la nouă ani de la data încheierii contractului.

În condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 4573/10.12.2013 s-a dispus acordarea de măsuri compensatorii sub forma de puncte în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (2), (3) şi 4 Legea nr. 165/2014, arată recurentul, a fost afectată însăşi existenţa dreptului de proprietate al vânzătorilor asupra construcţiei, ceea ce înseamnă că nu s-a respectat obligaţia de a garanta existenţa acestui drept de proprietate asupra construcţiei. Or, existenţa acestui drept de proprietate asupra construcţiei a fost negată de instanţa de judecată ca urmare a aplicării art. 1 alin. (3) Legea nr. 165/2013.

Se arată că, apariţia unui act normativ, în speţă Legea nr. 165/2013, a determinat neîndeplinirea obligaţiei de garanţie asumată de către vânzători, că imposibilitatea restituirii în natură a devenit clară după pronunţarea hotărârii primei instanţe în dosar nr. x/2007, motiv pentru care a înţeles să se prevaleze de obligaţia de garanţie asumată de către vânzătorii drepturilor litigioase.

Din perspectiva celor expuse, se arată că sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii pentru nerespectarea obligaţiei de garanţie asumată prin contractul din 2004, deoarece nu s-a realizat obiectul acestui contract respectiv obţinerea construcţiei din Constanţa, str. x.

O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează că nu s-a arătat care este dispoziţia legală concretă din Legea nr. 10/2001, sau Legea nr. 165/2013 care a fost încălcată prin încheierea acordului de rezoluţiune din 14 martie 2014, că în lipsa unei dispoziţii legale care să interzică respectivul act juridic, reiese că acesta nu are o cauză ilicită şi nu putea fi anulat de instanţă.

Se mai arată că, nu există niciun text de lege care să interzică rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase având ca obiect drepturile născute în temeiul Legii nr. 10/2001, atât judiciară cât şi convenţională, iar acest aspect este menţionat în pag. 11 din decizia instanţei de apel.

Se învederează că, reclamanta nici în cererea de chemare în judecată şi nici în faţă instanţei nu a fost în măsură să indice textul de lege ce interzice o asemenea manifestare de voinţă a părţilor, în sensul opririi rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase. De asemenea, niciuna dintre instanţele de fond nu au determinat care a fost dispoziţia legală încălcată de părţile semnatare ale Acordului de rezoluţiune perfectat la data de 14.03.2014.

În acest sens, se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că "prin Acordul de rezoluţiune nu s-a urmărit decât eludarea interdicţiei prevăzute de art. 1 alin. (1) Legea nr. 165/2013 care împiedică restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv cesionarilor de drepturi privind măsurile reparatorii", că potrivit art. 1 alin. (3) Legea nr. 165/2013 în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţi, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4)".

Textul de lege invocat instituie doar faptul că nu se pot acorda decât măsuri reparatorii în echivalent pentru cumpărătorii de drepturi născute din legile de restituire a proprietăţii, adică acordarea de puncte în compensare. Legiuitorul a limitat în această manieră natură reparaţiei pe care o pot obţine conform Legii nr. 165/2013 cumpărătorii de drepturi litigioase. În niciun caz, textul de lege invocat nu conţine o interzicere de încheiere a anumitor acte juridice, ci numai o restrângere a măsurilor reparatorii de care pot beneficia cumpărătorii de drepturi litigioase.

Se arată că, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere o asemenea interdicţie, de încheiere a anumitor acte juridice, ea ar fi trebuit să fie prevăzută în mod expres şi distinct în conţinutul Legii nr. 165/2013 printr-un articol care să interzică clar rezoluţiunea unor asemenea acte juridice de tranzacţionare de drepturi litigioase.

Mai mult, susţine recurentul, ar fi fost imposibil pentru legiuitor să interzică rezoluţiunea unui act juridic - indiferent de natura acestuia în situaţia în care una dintre părţile litigante nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate prin actul respectiv. Legea poate interzice doar perfectarea anumitor acte juridice, iar nu rezoluţiunea acestora.

