Trademark cancellation for risk of confusion quashed and remanded for global assessment of disclaimer and distinctiveness

Marcă. Acţiune în anulare înregistrării. Similaritate între mărci. Declaraţie de neexclusivitate asupra elementului verbal ce intră în compunerea mărcii. Criterii de analiză a riscului de confuzie

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Marcă

Index alfabetic: risc de confuzie

declaraţie de neexclusivitate

similariate

Legea nr. 84/1998, art. 6 alin. (1) lit.b), art. 36 alin. (1),

art. 47 alin. 1 lit.b)

Potrivit jurisprudenței C.J.U.E., în cadrul examinării riscului de confuzie, aprecierea similitudinii dintre două mărci nu se poate limita la luarea în considerare numai a unei componente a unei mărci complexe și la compararea acesteia cu o altă marcă. Dimpotrivă, comparația trebuie să se facă prin examinarea mărcilor în cauză, apreciată fiecare ca întreg, ceea ce nu exclude faptul că impresia de ansamblu, produsă în memoria publicului relevant de o marcă complexă, poate să fie dominată, în anumite împrejurări, de una sau mai multe dintre componentele sale. Aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se întemeieze, în ceea ce privește similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală dintre mărcile în conflict, pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ținând seama în special, de elementele lor distinctive și dominante. Percepția asupra mărcilor pe care o are consumatorul mediu al produselor sau serviciilor în cauză are un rol determinant în aprecierea globală a riscului amintit. În această privință, consumatorul mediu percepe o marcă în mod normal ca pe un tot și nu procedează la o examinare a diferitelor detalii ale acesteia.

Procedând, în efectuarea comparației mărcilor în conflict, la eliminarea din ansamblul mărcii reclamantei a elementului verbal pentru care aceasta, la înregistrare, a declarat că nu invocă drepturi exclusive, considerând că acest element nu beneficiază de protecție, instanţa a denaturat analiza juridică presupusă de evaluarea riscului de confuzie, ignorând criteriul aprecierii globale a riscului de confuzie, care necesita a se ţine seama de toți factorii pertinenți în cauză.

Efectele unei astfel de renunțări (disclaimer sau declarație de neexclusivitate) au fost analizate de C.J.U.E. în Hotărârea din 12 iunie 2019, Cauza C-705/17, Mats Hansson, reţinându-se că o astfel de declarație prevăzută de dreptul național care ar avea ca efect excluderea unui element al unei mărci complexe vizat de respectiva declarație, din cauza caracterului său descriptiv sau nedistinctiv, din analiza factorilor pertinenți pentru a stabili existența riscului de confuzie în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95 (transpusă în legislația românească, textul având corespondent în dispozițiile art. 6 alin. 1 lit. b din Legea nr. 84/1998), ar fi incompatibilă cu cerințele acestei dispoziții.

O asemenea excludere ar putea determina aprecierea incorectă atât a similitudinii dintre semnele în conflict, cât și a caracterului distinctiv al mărcii anterioare, ceea ce ar conduce la o apreciere denaturată a riscului de confuzie, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95, și aceasta cu atât mai mult cu cât acești factori sunt interdependenți.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 694 din 10 martie 2020

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi SC B. SRL, anularea mărcii individuale, combinate, având culori revendicate, cu denumirea Domeniul Viticol Apold Sibiu România şi element grafic Domeniul-Viticol Sibiu România, nr. depozit reglementar M 2014 08646 din data de 23.12.2014, nr. marca 138041 din data de 04.09.2015, înregistrată pentru produsele din clasa Nisa 33: Vinuri cu denumire de origine controlată din arealul Sebeş — Apold şi pentru serviciile din clasa Nisa 35: Publicitate; Gestiunea afacerilor comerciale; administraţie comercială; lucrări de birou, susținându-se că înregistrarea acesteia s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 84/1998 republicată, respectiv art. 47 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a); art. 47 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 6 lit. b); art. 47 alin. (1) lit. c), precum şi radierea mărcii Domeniul Viticol Apold Sibiu România, M 2014 08646/138041 din Registrul Național al Mărcilor.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1740 din 20.12.2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi SC B. SRL.

I.3. Decizia pronunţată în apel de curtea de apel, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 958A din 1.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a anulat marca individuală combinată color Domeniul Viticol Apold Sibiu România nr. 138041, depozit M 2014 08646 din 23.12.2014 şi a fost obligată intimata-pârâtă SC B. SRL la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4.050 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi apel.

I.4. Decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 3917 din 13.11.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiție, Secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta SC B. SRL, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

I.5. Decizia pronunţată de curtea de apel, în rejudecare

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 483 A din 27.03.2019, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinţei nr. 1740/2016 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă.

