Mandatory re-evaluation of railway certification body application due to administrative excess of power and absence of formal evaluation methodology

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a (fostă secţia a IX-a) contencios administrativ şi fiscal, la data de 04 iunie 2014, reclamantul A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, a solicitat:

- recunoaşterea dreptului de a funcţiona ca organism de terţă parte pentru certificarea produselor constituenţi de interoperabilitate şi a subsistemelor feroviare din domeniul reglementat prin Specificaţiile Tehnice de Interoperabilitate - STI, conform prevederilor Directivei 2008/57/CE, transpusă în legislaţia naţională prin H.G. nr. 877/2010;

- obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor, în calitate de autoritate naţională de desemnare, să acorde desemnarea în vederea notificării de către Comisia Europeană a reclamantului A. SA, ca organism de certificare în conformitate cu prevederile Directivei 2008/57/CE;

- anularea Actului nr. CI/9878/24.03.2014, emis de Direcţia Generală Transport terestru - Direcţia feroviară din cadrul Ministerului Transporturilor, prin care s-a refuzat desemnarea în vederea notificării.

Prin Sentinţa civilă nr. 7969 din 02 decembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 04 februarie 2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1991 din 03 iulie 2015, Curtea de Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, a anulat actul nr. CI/9878/24.03.2014 emis de pârât, a recunoscut dreptul reclamantului de a funcţiona ca organism de terţă parte pentru certificarea produselor constituenţi de interoperabilitate şi a subsistemelor feroviare din domeniul reglementat prin Specificaţiile Tehnice de Interoperabilitate - STI, a obligat pârâtul să acorde reclamantului desemnarea în vederea notificării de către Comisia Europeană, ca organism de certificare conform Directivei 2008/57/CE şi a obligat pârâtul la 50 de RON cheltuieli de judecată către reclamant.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 1991/03.07.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii.

În susţinerea recursului se invocă următoarele motive de nelegalitate raportate la hotărârea primei instanţe:

a) intimatul-reclamant A. SA are capabilităţi numai pentru domeniile precizate în documentele emise de AFER, respectiv proiectare, expertiză, consultanţă în domeniul infrastructurii feroviare şi de metrou, studii topografice, geotehnice, hidrogeologice, de impact asupra mediului, de monitorizare a factorilor de mediu, de testări şi analize tehnice în domeniul infrastructurii feroviare şi de metrou, iar în aceste domenii nu sunt cuprinse produsele de interoperabilitate feroviară prevăzute de Directiva 2008/57/CE.

b) instanţa de fond a reţinut în mod greşit că "schemele de certificare" fac parte din STI (Specificaţiile Tehnice de Interoperabilitate). De asemenea, contrar susţinerilor primei instanţe, modulele pentru procedurile de evaluare a conformităţii şi a adecvării pentru utilizare, precum şi cele de verificare, precizate în STI şi în Decizia 2010/713/UE, nu sunt scheme de certificare şi nu acoperă decât o mică parte din activitatea de certificare.

Conform pct. 7.1.1 din SR EN ISO/CEI 17065:2013, organismul de certificare trebuie să opereze una sau mai multe scheme de certificare, motiv pentru care, pentru obţinerea notificării, conform Directivei 2008/57/CE, organismul de certificare trebuie să prezinte conformarea cu acest standard.

c) certificatul de acreditare nr. 011/8 OC, emis de RENAR în data de 12.06.2013, nu poate fi utilizat de intimatul-reclamant pentru a demonstra capabilitatea institutului de a certifica produsele de inoperabilitate feroviară prevăzute de Directiva 2008/57/CE sau produse din alte domenii, cum în mod greşit a reţinut prima instanţă. Certificatul de acreditare poate fi utilizat numai pentru certificarea produselor din domeniul construcţiilor, care sunt precizate în anexa acestui certificat.