Or, susţine recurentul, contractulde vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1198/09.07.2004 a fost încheiat sub imperiul C. civ. de la 1864, ceea ce înseamnă că şi acordul de rezoluţiune a acestui act intervenit la data de 14.03.2014 este guvernat tot de prevederile C. civ. de la 1864 (art. 1020). Legea nr. 165/2013 nici măcar nu ar fi putut să intervină în ceea ce priveşte un act juridic încheiat anterior intrării în vigoare a acesteia, deoarece potrivit art. 6 Legea nr. 287/2009-N. C. civ. "legea civilă nu are putere retroactivă".Prin urmare, o lege adoptată în anul 2013 nu poate să interzică de plano rezoluţiunea unui act juridic civil încheiat în anul 2004.

În acest sens, se arată că în considerentele sentinţei civile nr. 1256/16.07.2010 se stipulează că "nu se poate reţine că vânzarea de drepturi litigioase a avut un obiect ilicit, deoarece nu există o dispoziţie în Legea nr. 10/2001 sau într-un alt act normativ special, care să interzică în mod expres înstrăinarea, de persoanele îndreptăţite în sensul acestei legi, a drepturilor litigioase ce derivă din atacarea în instanţa a deciziei/dispoziţiei unităţii deţinătoare". În considerentele deciziei nr. 143/14.03.2011, curtea de apel reţine că "dacă legiuitorul a restrâns, prin textele art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, sfera persoanelor care puteau pretinde restituirea în natură sau masurile reparatorii, la cel deposedat abuziv şi la moştenitorii legali sau succesorali ai acestuia, nu a stabilit şi o interdicţie în privinţa încheierii ulterioare a unui contract de vânzare a drepturilor litigioase de către aceste persoane în favoarea unor terţi".

Se mai susţine că, pentru aceleaşi considerente rezoluţiunea contractului de vânzare de drepturi litigioase nu are nici aceasta un obiect sau o cauză ilicită, ci doar reflectă voinţa părţilor contractante de rezoluţiune a actului iniţial, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de către una dintre părţile contractante.

Astfel, se arată că nu există nicio normă juridică prevăzută de Legea nr. 10/2001 care să deroge de la dreptul comun, respectiv 1391-1392 C. civ., şi să interzică vânzarea de drepturi litigioase izvorâte din acest act normativ; că nu există nicio normă juridică în raport de care să fie considerate inaplicabile dispoziţiile art. 1020 C. civ. 1864 în temeiul cărora a fost încheiat acordul de rezoluţiune a contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 1198/09.07.2004; că nu există niciun fel de interdicţie expresă în Legea nr. 10/2001 şi nici în Legea nr. 165/2013 care să nu permită realizarea unui asemenea transfer de calitate procesuală într-o cauză având ca obiect pretenţii izvorâte din aceste acte normative.

Prin urmare, susţine recurentul, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013 nu instituie o asemenea reglementare specială, se aplică şi cu privire la acest contract dispoziţiile dreptului comun. Din moment ce vânzătorii s-au angajat să transmită un anumit bun, dar această transmitere nu a mai avut loc, este evident că a intervenit culpa acestora şi că această neîndeplinire a obligaţiei asumate atrage rezoluţiunea contractului iniţial. Astfel că nu era necesar să existe un asemenea pact comisoriu de gradul IV pentru ca părţile să poată proceda la rezoluţiunea contractului nr. x/2004 prin acordul încheiat la data de 14.03.2014.

Se arată că, atunci când ambele părţi hotărăsc rezoluţiunea contractului nu mai poate fi reţinută incidenţa art. 1021 C. civ. 1864, astfel cum în mod greşit a considerat instanţa de apel, ci incidenţa principiului de drept ce reglementează efectele contractului în materie civila "mutus consensus, mutus dissensus" ce derivă din prevederea art. 969 C. civ. potrivit cu care "ele se pot revoca prin consimţământul mutual..". Faptul că motivul revocării l-a constituit neîndeplinirea obligaţiei de către una dintre părţile contractante, nu înlătură aplicabilitatea art. 969 alin. (2) C. civ.

Se susţine că, în mod eronat instanţa de apel a reţinut că "nu sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004, în primul rând inserarea unui pact comisoriu de gradul II sau mai puternic". În situaţia în care ambele părţi contractante convin rezoluţiunea contractului, aceasta se realizează prin acordul de voinţă al acestora, astfel cum a fost de altfel şi încheierea contractului, fără să fie necesar ca părţile să fi stabilit posibilitatea unei asemenea rezoluţiuni în contractul iniţial. Pactele comisorii îşi produc efectele juridice numai în situaţia în care, fiind consemnate în contractul resolvit, una din părţi solicită rezoluţiunea contractului pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către cealaltă parte, iar aceasta din urma nu îşi dă acordul pentru rezoluţiunea contractului.