Prin aceeaşi decizie, a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatei-pârâte privind plata cheltuielilor de judecată.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei date în apel, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă

II.1. Motivele de recurs ale reclamantei

Recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa anterioară a respins motivul de apel referitor la modalitatea de soluţionare de către prima instanță a cererii de anulare a mărcii întemeiată pe motivul de nulitate prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 – înregistrarea cu rea-credință, iar pe de altă parte, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din același act normativ.

După expunerea soluțiilor pronunțate în cauză, pornind de la statuările ale instanței de apel în rejudecare, recurenta-reclamantă invocă următoarele critici de nelegalitate:

Susține că motivul de apel referitor la greşita interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocat în primul ciclu procesual, nu a fost analizat de către instanţa de apel în niciunul dintre cele două cicluri procesuale.

Respingerea acestui motiv de apel, în rejudecare după casare, cu motivarea lacunară că ar fi fost respins ca nefondat în primul ciclu procesual şi că această soluţie nu ar fi fost recurată de reclamantă, devenind definitivă, are semnificaţia nemotivării acestei soluţii și, practic, conduce la încălcarea gravă a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa recunoscută prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, a dreptului de acces la o instanţă pentru verificarea temeiniciei unor pretenţii civile.

În sinteză, se arată că deşi instanţa de apel nu a verificat, nici în primul ciclu procesual, nici în rejudecare după casare, incidenţa în speţă a motivului de nulitate privind înregistrarea mărcii ulterioare cu rea-credinţă, prin hotărârea recurată, s-a respins apelul sub acest aspect, fără a indica motivele de fapt şi de drept pentru care soluţia primei instanțe este întemeiată.

Recurenta susține că, din această perspectivă, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.

Cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurenta arată că în evaluarea existenţei unui risc de confuzie între mărcile în conflict, instanţa de apel, în rejudecare după casare, şi-a limitat în mod nelegal analiza doar la anumite elemente ale mărcilor fără a realiza, astfel cum impune legea, analiza percepţiei de ansamblu a mărcilor de către consumatorul mediu.

În acest context, şi în motivarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut în mod greşit atât faptul că instanţa de recurs, prin hotărârea de casare, ar fi impus un standard de evaluare şi, în consecinţă, analiza comparativă a mărcilor din perspectiva percepţiei de ansamblu nu s-ar mai impune, precum şi faptul că anumite aspecte reţinute de către instanţa de recurs în hotărârea de casare ar reprezenta dezlegări obligatorii ale unor chestiuni de drept incidente în speţă.

Practic, astfel motivată, hotărârea recurată apare ca nelegală, susține recurenta, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel şi-a limitat în mod nejustificat analiza comparativă a semnelor în conflict, fără a proceda în mod efectiv la verificarea percepţiei de ansamblu a acestora, iar, pe de altă parte, a considerat ca fiind dezlegări de drept, obligatorii în rejudecare, o serie de aspecte evocate de către instanţa de recurs prin hotărârea de casare, deşi instanţa de recurs a arătat în mod expres că motivul determinant al admiterii recursului l-a constituit faptul că, prin prima hotărâre, instanţa de apel şi-a limitat analiza doar cu privire la anumite aspecte, ignorând o serie de verificări necesare.

În acest sens, instanţa de casare a arătat în mod expres că respectivele verificări nu pot fi realizate în recurs, că acestea reprezintă aspecte de fapt şi că, în rejudecare, instanţa de apel va avea în mod obligatoriu în vedere si respectivele verificări.

În opinia recurentei, instanţa de recurs nu a impus în niciun mod un rezultat al respectivei evaluări, ci doar a obligat instanţa de apel ca, în rejudecare, să realizeze o analiză exhaustivă a elementelor mărcilor în conflict, în vederea stabilirii percepției de ansamblu a acestora şi evaluării, pe această bază, a existenței sau inexistenței riscului de confuzie.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate, rezultă că, printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material, respectiv art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel a verificat distinctivitatea semnelor în conflict, iar nu disponibilitatea semnului înregistrat ca marcă de către societatea intimată, în raport de existența unui risc de confuzie cu marca anterioară ce îi aparține.

Dezvoltarea motivelor de recurs

Recurenta arată că instanța de apel, prin decizia recurată, nu a analizat motivul de nulitate a mărcii înregistrate de către intimată prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocat prin cererea introductivă.

Astfel, din analiza considerentelor hotărârii instanţei de apel din primul ciclu procesual, rezultă fără echivoc faptul că aceasta nu a verificat atitudinea subiectivă a intimatei-pârâte la înregistrarea mărcii şi, în consecinţă, nu a pronunţat nicio soluţie referitoare la cererea de anulare a mărcii ulterioare pentru motivul înregistrării cu rea-credinţă a acesteia.

