Property claim annulment plea barred by the absolute one-year deadline for unenforceable judgments

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3379/2014

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2014

Asupra contestaţiei în anulare, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 26.09.2014 şi înregistrată sub nr. x/1/2014, A. şi B., în contradictoriu cu C., D. şi S.C. E. S.R.L, au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 2168 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, în temeiul art. 503 alin. 2 pct. 2, art. 504, art. 508 pct. 3 Cod procedură civilă.

S-a susţinut, în esenţă, că dezlegarea dată recursului este rezultatul a trei erori materiale grave, după cum urmează:

Constatarea că reclamanţii nu-şi pot proba dreptul de proprietate este greşită, în condiţiile în care a fost înfăţişat contractul de vânzare-cumpărare nr. 93/04.08.1948, din care rezultă dobândirea dreptului de proprietate de către autorii reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, drept ce a fost înscris în cartea funciară.

Împrejurarea că atât CF individuală xx21, în care era înscris dreptul de proprietate, cât şi CF xx23, comună tuturor coproprietarilor, au dispărut din arhivele OCPI nu le poate fi imputat reclamanţilor şi, în nici un caz, nu înseamnă că dreptul de proprietate nu a fost înscris în cartea funciară.

Mai mult, au fost administrate probe suplimentare în aplicarea dispoziţiei ce rezultă din ansamblul prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938, anume că lipsa înscrierii drepturilor reale în cartea funciară nu poate fi opusă de o parte contractantă celeilalte, astfel cum s-a dispus prin decizia nr. 2442/14.06.2002 a Curţii Supreme de Justiţie, pronunţată în primul ciclu procesual din cauză. Astfel, pentru a identifica exact imobilul în litigiu, s-au administrat o expertiză topografică şi o expertiză grafoscopică a contractul de vânzare-cumpărare nr. 93/04.08.1948 care s-a dovedit a fi autentic si olograf. De asemenea, au fost depuse la dosar înscrisuri.

Aşa cum reiese din art. 25 al Legii nr. 7/1996, faptul înscrierii în cartea funciară, care funcţionează în raport cu rolul pe care îl are principiul opozabilităţii faţă de terţi a conţinutului înscrierii, este pus în corelaţie cu buna-credinţă, condiţie ce nu este îndeplinită în persoana SC E. SRL, care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la pârâţii C. si D.

S-a mai susţinut că este o gravă eroare şi constatarea că, prin sentinţa civilă nr. 861/25.06.1999 a Tribunalului Mureş nu s-ar fi dispus restituirea apartamentului în litigiu către autorii pârâţilor, în condiţiile în care din cuprinsul respectivei hotărâri judecătoreşti rezultă contrariul.

Astfel, este greşită aprecierea Înaltei Curţi în sensul că reclamanţii ar fi trebuit să revendice apartamentul de la Statul Român, din moment ce acesta nu mai era posesorul său.

De altfel, dacă apartamentul nu ar fi fost retrocedat, vânzarea către soţii C. şi D. a unui bun aparţinând altui proprietar, precum şi vânzarea ulterioară către SC E. SRL, inclusiv intabularea dreptului în cartea funciară, ar fi nule.

S-a susţinut, totodată, că aserţiunea din decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform căreia titlul Statului Român a fost înscris în cartea funciară în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 ca fiind preluat de la familia F. este o eroare gravă, care are drept cauză un fals în acte publice, mai precis un extras de carte funciară falsificat prin adăugarea formulării „preluat de la familia F.”.

Cu privire la termenul de exercitare a contestaţiei în anulare, s-a arătat că decizia atacată în cauză a fost pronunţată la data de 15 aprilie 2013, însă redactarea motivării hotărârii a durat un an.

În tot acest interval de timp, contestatorii au adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în două reprize, 7 cereri prin care au solicitat redactarea motivării deciziei 2168/15.04.2013, ultima pe data de 10 februarie 2014, întrucât doreau să se adreseze CEDO. După ce motivarea deciziei a fost redactată, când a fost depăşit şi al doilea termen de graţie - 20 februarie 2014 - pe care î1 acordase CEDO, cu puţin timp înainte de împlinirea unui an de la pronunţarea deciziei (care fost amânată de patru ori), aceasta a fost comunicată reclamanţilor abia la cererea acestora.

S-a apreciat că termenul de 1 an prevăzut de art. 506 Cod procedură civilă, incident în cauză, a început să curgă de la data la care a fost redactată motivarea deciziei; dată la care reclamanţii au luat cunoştinţă despre cele trei erori grave care au condus la dezlegarea cu totul greşită a recursului, după ce au avut posibilitatea să studieze motivarea deciziei şi documentele din dosarul retrimis la Târgu-Mureş.