O asemenea răspundere juridică, arată recurentul, putea fi reclamată şi printr-o acţiune în instanţă de rezoluţiune a unui contract de cesiune de drepturi litigioase, dar în condiţiile în care cealaltă parte a agreat această modalitate de încetare a contractului nr. x/2004 este legală înţelegerea părţilor de rezoluţiune a unui asemenea contract.

Acordul de rezoluţiune încheiat la data de 14.03.2014, susţine recurentul, a avut ca finalitate tocmai evitarea unui asemenea litigiu ulterior între vânzători şi cumpărători, în condiţiile în care vânzătorii au înţeles că nu s-a mai realizat dreptul a cărui existenţa au garantat-o.

Calitatea de notificator a familiei M. a fost cedată la momentul perfectării contractului de vânzare de drepturi litigioase şi a revenit acestora în momentul semnării acordului de rezoluţiune din 14.03.2014. Cum acordul de rezoluţiune din data de 14.03.2014 respectă dispoziţiile art. 1020 C. civ. 1864. instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu încălcarea legii în condiţiile în care părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, riscul contractului fiind preluat de cumpărător, în sensul că nu va putea imputa vânzătorilor eventuala soluţie nefavorabilă din dosarul nr. x/2004 actualmente 1190/36/2007, aspect reţinut de instanţa de apel în considerentele deciziei nr. 95/23.05.2018.

Se mai susţine că, instanţa de apel nu a avut în vedere motivarea din considerentele sentinţei civile nr. 4573/0.12.2014 care nu a respins cererea de restituire în natură a construcţiei ce a făcut obiectul contractului de vânzare de drepturi litigioase pentru aspecte legate de situaţia de fapt dedusă judecăţii cunoscută de părţi la momentul încheierii contractului de cesiune de drepturi litigioase, ci prin prisma aplicării în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013.

Se arată că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, 09.07.2004, părţile nu puteau prevedea faptul că peste 10 ani legiuitorul va modifica în mod radical dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care stătea la baza dreptului litigios cesionat şi, că restituirea în natură a construcţiei, adică exact obiectul contractului, va deveni imposibilă ca urmare a unei prevederi legale exprese.

În considerentele Deciziei nr. 95/23.05.2018 - pag. 13 se reţine că "esenţa unui contract aleatoriu este aceea că înstreinatorul nu poate garanta întinderea dreptului cedat pentru că astfel existenţa şi întinderea prestaţiei la care s-a obligat nu ar mai fi incertă, nu ar mai depinde de hazard, astfel încât contractul ar fi unul comutativ - art. 947 alin. (1) vechiul C. civ.

Se învederează că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase şi la stabilirea unui preţ de 500.000 USD, din care a şi achitat la data perfectării actului suma de 440.000 USD s-au avut în vedere şansele de câştig ale procesului bazate pe dispoziţiile legale în vigoare la acea dată, care îl îndreptăţeau la restituirea în natură a construcţiei din Constanta, str. x, în raport de acele şanse evaluate la momentul anului 2004 plătind preţul cesiunii dreptului litigios ce viza construcţia.

Or, susţine recurentul, instanţa de apel a apreciat în mod eronat că "încercând să eludeze interdicţia de a primi bunul în materialitatea lui pentru care s-a emis notificarea, după ce a fost pronunţată soluţia de respingere a solicitării cesionarului de obligare la restituirea în natură, cesionarul a urmărit desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase într-o manieră care, aparent, să lipsească de orice efecte vânzarea produsă".

Se mai arată că, apariţia Legii nr. 165/2013 a înlăturat chiar dreptul care a făcut obiectul contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 1198/2004, astfel că vânzătorii şi-au încălcat obligaţia asumata prin contract.

Cauza acordului de rezoluţiune încheiat la data de 14.03.2014, constă în neîndeplinirea de către vânzători a obligaţiei de garantare a existenţei dreptului de proprietate asupra construcţiei din Constanţa, str. x, astfel că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. C. civ. 1864.