În consecință, hotărârea din apel, în primul ciclu procesual, nu a fost criticată pe calea recursului de niciuna dintre părţile în proces, astfel încât, instanţa de recurs nu a pronunţat nicio soluţie cu privire la acest motiv de nulitate a înregistrării.

În acest context, susține recurenta, întrucât acest aspect litigios în mod concret nu a fost judecat de către instanţa de apel în primul ciclu procesual, în cauză, nu se verifică premisa fundamentală autorităţii de lucru judecat, respectiv existenţa lucrului judecat.

Cu alte cuvinte, autoritatea de lucru judecat nu poate fi reţinută în mod abstract, fără ca un anumit aspect al cauzei să fi fost în mod concret analizat de către instanţă şi fără ca aceasta să fi pronunţat o soluţie punctuală cu privire la el.

Prin urmare, în cel de-ai doilea ciclu procesual, în rejudecare după casare, instanţa de apel avea obligaţia, potrivit art. 501 alin. (3) Cod procedură civilă, de a judeca din nou cauza, în limitele efectului devolutiv al apelului, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Or, prin hotărârea ce face obiectul prezentului-recurs, referitor la motivul de apel privind greşita aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel a constatat în mod eronat că soluţia din primul ciclu procesual referitoare la acesta ar fi devenit definitivă prin nerecurare, respectiv, că acest motiv de apel, ar fi fost respins în mod definitiv.

Practic, în acest mod, instanţa de apel a dispus respingerea motivului de apel menţionat, cu singura motivare că acesta ar fi fost anterior analizat şi respins în mod definitiv.

În condiţiile în care, în primul ciclu procesual, susţinerile subsumate acestui motiv de apel şi, respectiv, acestui motiv de nulitate a înregistrării mărcii, nu au fost efectiv cercetate, iar hotărârea din apel nu conţine nicio referire la acest motiv de nulitate, o atare motivare echivalează, practic, cu lipsa unei motivări, astfel încât recurenta consideră că devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.

Prin urmare, întrucât hotărârea recurată este nelegală prin raportare la lipsa oricărei motivări privind soluţia de respingere a cererii de anulare a înregistrării mărcii intimatei-pârâte ca fiind realizată cu rea-credinţă, recurenta consideră că se impune casarea acestei hotărâri, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 Cod procedură civilă.

Având în vedere că în cauza de față s-a dispus deja casarea cu trimitere spre rejudecare, este necesar ca instanța de recurs să evalueze pe fond această cerere, urmare a casării cu reținere și, verificând fondul motivului de nulitate privind înregistrarea mărcii cu rea-credinţă de către intimata-pârâtă, să constate caracterul întemeiat al acestuia şi, în consecinţă, să dispună anularea înregistrării pentru acest motiv.

În continuarea memoriului de recurs, recurenta realizează propria analiză a motivului de anulare a mărcii intimatei pentru rea-credință la înregistrare, aspecte care însă nu vor fi redate în cuprinsul prezentei decizii, având în vedere dinamica reglementării dispozițiilor de la art. 497 din Codul de procedură civilă.

Astfel, art. 497 din Codul de procedură civilă, în formularea actuală, dobândită prin adoptarea Legii nr. 310/2018, este aplicabil proceselor începute după data intrării în vigoare a acestui act normativ de modificare a unor dispoziții din Codul de procedură civilă (21 decembrie 2018), soluție impusă de prevederile art. 24 și 25 din Codul de procedură civilă; or, procesul de față a fost inițiat la o dată anterioară, anume la 8.04.2016, astfel că se aplică forma inițială a acestei norme care, în cazul admiterii recursului, obligă Înalta Curte exclusiv la soluția casării cu trimitere.

Pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta învederează că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Întrucât casarea deciziei pronunțate în apel, în primul ciclu procesual, a fost dispusă de către instanţa de recurs ca urmare a analizării în calea de atac a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, rezultă că, ulterior casării, în rejudecare, instanţa de apel avea obligaţia, potrivit art. 501 alin. (3) Cod procedură civilă, reanalizării apelului reclamantei, în special, din perspectiva incidenţei în cauza motivului de nulitate a înregistrării mărcii pârâtei privind existența unui risc de confuzie prin utilizarea concomitentă, în comerţ, a celor două mărci în conflict, din cauza identităţii sau similitudinii produselor vizate de acestea și din cauza identităţii sau similitudinii mărcilor.

Un aspect esenţial în acest sens, este aceia că, de principiu, existenţa într-o situaţie concretă a unui risc de confuzie între două semne aflate în conflict, reprezintă o chestiune de fapt, ce trebuie determinată, pe baza probelor administrate în cauză, de către instanțele în faţa cărora poate fi analizat, potrivit legii, fondul cauzei, iar nu o chestiune de legalitate care ar putea face obiectul examinării unei instanţe de recurs.

