Appeal dismissed: donation by insolvent debtor held inopposable to creditor; no third-party complicity required.

Şedinţa publică din data de 28 mai 2019

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la data de 24.12.2015 pe rolul Tribunalului Ilfov, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se declare inopozabil faţă de ea contractul de donaţie din data de 09.03.2012 încheiat la BNP Asociaţi D. şi E. între donatorul B. şi donatara C..

Prin sentinţa nr. 2909/9.11.2016, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 877/20.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea şi a constatat inopozabil faţă de reclamantă contractul de donaţie autentificat sub nr. x/09.03.2012 de BNPA D. şi E., dispunând, totodată, obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 15.270 RON cheltuieli de judecată reduse din primă instanţă şi apel.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit legea, reţinând ca sunt îndeplinite toate condiţiile pentru admiterea acţiunii pauliene.

În ceea ce priveşte condiţia ca actul încheiat de debitor cu terţul să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că simplul fapt că pârâtul şi-a creat un dezechilibru financiar, în sensul că nu mai poate garanta restituirea împrumutului cu bunul care a făcut obiectul contractului de donaţie, ca urmare a încheierii contractului atacat, punându-l pe creditor în imposibilitate de a-şi recupera creditul într-un termen rezonabil, reprezintă un prejudiciu în sensul art. 1562 alin. (2) C. civ.

De asemenea, reţinându-se că pârâtul B. nu figurează în evidenţele fiscale ca proprietar de bunuri mobile sau imobile, executarea silită vizând doar pensia acestuia, s-a apreciat eronat că intimata - reclamantă justifică un prejudiciu raportat la situaţia expusă.

Potrivit dispoziţiilor legale, prejudiciul creditorului constă în faptul că debitorul şi-a provocat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate existentă prin încheierea actului atacat.

Aşa cum a rezultat din înscrisurile existente la dosarul cauzei, în anul 2012, la momentul încheierii contractului de împrumut şi a celui de donaţie, deşi B. era un pensionar în vârstă de 71 de ani, deţinea într-un cont din Cipru suma de 116.000 euro. Mai mult decât atât, prin înscrisurile depuse, respectiv adeverinţa cu nr. 1182/06.06.2013 emisă de către F. S.A. şi fişa fiscală privind impozitul pe venituri din salarii din anul 2011, se atestă faptul că, începând cu data de 3.01.2011 şi până la data de 3.06.2013, pârâtul B. a obţinut venituri salariale, ba chiar mai mult, începând cu data de 1.04.2013, a ocupat postul de director general adjunct, ajungând la un salariu brut de 11.500 RON/lună.

Conform înscrisurilor anterior menţionate, se poate concluziona că, pe lângă pensia de aproximativ 4.700 RON/lună în perioada sus amintită, pârâtul obţinea lunar şi venituri salariale nete de aproximativ 9.000 RON/lună, ceea ce înseamnă că, la momentul realizării împrumutului, B. obţinea venituri suficiente pentru a nu fi considerat insolvabil, cum în mod greşit s-a reţinut.

Prin urmare, prin încheierea contractului de donaţie în data de 9 martie 2012, pârâtul nu şi-a creat sau mărit starea de insolvabilitate, câtă vreme nu se punea problema, în raport de veniturile obţinute, de a fi considerat insolvabil.

Esenţial este şi faptul că intimata - reclamantă deţinea încă din luna iulie a anului 2015 un titlu executoriu în baza căruia ar fi putut solicita executarea silită a lui B..

În aceste condiţii, dacă s-ar fi procedat la executarea silită, chiar şi doar prin rambursarea în contul creanţei a sumei "modice" de 1950 RON/lunar, în condiţiile în care termenul maxim de restituire a împrumutului era 9 martie 2017, printr-un calcul simplu se observă că, până la acest moment, intimata - reclamantă ar fi recuperat aproximativ 15.000 euro din cuantumul total al creanţei.

Cu toate acestea, intimata-reclamantă A. a demarat executarea silită abia în cursul lunii iulie 2017, doar cu scopul de a depune dovezi în acest sens în faţa instanţei de apel.

Astfel, atât timp cât B. are venituri, fiind posibilă poprirea sumei de 1950 RON/lunar în vederea acoperirii creanţei, insolvabilitatea acestuia nu a fost dovedită de către intimata - reclamantă şi, prin urmare, prejudiciul pe care aceasta susţine că l-ar fi suferit în urma încheierii contractului de donaţie nu există.