Pentru a obţine dreptul de a funcţiona ca organism de terţă parte pentru certificarea produselor constituenţi de interoperabilitate şi a subsistemelor feroviare din domeniul reglementat prin Specificaţiile Tehnice de Interoperabilitate - STI produsele de inoperabilitate feroviară, conform prevederilor Directivei 2008/57/CE, intimatul-reclamant are obligaţia de a depune documentele prin care să probeze că îndeplineşte toate cerinţele din Anexa 8 la H.G. nr. 877/2010, cerinţe cu caracter minimal la care Ministerul Transporturilor, prin procedura proprie, a adăugat şi alte cerinţe, conform SR EN ISO/CEI 17065:2013 sau să obţină de la RENAR un certificat de acreditare pentru produsele prevăzute de Directiva 2008/57/CE.

Recurentul-pârât apreciază că prima instanţă a ignorat faptul că intimatul-reclamant nu a depus, nici la dosarul înaintat Ministerului Transporturilor, nici la dosarul cauzei, înscrisurile necesare dovedirii îndeplinirii cerinţelor necesare obţinerii certificării, sens în care, prin motivele de recurs, a indicat dovezile pe care intimatul-reclamant nu le-a făcut.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 21 octombrie 2015, intimatul-pârât A. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte critica din recurs referitoare la nedepunerea de către intimatul-reclamant a autorizaţiei de punere în funcţiune, a analizelor de risc şi a a metodelor de siguranţă comune, învederează că acestea nu intră în sarcina reclamantului, ca viitor organism notificat, ci sunt de competenţa Autorităţii de Siguranţă Feroviară, organism care trebuie să fie independent nu numai prin sarcini, ci şi prin structura juridică, de organismul notificat.

Or, apreciază intimatul-reclamant, Autoritatea Feroviară Română este un organism concurent, întrucât, la acest moment, este singurul organism notificat din ţară, având monopol pe piaţa certificării produselor de interoperabilitate feroviară, astfel încât condiţionarea, de către Ministerul Transporturilor, a obţinerii de către intimatul-reclamant a unor autorizaţii din partea A.F.E.R. contravine prevederilor Directivei 2008/57/CE şi H.G. nr. 877/2010.

Intimatul-reclamant apreciază a fi corecte aspectele reţinute de instanţa fondului cu privire la faptul că schemele de certificare fac parte din Specificaţiile Tehnice de Interoperabilitate. Pe de altă parte, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor încalcă legislaţia europeană, confundând standardele SR EN ISO/CEI 17065 şi SR EN ISO/CEI 17067.

Standardul SR EN ISO/CEI 17065 privind evaluarea conformităţii, cerinţe pentru organisme care certifică produse, procese şi servicii, a fost eliberat de RENAR în beneficiul intimatului-reclamant, având valabilitate până la 11.06.2017, însă acest standard nu conţine prevederi pentru schema de certificare, astfel încât este neîntemeiată solicitarea recurentului-pârât ca solicitantul să deţină autorizarea pentru acest standard.

Schemele de certificare pentru constituenţii de interoperabilitate sunt descrise pe larg în fiecare specificaţie tehnică de interoperabilitate, corespunzător fiecărui produs feroviar.

Standardul SR EN ISO/CEI 17067 privind principii fundamentale ale certificării produselor şi linii directoare pentru schemele de certificare a produselor, nu se referă la constituenţii de interoperabilitate pentru produsele feroviare, iar în cuprinsul acestei euronorme se precizează că cerinţele referitoare la organismele de certificare a produselor sunt prevăzute în SR EN ISO/CEI 17065.

Totodată, arată intimatul-reclamant, instanţa de fond a reţinut în mod corect că institutul deţine acreditările necesare pentru a obţine desemnarea ca organism de certificare, aspect dovedit şi de faptul că deţine, ca urmare a finalizării procesului de tranziţie de la SR EN 45011:2001 la SR EN ISO/CEI 17065:2013, certificatul de acreditare nr. 011/8 OC pentru SR EN ISO/CEI 17065:2013, emis de către RENAR la 15.09.2015, valabil până la 11.06.2017.