Se învederează că, în condiţiile în care dreptul de proprietate asupra construcţiei nu mai poate fi dobândit a fost încălcată obligaţia de garantare a acestui drept asumată de vânzătorii M. la încheierea contractului nr. x/2004 şi a justificat rezoluţiunea acestuia. Indiferent de motivul care a afectat existenţa dreptului de proprietate asupra bunurilor care au făcut obiectul unor asemenea contracte de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, acesta a fost grav vătămat, astfel că vânzătorii răspund pentru evicţiunea suferită de către cumpărătorii unor asemenea drepturi.

Se susţine că, este adevărat că dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 4 Legea nr. 165/2013 au constituit motivul rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, dar acordul de rezoluţiune nu s-a încheiat pentru eludarea acestor dispoziţii legale, astfel cum în mod greşit au considerat instanţele de fond, ci tocmai în considerarea faptului că aceste dispoziţii au afectat însăşi existenţa dreptului de proprietate ce a făcut obiectul cesiunii, făcând astfel imposibilă valorificarea acestuia de către vânzători, adică realizarea obiectul contractului nr. x/09.07.2004. Vânzătorii de drepturi litigioase nu puteau să îşi asume câştigarea procesului, dar ei au garantat existenţa dreptului lor de proprietate asupra construcţiei şi transmiterea lui în calitate de cumpărători de drepturi litigioase.

Se arată că, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că "pârâtul N. a urmărit exclusiv redobândirea de către moştenitorii M. a calităţii de notificanţi pentru ca acestora să nu le poată fi opusă o interdicţie de restituire a imobilului în natură".

În primul rând, arată recurentul, instanţa se contrazice deoarece anterior reţinuse că pârâţii M. nu ar recapăta calitatea de notificatori la momentul rezoluţiunii, dar apoi se susţine că acesta a fost mobilul care a determinat perfectarea acestui acord. În al doilea rând, susţine recurentul, a urmărit restituirea avansului achitat de 440.000 USD pentru un bun imobil;- construcţia din Constanţa, str. x.

Or, instanţa de apel reţine în mod eronat că "cedenţii M. nu au intervenit direct în dosarul nr. x/2007, ci prin recurenţii N. care au solicitat să se constate că a intervenit o transmisiune a calităţii procesuale active în cauză şi că "succesorii au dobândit calitatea de recurenţi-reclamanţi".

Se mai învederează că, din punct de vedere procedural, familia M. nu putea interveni direct în proces în faza recursului, în dosar nr. x/2007 *, astfel cum se pretinde în considerentele deciziei nr. 95/23.05.2018, nefiind legală formularea unei cereri de intervenţie principală direct în recurs.

În atare situaţie, singura soluţie procedurală corectă, în raport de dispoziţiile art. 35-37 C. proc. civ.. a fost aceea de a se invoca transmiterea calităţii procesuale active către noii dobânditori ai dreptului dedus judecaţii în dosar nr. x/2007, ca urmare a rezoluţiunii contractului nr. x/2004. Faptul că în acest acord de rezoluţiune nu s-a stipulat restituirea preţului la momentul perfectării lui, nu afectează valabilitatea acestuia, deoarece părţile pot conveni în orice act juridic civil, un termen de executare a obligaţiilor asumate prin acesta.

"Nerestituirea avansului", susţine recurentul, la data perfectării acordului, la care se face referire de către instanţa de apel în pag. 18, nu înseamnă că nu există posibilitatea legală de a obţine ulterior acest lucru, atât pe cale amiabilă, cât şi prin intermediul instanţei de judecată, tocmai în temeiul acestui acord. Atât timp cât legea permite rezoluţiunea convenţională a unui act juridic bilateral rezultă că acesta nu poate reprezenta un motiv de cauză ilicită, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Se mai susţine că, instanţa de apel a apreciat, în mod tendenţios, că s-a inserat în mod inutil un paragraf în Acord conform căruia "urmare a achitării sumelor datorate de vânzători, părţile nu vor mai avea pretenţii de nicio natură", cu motivarea că "dacă s-a stabilit un termen pentru restituirea avansului nu mai era necesară o altă confirmare a lipsei unor pretenţii viitoare, desigur dacă vânzătorii nu ar fi restituit avansul în termenul stabilit, poate cesionarul ar fi acceptat în schimb imobilul ce l-ar fi primit notificatorii în natură".