În ceea ce priveşte condiţia ca actul să fie încheiat în frauda debitorului, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat împrejurările existente în cauză, apreciind greşit că recurenta, în calitate de fiică a soţiei pârâtului, avea cunoştinţă despre situaţia financiară a acestuia, astfel încât ştia că devine insolvabil, iar prin perfectarea contractului de donaţie se cauza creditorului un prejudiciu.

În realitate, astfel cum rezultă din întreaga cercetare judecătorească, recurenta a fost de bună-credinţă, neştiind de unde provin banii pe care copârâtul i-a donat. De asemenea, contractul de împrumut invocat de reclamantă nu este opozabil recurentei, fiind chiar un act juridic întocmit pro causa cu scopul lezării intereselor acesteia.

Pretinsul împrumut este un simplu înscris sub semnătură privată, de a cărei existenţă recurenta - pârâtă nu avea cum să ia cunoştinţă, spre deosebire de intimata - reclamantă, care putea lua cunoştinţă cu uşurinţă de existenţa contractului de donaţie încheiat în formă autentică şi înscris în registrul de informare întocmit conform art. 1012 C. civ.

Simpla calitate a recurentei de fiică a fostei soţii a copârâtului B. nu poate duce la concluzia că aceasta avea cunoştinţă de situaţia financiară, în sensul că pârâtul devenea insolvabil, cu atât mai mult cu cât nu a cunoscut faptul că o parte din bani proveneau dintr-un împrumut. Recurenta avea cunoştinţă despre faptul că are pensie, bunuri imobile, venituri salariale mari şi un cont în Cipru, cont din care i-a fost transferată suma de 116.000 euro, însă, la acel moment, recurenta nu mai locuia cu mama sa şi cu pârâtul, ci cu actualul soţ.

Instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că este îndeplinită condiţia privind complicitatea recurentei la fraudă, neexistând nicio dovadă în acest sens, astfel că, şi din acest punct de vedere, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Recurenta a mai susţinut că aprecierea instanţei de apel conform căreia dreptul de uzufruct viager este un drept viager care nu poate fi urmărit de creditori ignoră dispoziţiile art. 813 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că "pot forma obiectul urmăririi silite imobiliare şi dreptul de uzufruct asupra unui imobil, precum şi dreptul de superficie".

De asemenea, conform art. 714 C. civ., uzufructuarul poate ceda dreptul său chiar şi fără acordul nudului proprietar, motiv pentru care reclamanta denotă rea-credinţă, încercând declararea inopozabilităţii contractului de donaţie.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 2.04.2019, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de pârâta C., membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.. În aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs, recurenta - pârâtă C. a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, cu referire explicită la trei dintre condiţiile acţiunii revocatorii desprinse din art. 1562 C. civ., considerate a fi fost îndeplinite pentru constatarea inopozabilităţii faţă de reclamantă a contractului de donaţie încheiat între recurentă, în calitate de donatar, şi pârâtul B., ca donator.

În conformitate cu prevederile art. 1562 C. civ., "(1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate."

În ceea ce priveşte condiţia ca actul încheiat de debitor cu terţul să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant, recurenta a arătat, în esenţă, că insolvabilitatea pârâtului B. nu a fost dovedită de către intimata - reclamantă, atât timp cât acesta are venituri, fiind posibilă poprirea pensiei în cuantum de 1950 RON lunar, iar până în anii 2012 - 2013, pârâtul a avut şi alte venituri.

Instanţa de apel a reţinut, într-adevăr, pe baza probelor administrate, că pârâtul nu figurează în evidenţele fiscale cu bunuri mobile şi imobile, dar că, începând din luna iunie 2017, acestuia i se reţine din pensie suma de 1950 RON lunar în contul creanţei.

Prin decizia recurată s-a apreciat, însă, că încasarea pensiei nu împiedică o constatare în sensul că reclamanta justifică un prejudiciu, conform art. 1562 alin. (1) C. civ., ce constă în crearea sau mărirea stării de insolvabilitate a debitorului, fiind suficient că, prin încheierea contractului atacat, pârâtul şi-a creat un dezechilibru financiar, punându-l pe creditor în imposibilitate de a-şi recupera creditul într-un termen rezonabil.