În ceea ce priveşte înscrisurile pe care recurentul-pârât Ministerul Transporturilor susţine că nu au fost depuse nici la dosarul administrativ şi nici în procedura judiciară, intimatul-pârât indică punctual filele din dosarul instanţei de fond unde apreciază că se regăsesc dovezile pretinse.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 4 octombrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 28 februarie 2018, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., fixând termen pentru judecata căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată sub nr. x din 06 martie 2014, intimatul-reclamant A. SA a solicitat recurentului-pârât Ministerul Transporturilor acordarea dreptului de a funcţiona ca organism de terţă parte pentru certificarea produselor constituenţi de interoperabilitate şi a subsistemelor feroviare din domeniul reglementat prin Specificaţiile Tehnice de Interoperabilitate - STI, conform prevederilor Directivei 2008/57/CE.

Prin Adresa nr. x din 24 martie 2014, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor a respins cererea formulată de intimatul-reclamant, apreciind că, din înscrisurile depuse în susţinerea cererii, rezultă că solicitantul nu îndeplineşte toate cerinţele pentru notificarea de către Ministerul Transporturilor, ca organism de certificare în domeniul feroviar . Autoritatea publică a considerat că titularul cererii nu îndeplineşte condiţiile referitoare la:

- structura organizatorică şi competenţa profesională în domeniul feroviar, care nu corespunde cerinţelor obligatorii prevăzute de H.G. nr. 788/2010 şi următoarelor standarde europene relevante: SR EN ISO/CEI 17020:2012, SR EN ISO/CEI 17021:2011, SR EN ISO/CEI 17025:2005, SR EN ISO/CEI 17065:2013;

- existenţa unor scheme de certificare privind modul de aplicare a procedurilor de evaluare/verificare "CE" aplicabile sistemului de transport feroviar european convenţional şi de mare viteză, în sensul de reguli, proceduri, instrucţiuni şi managementul pentru implementarea certificării de produse de interoperabilitate feroviară.

În procedura judiciară derulată în faţa instanţei de contencios administrativ, părţile au exprimat poziţii diferite cu privire la documentele prezentate de intimatul-reclamant în vederea obţinerii certificării ca organism de terţă parte, atât în ceea ce priveşte necesitatea depunerii unor dovezi, cât şi cu privire la valoarea probatorie a celor prezentate, din perspectiva cerinţelor prevăzute de H.G. nr. 788/2010 şi Directiva 2008/57/CE. Astfel, intimatul-reclamant a susţinut, pe de-o parte, că unele dintre înscrisurile solicitate de autoritatea publică nu sunt necesare, fiind străine de domeniul în care se solicită certificarea, iar pe de altă parte, că înscrisurile depuse dovedesc cu prisosinţă capacitatea tehnică şi profesională a A. SA în domeniul pentru care se solicită certificarea.

Instanţa fondului a apreciat că intimatul-reclamant a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de H.G. nr. 788/2010 şi Directiva 2008/57/CE, documentaţia depusă în vederea obţinerii notificării fiind completă şi suficientă, astfel încât a dispus anularea Adresei nr. x din 24 martie 2014, a recunoscut dreptul reclamantului de a funcţiona ca organism de certificare, obligând autoritatea publică pârâtă la notificarea către Comisia Europeană a A. SA.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate expuse prin cererea de recurs, Înalta Curte va avea în vedere că, prin prevederile Directivei 2008/57/CE au fost reglementate, conform art. 1, "condiţiile care trebuie să fie îndeplinite pentru realizarea interoperabilităţii în sistemul feroviar comunitar într-un mod care să asigure compatibilitatea cu dispoziţiile Directivei 2004/49/CE."

Potrivit art. 28 din acelaşi act normativ: "(1) Statele membre informează Comisia şi celelalte state membre cu privire la organismele responsabile pentru îndeplinirea procedurii de evaluare a conformităţii sau adecvării pentru utilizare menţionate la articolul 13 şi a procedurii de verificare menţionate la articolul 18, indicând pentru fiecare organism domeniul de responsabilitate şi numerele de identificare obţinute în avans de la Comisie. Comisia publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene lista organismelor, numerele lor de identificare şi domeniile lor de responsabilitate şi menţine lista actualizată. (2) Statele membre aplică criteriile prevăzute în anexa VIII pentru evaluarea organismelor ce urmează a fi notificate. Organismele care îndeplinesc criteriile de evaluare prevăzute în standardele europene relevante sunt considerate ca îndeplinind şi criteriile menţionate."