S-a mai arătat că, în situaţia în care instanţa va aprecia contestaţia în anulare ca fiind tardivă, contestatorii formulează o cerere de repunere în termen, urmând a se ţine cont de împrejurările cauzei, de întârzierea nepermisă a redactării hotărârii, dar mai ales de cele trei erori grave care se constituie în premisele false ale unei decizii care, în acest fel, nu poate fi corectă juridic.

La termenul de judecată din 28.11.2014, Înalta Curte a pus în discuţie cererea contestatorilor de repunere în termen, precum şi excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, reţinând cauza spre soluţionare, în subsidiar, şi asupra inadmisibilităţii contestaţiei, din perspectiva încadrării motivelor contestaţiei în anulare în dispoziţiile art. 318 Cod procedură civilă.

Examinând excepţia tardivităţii invocată din oficiu şi cererea de repunere în termenul de formulare a contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Cu toate că temeiul juridic al contestaţiei în anulare ce formează obiectul prezentei cauze a fost indicat de către contestatori ca fiind reprezentat de prevederile 503 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă (dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale), nu sunt incidente dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare de la data de 15.02.2013.

În conformitate cu prevederile art. 25 alin. 1 din noul cod, „Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”.

În cauză, procesul a început în anul 2000, prin sesizarea Tribunalului Mureş cu soluţionarea cererii în revendicare, astfel încât normele de procedură aplicabile sunt cele din vechiul cod.

Termenul de formulare a contestaţiei în anulare urmează a fi verificat în cauză în raport de dispoziţiile art. 319 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit cărora „Contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. 1) lit. b) sau c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.

Prin decizia nr. 2168 din 15 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţie în anulare, au fost admise recursurile declarate de pârâţii C., D. şi de SC E. SRL împotriva deciziei civile nr. 27 A din 17 mai 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, ce a fost modificată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâţii C. şi D. şi continuat de SC E. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1850 din 13 noiembrie 2008 a Tribunalului Mureş.

În consecinţă, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că acţiunea formulată împotriva pârâţilor C. şi D., a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive, iar cea împotriva pârâtei SC E. SRL, a fost respinsă ca neîntemeiată, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei (respectiv, dispoziţia de respingere a acţiunii în contradictoriu cu pârâţii G., H., I. şi J.).

Decizia Înaltei Curţi, astfel cum a fost redată anterior, reprezintă o hotărâre irevocabilă care nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, deoarece nu cuprinde vreo dispoziţie de stabilire a unei obligaţii, în sarcina vreuneia dintre părţi, susceptibilă de executare silită, în sensul art. 3712 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit căruia „Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege”.

Ca atare, sunt incidente prevederile art. 319 alin. 2 teza ultimă, iar prezenta contestaţie în anulare trebuia introdusă în termen de 15 zile de la data la care contestatorii au luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În cauză, decizia Înaltei Curţi a fost pronunţată la data de 15 aprilie 2013, astfel încât contestaţia în anulare putea fi exercitată cel mai târziu până la data de 15 aprilie 2014. Or, contestatorii au promovat această cale extraordinară de atac la data de 26 septembrie 2014.

În conformitate cu art. 266 alin. 3 Cod procedură civilă, comunicarea hotărârii către părţi se realizează doar în cazul în care acest act de procedură este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. Aşadar, obligaţia comunicării din oficiu, în condiţiile art. 86 din cod, nu există în privinţa hotărârilor pronunţate în recurs, cum este cazul deciziei atacate în cauză pe calea contestaţiei în anulare.

Data când contestatorii au luat cunoştinţă de hotărâre reprezintă un moment subiectiv şi poate fi luată în considerare la calcularea termenului de formulare a căii de atac, în măsura în care rezultă cu certitudine din dovezile administrate.

În toate cazurile, indiferent dacă poate fi sau nu dovedit momentul luării efective la cunoştinţă a hotărârii, contestaţia în anulare trebuie formulată înainte de trecerea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, respectiv de la data pronunţării hotărârii de recurs. Chiar dacă partea interesată a luat cunoştinţă cu mai puţin de 15 zile înainte de împlinirea termenului de un an, va putea formula contestaţia doar în intervalul de timp rămas.

Termenul obiectiv de un an este unul imperativ, înlăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al declarării căii de atac, iar exercitarea contestaţiei în anulare cu depăşirea acestui termen se sancţionează cu decăderea, în aplicarea art. 103 Cod procedură civilă, contestaţia în anulare fiind tardiv formulată.