Această apreciere corespunde intenţiei legiuitorului la edictarea normei din art. 1562 alin. (1) C. civ., deoarece starea de insolvabilitate a debitorului, provocată sau accentuată prin încheierea actului atacat, nu rezultă doar din absenţa oricărui venit al debitorului, de natură a face imposibilă recuperarea vreunei părţi din creanţa reclamantului, ci subzistă şi în cazul în care venitul existent nu oferă o perspectivă de timp rezonabilă pentru achitarea acesteia.

Legiuitorul nu defineşte în cuprinsul art. 1562 alin. (1) C. civ. noţiunea de "insolvabilitate", însă această definiţie se regăseşte în alte prevederi legale, precum cele ale art. 1417 alin. (2) C. civ. ori ale art. 265 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, potrivit art. 1417 alin. (2) C. civ., "În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea."

De asemenea, art. 265 alin. (1) din Codul de procedură fiscală prevede că "În sensul prezentului cod este insolvabil debitorul ale cărui venituri ori bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile."

Se observă similitudinea de conţinut conceptual al noţiunii de "insolvabilitate" în normele citate, distinct de adaptarea acestuia la specificul situaţiilor juridice diferite cărora normele le sunt destinate - decăderea din beneficiul termenului ce afectează o obligaţie civilă, respectiv insolvabilitatea în sens fiscal. În ambele cazuri, este relevată disproporţia dintre activul şi pasivul patrimonial al debitorului.

Consecvenţa legiuitorului în modul de formulare a unor prevederi din materii diferite denotă consacrarea legislativă a noţiunii de "insolvabilitate" cu o semnificaţie certă, în condiţiile în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu denumirea marginală "Unitatea terminologică", "În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni."

În acest context, se constată, în cauză, o valorificare corespunzătoare de către instanţa de apel a înţelesului sintagmei "stare de insolvabilitate" din cuprinsul art. 1562 C. civ., cu referire la actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor creditorului, din moment ce s-a considerat că cerinţele de aplicare a normei sunt întrunite şi în situaţia în care, după înstrăinarea cu titlu gratuit a imobilului, venitul pârâtului este mult inferior datoriei către reclamantă, făcând, practic, imposibilă recuperarea acesteia într-un termen rezonabil.

Este de subliniat, de asemenea, că susţinerea recurentei potrivit căreia, la momentul realizării împrumutului, pârâtul B. obţinea venituri suficiente pentru a nu fi considerat insolvabil, a fost însoţită de referiri fie la venituri salariale pe care pârâtul B. le-ar fi obţinut până în anul 2013, fie la suma de 116.000 euro pe care pârâtul o deţinea într-un cont bancar la momentul încheierii contractului de împrumut şi a celui de donaţie.

Or, suma de bani existentă într-un cont bancar al pârâtului la data contractului de împrumut, în mod corect, nu a fost luată în considerare de către instanţa de apel în aplicarea art. 1562 C. civ., ca reprezentând venit al pârâtului, în condiţiile în care s-a reţinut în fapt că aceasta a fost donată recurentei - pârâte odată cu suma de 64.000 euro împrumutată de la reclamantă, prin contractul a cărui inopozabilitate s-a solicitat a se constata în cauză.

Cât priveşte veniturile salariale pretinse, se constată că recurenta tinde, prin invocarea acestora, la reaprecierea situaţiei de fapt stabilite în apel, în ceea ce priveşte atât veniturile obţinute de pârât, cât şi dezechilibrul financiar pe care acesta şi l-a creat prin încheierea contractului de donaţie. Or, atare finalitate este, însă, incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs, limitat la verificarea legalităţii deciziei, nu şi a temeiniciei acesteia, pe baza probelor administrate.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei vizând condiţia prejudiciului din cuprinsul art. 1562 C. civ. sunt nefondate şi le va respinge ca atare.

În ceea ce priveşte condiţia ca actul să fie încheiat în frauda debitorului, se observă că recurenta face referire, în fapt, la o altă condiţie pentru intentarea acţiunii revocatorii, desprinsă din art. 1562 C. civ., anume complicitatea la frauda debitorului, din moment ce evocă buna sa credinţă la încheierea contractului de donaţie, cu ignorarea situaţiei financiare a donatorului B..