Acest act normativ european a fost implementat în legislaţia naţională prin dispoziţiile H.G. nr. 877/2010 privind interoperabilitatea sistemului feroviar, care, în cuprinsul art. 28, a prevăzut că:

"(1) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii informează Comisia Europeană şi celelalte state membre ale Uniunii Europene cu privire la organismele responsabile pentru îndeplinirea procedurii de evaluare a conformităţii sau aptitudinilor de utilizare prevăzute la art. 13 şi a procedurii de verificare prevăzute la art. 18, indicând pentru fiecare organism domeniul de responsabilitate şi numerele de identificare obţinute în avans de la Comisia Europeană.

(2) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii aplică criteriile prevăzute în anexa nr. 8 pentru evaluarea organismelor ce urmează a fi notificate. Organismele care îndeplinesc criteriile de evaluare prevăzute în standardele europene relevante sunt considerate ca îndeplinind şi criteriile menţionate."

Aşadar, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor a fost desemnat drept autoritatea publică naţională competentă în evaluarea organismelor ce urmează a fi notificate, iar prin Anexa nr. 8 la hotărârea de guvern s-au stabilit criteriile minimale care trebuie avute în vedere de Ministerul Transporturilor atunci când analizează cererile depuse în vederea recunoaşterii calităţii de organism de certificare.

Întrucât cerinţele prevăzute de H.G. nr. 877/2010 au caracter minimal, autoritatea publică, în speţă Ministerul Transporturilor, are posibilitatea să instituie cerinţe suplimentare în sarcina solicitanţilor, cu condiţia ca acestea să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea scopului Directivei 2008/57/CE.

Totodată, se observă că H.G. nr. 877/2010 nu reglementează o procedură de lucru pe care autoritatea publică ar trebui să o aplice în activitatea de evaluare a organismelor ce solicită notificarea.

Prin recursul declarat în cauză, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor a susţinut că, în examinarea cererii depuse de reclamant, a avut în vedere atât îndeplinirea cerinţelor minimale prevăzute de H.G. nr. 877/2010, cât şi a unor cerinţe suplimentare, conform procedurii proprii şi că, în urma analizării tuturor criteriilor, a apreciat a fi neîntemeiată cererea reclamantului, nefiind prezentate dovezile apte să probeze capacitatea acestuia de a funcţiona ca organism notificat.

În cursul procedurii judiciare derulate în faţa instanţei de control judiciar, Înalta Curte a solicitat recurentului-pârât Ministerul Transporturilor să depună la dosarul cauzei procedura/metodologia proprie avută în vedere la evaluarea cererii depuse de intimatul-reclamant, precum şi, în ipoteza în care o astfel de procedură proprie/metodologie de evaluare nu a existat, să comunice dacă o astfel de procedură proprie/metodologie de evaluare există în prezent, caz în care urmează să o depună la dosarul cauzei.

Prin adresa din 16 octombrie 2018, recurentul-pârât a comunicat la dosarul cauzei că, în conformitate cu H.G. nr. 877/2010, a fost elaborată procedura de evaluare, monitorizare şi notificare a organismelor notificate din domeniul feroviar, aprobată prin Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1353 din 07.09.2017.

În raport de data emiterii Ordinului Ministrului Transporturilor nr. 1353/07.09.2017 şi de împrejurarea că recurentul-pârât nu a făcut dovada existenţei unei proceduri de evaluare anterioare, Înalta Curte constată că, la data depunerii cererii de certificare de către intimatul-reclamant, precum şi la data evaluării acestei cereri de către autoritatea publică, Ministerul Transporturilor nu a avut o metodologie proprie de evaluare, în cuprinsul căreia să fie indicate criteriile pe care trebuie să le îndeplinească solicitantul, plecând de la cerinţele minimale prevăzute de H.G. nr. 877/2010. Pe cale de consecinţă, nu a existat o reglementare de detaliu a drepturilor şi obligaţiilor solicitanţilor şi autorităţii publice în procedura de evaluare a cererilor, a conţinutului documentaţiei ce trebuie depuse de solicitant, a structurii din cadrul Ministerului Transportului abilitate să efectueze evaluarea, a componenţei comisiei de evaluare, a eventualelor termene de analiză şi soluţionare a cererii etc.