În acest context, nu pot fi primite susţinerea contestatorilor în sensul că termenul de un an curge, în raport de circumstanţele particulare ale speţei, de la data redactării deciziei pronunţate în recurs.

Împrejurarea că hotărârea a fost redactată cu întârziere şi că petenţii au adresat repetate cereri de redactare nu justifică deplasarea momentului de la care curge termenul de exercitare a contestaţiei, prevăzut expres în art. 319 alin. 2 Cod procedură civilă. Termenul de un an este cel înlăuntrul căruia trebuie formulată contestaţia, nefiind însuşi termenul de exercitare a căii de atac.

Împrejurarea relevată de către contestatori ar putea fi, eventual, luată în considerare doar dacă hotărârea ar fi fost redactată ulterior expirării termenului de un an în care ar fi trebuit, potrivit legii, să se formuleze contestaţia în anulare. Nici în acest caz, însă, nu s-ar putea considera că, de la data redactării hotărârii, curge un termen de un an, susţinerile cu acest obiect ale contestatorilor întemeindu-se pe confuzia, arătată anterior, între intervalul de timp maxim în care se poate exercita contestaţia şi termenul însuşi de exercitare a acestei căi de atac.

Redactarea hotărârii după mai mult de un an de la data rămânerii sale irevocabile ar putea fi asimilată unei împrejurări mai presus de voinţa părţii, care ar îndreptăţi partea interesată să adreseze instanţei de judecată o cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, în condiţiile art. 103 Cod procedură civilă. Chiar şi în acest caz, actul de procedură, respectiv exercitarea contestaţiei în anulare, trebuie îndeplinit în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării.

Această situaţie nu este întrunită în speţă, deoarece decizia Înaltei Curţi nr. 2168 din 15 aprilie 2013 a fost redactată înainte de împlinirea unui an de la data pronunţării sale.

După cum rezultă din evidenţa informatizată a instanţelor ECRIS – ale cărei date sunt direct accesibile acestei instanţe şi pot fi valorificate în temeiul dispoziţiilor art. 862 Cod procedură civilă -, Înalta Curte a înaintat pe cale administrativă dosarul nr. x/43/2009* Curţii de Apel Târgu Mureş la data de 25.02.2014, după redactarea deciziei nr. 2168/15.04.2013, iar Curtea de Apel Târgu Mureş a transferat dosarul, tot pe cale administrativă, Tribunalului Mureş, la data de 3.03.2014.

În aceste condiţii, redactarea cu întârziere a hotărârii nu poate reprezenta ea însăşi o împrejurare mai presus de voinţa părţii, care să justifice cererea de repunere în termenul de formulare a contestaţiei în anulare, iar contestatorii, formulând o asemenea cerere în cauză, nu au invocat alte motive, relevante din perspectiva art. 103 Cod procedură civilă, care i-au împiedicat să exercite prezenta cale de atac în termenul legal.

Pretinsele erori grave săvârşite în soluţionarea recursului nu au legătură cu termenul de exercitare a căii de atac, fiind invocate, de altfel, chiar ca temei al contestaţiei în anulare speciale, prevăzute de art. 318 Cod procedură civilă. Instanţa astfel învestită le-ar fi putut analiza doar dacă ar fi fost respectat termenul de declarare a căii de atac şi doar în contextul admisibilităţii contestaţiei, în sensul dacă reprezintă sau nu „greşeli materiale” în termenii art. 318, care ar fi condus la anularea deciziei şi rejudecarea recursului, sau erori de judecată.

De altfel, chiar în cazul existenţei unei împrejurări mai presus de voinţa părţii, actul de procedură ce nu a putut fi efectuat în termenul legal trebuie îndeplinit în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării.

Or, prezenta contestaţie în anulare a fost formulată abia la data de 26.09.2014, aşadar după 7 luni de la data la care decizia Înaltei Curţi a fost redactată, iar dosarul a fost retrimis instanţelor din Târgu Mureş.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de formulare a contestaţiei în anulare şi, admiţând excepţia tardivităţii invocată din oficiu, va respinge ca tardivă contestaţia în anulare formulată, nefiind necesară, în aceste condiţii, soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, ce a fost invocată pentru ipoteza în care s-ar fi respins excepţia tardivităţii.

PENTRU ACEST MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge cererea de repunere în termenul de formulare a contestaţiei în anulare.

Respinge ca tardivă contestaţia în anulare formulată de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei nr. 2168 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2014.