Or, instanţa de apel a constatat că, în cazul unui contract de donaţie, nu este cerută condiţia complicităţii la frauda debitorului, astfel cum rezultă din interpretarea a contrario a dispoziţiilor art. 1562 alin. (2) C. civ., care prevăd atare condiţie doar în ipoteza unui contract cu titlu oneros sau a unei plăţi făcute în executarea unui asemenea contract. Recurenta nu a infirmat această interpretare, criticând doar aprecierea întrunirii condiţiei în discuţie, însă critica nu are obiect, de vreme ce instanţa de apel nu a analizat complicitatea terţului contractant la frauda debitorului, constatând că nu este necesară întrunirea sa.

Întrucât debitorul la care se referă art. 1562 alin. (1) C. civ. este, în speţă, pârâtul B., şi nu recurenta - pârâtă, care este terţ faţă de contractul de împrumut, condiţia ca actul să fie încheiat în frauda debitorului trebuie analizată exclusiv în persoana pârâtului B..

Această condiţie presupune ca debitorul să fi avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor, realizând că prin încheierea actului şi-a creat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate. Nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenţiei (dolului) de a-l păgubi pe creditor.

Or, instanţa de apel a reţinut în fapt, după cum s-a arătat, că suma de bani consistentă pe care pârâtul o deţinea într-un cont bancar la momentul încheierii contractului de împrumut a fost donată tot recurentei - pârâte prin contractul vizat de acţiunea dedusă judecăţii, iar, ulterior, pârâtul nu a mai figurat în evidenţele fiscale cu bunuri mobile şi imobile, în timp ce executarea silită în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa nr. 883/6.07.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în considerarea contractului de împrumut încheiat între reclamanta din cauză şi pârâtul B., se realizează prin poprirea pensiei în tranşe de 1950 RON lunar.

Faţă de aceste împrejurări reţinute de către instanţa de apel, rezultă că pârâtul a conştientizat că prin încheierea actului şi-a creat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate şi a produs un prejudiciu creditorului, în sensul art. 1562 alin. (1) C. civ.

Susţinerile recurentei nu pot fi, aşadar, primite, instanţa de apel făcând o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 1562 C. civ. la situaţia de fapt stabilită.

Recurenta a mai susţinut că este nelegală aprecierea instanţei de apel conform căreia dreptul de uzufruct viager nu poate fi urmărit de creditori, deoarece art. 813 alin. (2) C. proc. civ. statuează că "pot forma obiectul urmăririi silite imobiliare şi dreptul de uzufruct asupra unui imobil, precum şi dreptul de superficie".

Înalta Curte reţine că, prin această susţinere, recurenta - pârâtă reiterează un argument din cursul procesului, care a fost, însă, prezentat pentru ca instanţa de judecată să constate că "reclamanta denotă rea - credinţă şi încearcă obţinerea pentru sine de la subsemnata a unei sume de bani fictiv împrumutate pârâtului B." (conform întâmpinării depuse în faţa primei instanţe - fila x verso dosar tribunal) sau doar că "reclamanta denotă rea - credinţă" (conform întâmpinării depuse în apel - dosar Curtea de apel). Prin motivele de recurs, finalitatea susţinerii este redată în termeni similari.

Or, prin decizia recurată, nu s-a analizat nici un eventual abuz de drept al reclamantei prin intentarea prezentei acţiuni revocatorii şi nici incidenţa simulaţiei în cazul contractului de împrumut încheiat între reclamantă şi pârât. În acest fel, considerentul prin care instanţa de apel s-a raportat la dreptul de uzufruct ca obiect al executării silite nu este unul decisiv în raţionamentul juridic expus, evocându-se trimiterea pe care pârâta a înţeles să o facă la dispoziţiile art. 813 alin. (2) C. proc. civ., dar nu în contextul creat de pârâtă.

Nefiind vorba despre un considerent esenţial în adoptarea soluţiei în apel şi în condiţiile în care prin motivele de recurs nu s-a contestat acest caracter şi nici nu s-a pretins o eventuală ignorare a conţinutului real al apărării de fond a pârâtei, simpla reiterare în recurs a unei susţineri anterioare este lipsită de finalitate, neputând conduce, chiar în cazul admiterii susţinerii, la o modificare a raţionamentului juridic pe care s-a fundamentat decizia recurată. Din acest motiv, susţinerea în discuţie va fi înlăturată, fără a fi analizată ca atare.

În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 877A din 20 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2019.