Această constatare este confirmată de conţinutul Adresei nr. x din 24.03.2014, emisă de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor, în cuprinsul căreia autoritatea publică învederează că soluţia respingerii cererii s-a întemeiat pe studierea înscrisurilor ataşate cererii şi pe consultarea cu organismele specializate în domeniu, fără a se face trimitere la o metodologie de evaluare, aprobată printr-un ordin al ministrului de resort.

Cât priveşte consultarea cu "organismele specializate în domeniu", recurentul-pârât a anexat un singur înscris în acest sens, respectiv adresa emisă de Autoritatea Feroviară Română sub nr. x/20.03.2014 . Comparând adresa emisă de Autoritatea Feroviară Română, cu Adresa nr. x din 24.03.2014, emisă de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor, Înalta Curte constată că cele două acte au conţinut identic, ceea ce întăreşte concluzia că autoritatea publică şi-a fundamentat soluţia de respingere a cererii exclusiv pe opinia exprimată de Autoritatea Feroviară Română.

Instanţa de fond a admis cererea reclamantei şi a recunoscut dreptul acesteia de a funcţiona ca organism de terţă parte pentru certificarea produselor constituenţi de interoperabilitate şi a subsistemelor feroviare din domeniul reglementat prin Specificaţiile Tehnice de Interoperabilitate (STI), obligând pârâtul să acorde reclamantei desemnarea în vederea notificării de către Comisia Europeană, ca organism de certificare. Această soluţie, însă, nu se bazează pe o corectă aplicare a legii, instanţa de fond preluând susţinerile reclamantei referitoare la îndeplinirea de către aceasta a condiţiilor legale de a funcţiona ca organism de terţă parte, fără bază probatorie.

Prima instanţă a reţinut că schemele de certificare fac parte din Specificaţiile Tehnice de Interoperabilitate (STI) reglementate la nivel european şi că reclamanta nu era datoare să prezinte astfel de scheme, întrucât nu se poate proceda la o activitate legiferată şi reglementată de către Comisia Europeană. Această susţinere este eronată, întrucât schemele de certificare nu fac parte din Specificaţiile Tehnice de Interoperabilitate, ci reflectă activitatea de evaluare a conformităţii, pe care o va derula organismul de certificare, cu precizarea specificaţiilor tehnice de interoperabilitate şi a modulului sau modulelor de evaluare a conformităţii aplicabile produsului sau produselor pentru a căror evaluare a conformităţii organismul solicită evaluarea, în scopul recunoaşterii şi notificării.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că reclamanta este acreditată şi îndeplineşte criteriile de evaluare prevăzute în standardele europene relevante, deşi reclamanta nu deţinea, la vremea analizării cererii administrative, ca şi la data pronunţării hotărârii de fond, acreditarea pentru standardul SR EN ISO/CEI 17065:2013.

Pe de altă parte, recurentul-pârât Ministerul Transporturilor are dreptul de a analiza şi a aprecia cu privire la îndeplinirea, de către solicitantul A. SA, a condiţiilor legale privind funcţionarea ca organism de certificare, însă acest drept trebuie exercitat cu bună credinţă şi în limitele trasate de legiuitor.

În analiza cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, instanţa de contencios administrativ examinează legalitatea actului administrativ contestat şi din perspectiva modalităţii de exercitare a dreptului de apreciere de către autoritatea publică, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, care definesc sintagma "excesul de putere" ca reprezentând "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a evaluat cererea intimatului-reclamant într-o manieră netransparentă, în lipsa unei metodologii care să stabilească cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească solicitantul, acesta neavând cunoştinţă de drepturile şi obligaţiile ce-i revin în procedura de evaluare a cererii şi neputând complini omisiunile documentaţiei depuse, astfel cum i-au fost imputate de autoritatea publică.