În aceeaşi idee, se învederează că instanţa de apel invocă în mod greşit faptul că părţile nu au aşteptat finalizarea procesului în care dreptul era litigios, deşi abia la momentul când acesta ar fi fost închis definitiv, dacă exista, ar fi devenit operabilă o garanţie a înstreinatorilor.

Pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecare şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 4 septembrie 2018, fiind repartizat spre soluţionare completului de filtru CF x.

Prin rezoluţia din data de 25 septembrie 2018 s-a dispus comunicarea recursului intimatei-reclamante şi intimaţilor-pârâţi, cu menţiunea că au obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare. La dosar nu au fost depuse întîmpinări în termenul prevăzut delege.

La data de 4 ianuarie 2019 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părţilor.

Prin încheierea din data de 4 aprilie 2019 a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen la data de 30 mai 2019 cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de către recurentul-pârât, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecăţii, la succesiunea litigiilor ce au avut ca obiect situaţia juridică a imobilului situat în Constanţa str. x, finalizate prin hotărâri definitive, respectiv sentinţa civileă nr. 4573/10 dec. 2013 aTribunalului Constanţa prin care s-a reţinut atât calitatea societăţii A. de deţinătoare a imobilului situat în Constanţa str. x cât şi calitatea cedenţilor B. şi O. de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte conform art. 24 alin. (2), (3) li 4 din Legea nr. 165/2013 pentru construcţia situată în Constanţa str. x, nu relevă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în soluţionarea acţiunii în condiţiile în care obiectul dedus vizează constatarea nulitatăţii absolute a actului juridic intitulat "Acord de rezoluţiune", autentificat sub nr. x/14.03.2014 de B.N.P. I., pe temeiul fraudei la lege, a existenţei unei cauze ilicite, în condiţiile în care acest act a fost încheiat după pronunţarea hotărârii enunţate.

Cum prin sentinţa civilă nr. 4573/10 dec 2013 Tribunalul Constanţa a constatat calitatea societăţii A. de deţinătoare a imobilului situat în Constanţa str. x, precum şi în condiţiile în care obiectul dedus judecăţii nu vizează dezlegarea titlului cu care societatea reclamantă deţine imobilul, ci existenţa sau nu a unui folos practic în urma înlăturării Acordului de reziliere în condiţiile în care prin hotărârea sus enunţată a fost obligată societatea la propunerea de acordare a măsurilor reparatorii pentru B. şi O. constând în compensarea prin puncte conform art. 24 alin. (2), (3) şi 4 din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul sus arătat, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentului legate de excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, de încălcarea dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ. şi ale art. 22 alin. (2) teza a doua C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. art. 10 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte critica legată de greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantei, Înalta Curte constată că interesul reclamantei S.C. A. Constanţa, în constatarea nulităţii absolute a Acordului de rezoluţiune, se raportează la obligaţia acesteia de a soluţiona notificarea nr. x/08.11.2001 cu a cărei rezolvare societatea în calitate de unitate deţinătoare a fost învestită, în condiţiile în care procedura iniţiată de moştenitorii M. în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost continuată de concesionarii B. şi O..

Or, unitatea deţinătoare are interesul în constatarea nulităţii absolute a actului juridic intitulat "Acord de rezoluţiune" dat fiind faptul că de acesta depinde stabilirea calităţii celor ce se pretind persoane îndreptăţite, cu atât mai mult cu cât prin sentinţa civilă nr. 4573/10 dec. 2013 a Tribunalului Constanţa reclamanta a fost obligată la propunerea de măsuri reparatorii către concesionari constând în compensarea prin puncte conform art. 24 alin. (2), (3) şi 4 din Legea nr. 165/2013 pentru construcţia situată în Constanţa str. x.

Cum propunerea de măsuri reparatorii către concesionari constând în compensarea prin puncte conform art. 24 alin. (2), (3) şi 4 din Legea nr. 165/2013 pentru construcţia situată în Constanţa str. x a fost stabilită în sarcina reclamantei prin hotărârea enunţată, Înalta Curte reţine că într-adevăr interesul invocării nulităţii absolute a Acordului de rezoluţiune trebuie raportat la constatarea posibilităţii aplicării dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 potrivit cărora " În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4".

Or, unitatea deţinătoare are interes în constatarea nulităţii absolute a actului juridic intitulat "Acord de rezoluţiune" în condiţiile în care, aşa cum deja s-a arătat, de acesta depinde stabilirea calităţii celor ce se pretind persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Constanţa str. x.

Din această perspectivă, precum şi a obiectului dedus judecăţii ce vizează constatarea nulităţii absolute pe ilicitatea/falsitatea cauzei Acordului de rezoluţiune, Înalta Curte reţine că potrivit art. 1237 C. civ. cauza este ilicită când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, că frauda la lege constă în utilizarea principiului libertăţii contractuale, statuat în anumite limite de art. 1169 C. civ., în vederea eludării aplicării altor dispoziţii legale imperative.

Or, în condiţiile în care raportul juridic dintre S.C. A. şi cesionarii B. şi O., în ceea ce priveşte imobilul obiect al Acordului de rezoluţiune a fost deja analizat în litigiul finalizat prin sentinţa civilă nr. 4573/10 dec. 2013 a Tribunalului Constanţa (în care recurentul de azi s-a prevalat de contractul de vânzare de drepturi litigioase), Înalta Curte reţine că Acordul de rezoluţiune reprezintă mijlocul pentru eludarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care prevăd imperativ şi expres că " În situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4".

De altfel, în Acordul de rezoluţiune autentificat la 14 martie 2014 părţile au arătat expres la pct. 1 alin. (1) că prin " contractul de vânzare- cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/09.07.2004 încheiat cu B." s-au "obligat să garanteze cumpărătorul de existenţa dreptului cedat"; că încheierea Acordului de rezoluţiune a contractului de vânzare de drepturi litigioase s-a realizat " în condiţiile în care Tribunalul Constanţa a respins cererea de restituire în natură a imobilului ce face obiectul "vânzării dreptului litigios"şi a obligat pârâta (S.C. A.) la înaintarea propunerii de acordare a măsurilor reparatorii constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi 4 din Legea nr. 165/2013."

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că este nefondată susţinerea recurentului legată de faptul că Acordul de rezoluţiune a fost încheiat ca urmare a încălcării "obligaţiei de garanţie" în condiţiile în care prin contractul de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/09.07.2004, vânzătorii cedenţi au garantat doar existenţa "dreptului cedat" şi nu restituirea în natură a imobilului cum greşit susţine recurentul.

De asemenea, Înalta Curte constată că în mod legal şi corect instanţa de apel a reţinut natura de contract aleatoriu al actului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/09.07.2004, în condiţiile în care obiectul lui vizează "dreptul litigios ce face obiectul dosarului nr. x/2004", şi că în realitate, prin "Acordul de rezoluţiune" nu s-a urmărit decât eludarea interdicţiei prevăzute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 care împiedică restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, către cesionarii de drepturi litigioase.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva criticilor legate de încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) teza a doua C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că reclamanta trebuia obligată de instanţa de apel să facă dovada calităţii de proprietar asupra imobilului din Constanţa, str. x, Înalta Curte reţine că şi aceste susţineri sunt nefondate în condiţiile în care rolul activ al instanţei nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia. În procesul civil rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu respectarea celor două principii fundamentale, respectiv al disponibilităţii şi contradictorialităţii.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că potrivit art. 22 alin 1 C. proc. civ. care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului "judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile"; că pentru aflarea adevărului în cauză judecătorul este în drept să ceară părţilor explicaţii oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi orice alte măsurui prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

În conformitate cu prevederile art. 478 C. proc. civ. instanţa de apel încuviinţează şi administrează probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse de părţi, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluţionarea cauzei.

Astfel, în raport de susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel trebuia să dispună obligarea reclamantei la depunerea dovezii privind calitatea ei de proprietar asupra imobilului din Constanţa, str. x, Înalta Curte reţine că aprecierea instanţei de apel în ce priveşte administrarea probelor nu poate fi supusă cenzurii instanţei de control judiciar având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţii examinarea în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabil, iar aspectele ce ţin de administrarea şi aprecierea probelor reprezintă chestiuni de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Or, aprecierea asupra necesităţii administrării probei în sensul arătat de recurent fiind atributul exclusiv al instanţei, Înalta Curte constată prin respingerea motivată a acesteia de către instanţa de apel la termenul de judecată din 23 mai 20188 dosar nr. x/2014 al Curţii de Apel Constanţa) nu se poate susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. . 3 şi art. 10 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile recurentului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 95/C din data de 23 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 95/C din data de 23 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, 30 mai 2019.