Procedând în această modalitate, autoritatea publică a emis o soluţie arbitrară, care se încadrează în definiţia legală a excesului de putere.

Înalta Curte va avea în vedere şi împrejurarea că lipsurile cererii solicitantului, indicate de recurentul-pârât drept motive de respingere a acesteia, sunt preluate, integral, din adresa emisă de Autoritatea Feroviară Română sub nr. x/20.03.2014, iar la dosarul cauzei nu există dovezi care să ateste o analiză proprie efectuată de autoritatea publică cu privire la cererea intimatului-reclamant.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recurentul-pârât Ministerul Transporturilor nu a respectat obligaţia ce-i revenea, de a proceda la o examinare efectivă a cererii depusă de reclamantul A. SA sub nr. x/06.03.2014. În consecinţă, răspunsul comunicat solicitantului are un caracter pur formal, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea cererii cu care a fost sesizată autoritatea publică şi atrage consecinţa constatării legalităţii anulării actului administrativ contestat, respectiv a Adresei nr. x din 24.03.2014.

Însă considerentele pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de anulare a actului administrativ nu pot fi menţinute, având în vedere că sunt fundamentate pe argumentul îndeplinirii, de către intimatul-reclamant, a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru obţinerea dreptului de a funcţiona ca organism de certificare, respectiv pe depunerea tuturor înscrisurilor necesare dovedirii capacităţilor tehnice şi profesionale în vederea notificării.

Or, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, pe baza unei proceduri care să implice specialişti şi metodologie de evaluare, instanţa nu se putea substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către intimatul-reclamant a condiţiilor prevăzute de lege.

Din această perspectivă, criticile de nelegalitate formulate de pârât sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că soluţia instanţei de fond cu privire la recunoaşterea dreptului reclamantului de a funcţiona ca organism de certificare şi obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor să-i acorde desemnarea în vederea notificării, a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor H.G. nr. 877/2010 şi ale Directivei 2008/57/CE, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte hotărârea atacată iar în rejudecare, menţinând soluţia de anulare a Adresei nr. x din 24.03.2014, emisă de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor, constată că această soluţie nu are drept consecinţă recunoaşterea dreptului solicitantului de a funcţiona ca organism de certificare, în condiţiile în care, cum s-a arătat anterior, autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri. Prin urmare, Înalta Curte, admiţând în parte acţiunea reclamantului, va dispune obligarea autorităţii publice competente să procedeze la soluţionarea cererii intimatului-reclamant A. SA, cu respectarea dispoziţiilor H.G. nr. 877/2010, precum şi a metodologiei de evaluare aprobată prin Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1353/07.09.2017.

Deşi metodologia de evaluare a fost adoptată prin ordinul menţionat ulterior depunerii cererii de certificare de către intimatul-reclamant şi chiar ulterior emiterii Adresei nr. x din 24.03.2014, ea va fi aplicabilă raportului juridic de drept administrativ de faţă, întrucât, prin obiectul de reglementare, reprezintă o normă de drept public de imediată aplicare.

Astfel, reluarea procedurii de evaluare a cererii de certificare se va realiza în condiţiile acestei metodologii, întrucât legea nouă se aplică, fără a fi retroactivă, şi situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere, la data intrării ei în vigoare. Or, lipsa unei reale analize a Ministerului Transporturilor, face ca situaţia juridică generată de cererea de certificare să fie în curs de formare.

În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, Înalta Curte o va menţine, în considerarea soluţiei de admitere în parte a cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva Sentinţei civile nr. 1991 din 3 iulie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor.

Anulează Adresa nr. x din 24.03.2014, emisă de pârâtul Ministerul Transporturilor.

Obligă pârâtul Ministerul Transporturilor să soluţioneze cererea depusă de reclamantul A. SA, înregistrată sub nr. x din 06 martie 2014.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2018.

GGC - GV