Pe de altă parte, modalitatea de evaluare privind existenţa riscului de confuzie între două mărci în conflict şi, în special, criteriile ce pot fi avute în vedere de către instanţe în acest sens, reprezintă un aspect de drept, care ţine de aplicarea normelor incidente, iar nu de interpretarea acestora, prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Concret, evaluarea efectivă a abilităţii unul semn ulterior de a genera, prin utilizarea sa, confuzie pentru public, cu o marcă anterioară, reprezintă o chestiune de fapt, ce trebuie realizată de către instanţa de fond sau, după caz, de către instanţa de apel, prin aprecierea probelor administrate în cauză, acestea fiind instanţe ce pronunţă hotărâri în fapt şi în drept, în timp ce criteriile aplicabile evaluării existenţei unui risc de confuzie reprezintă o chestiune de drept ce va putea fi dezlegată de către o instanţă de recurs.

Cu alte cuvinte, instanţa de recurs nu va putea impune instanţei de apel, cu titlul de dezlegare obligatorie în drept, un anumit rezultat al evaluării şi o modalitate de apreciere a probelor, ci va putea dispune doar ca evaluarea să aibă în vedere anumite criterii şi anumiţi factori, urmând, însă, ca instanţa de apel, în calitatea sa de instanţa în faţa căreia cauza devoluează în fapt şi în drept, să realizeze o analiză din care să rezulte dacă, în mod concret, publicul poate fi indus în eroare cu privire la originea comercială a produselor, prin raportare la impresia generală creată de cele două semne în conflict.

Prin raportare la aceste clarificări esenţiale, rezultă că, în prezenta cauză, în rejudecare, instanţa de apel avea obligaţia de a relua analiza privind existenţa riscului de confuzie, cu respectarea regulilor de drept incidente, inclusiv cu luarea în considerare a factorilor stabiliţi de către instanţa de recurs, cu titlul de dezlegări obligatorii în drept.

Practic, această a doua evaluare a existenţei riscului de confuzie, are aceiaşi obiect ca evaluarea realizată în primul ciclu procesual, respectiv de a determina dacă, la nivelul percepţiei de ansamblu asupra mărcilor în conflict, prin considerarea tuturor factorilor relevanţi, inclusiv a celor reliefaţi prin hotărârea de casare, există sau nu riscul de confuzie cu privire la originea comercială a bunurilor cărora le sunt aplicate mărcile în conflict.

Întrucât evaluarea anterior realizată, prin decizia instanței de apel pronunțată în primul ciclu procesual, este lipsită de orice efecte, ca urmare a casării, iar instanţa de recurs nu poate realiza o evaluare proprie, deoarece ar fi presupus o analiză a fondului cauzei şi o nouă apreciere a unor probe ce nu fost administrate în mod nemijlocit în faţa sa, este evident că noua evaluare, în rejudecare, cu privire la existenţa unui risc de confuzie, trebuie să fie exhaustivă, iar nu să se limiteze la comparaţia doar a unor elemente punctuale ce compun mărcile în conflict,

Ca atare, recurenta solicită instanței de recurs să observe că, în rejudecare după casare, instanţa de apel avea obligaţia de a efectua o nouă analiză a existenţei riscului de confuzie între mărcile în conflict, după toate regulile cu valoare de principiu stabilite prin jurisprudenţa relevantă în materie, atât la nivelul instanţelor naţionale, cât şi la nivelul instanţelor europene.

Astfel, sub un prim aspect, aprecierea globală a riscului de confuzie implică, din partea instanţei, o oarecare interelaţionare a elementelor avute în vedere, ca părţi ale analizei comparative.

Se arată de către recurentă că în paragraful 7 al Preambulului ia Regulamentul 94/40/CE al Consiliului, legiuitorul european a stabilit regula de interpretare potrivit căreia, întrucât protecţia conferită de o marcă înregistrată este recunoscută nu doar în situaţiile de identitate între două mărci şi între produsele vizate de acestea, cât şi în situaţiile existenţei unor similitudini între acestea, conceptul de similitudine trebuie interpretat în strânsă relaţie cu riscul de confuzie, a cărui determinare, depinde de mai mulţi factori, printre care şi gradul de recunoaştere a mărcii anterioare pe piaţa relevantă, precum şi măsura în care publicul asociază un anumit semn cu anumite produse. Condiţia specifică a protecţiei o constituie, în consecinţă, riscul de confuzie, evaluat prin raportare ia aprecierea tuturor factorilor menţionaţi.

Aceleaşi principii sunt reluate şi în paragraful (16) din Preambulul Directivei 2015/2436/UE a Parlamentului European şi a Consiliului, de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci.

Având în vedere scopul adoptării acestui din urmă act normativ european - apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci şi obligativitatea aplicării acestuia la nivel naţional - , ca urmare a aderării de către România la Uniunea Europeană, rezultă că orice dezlegări de drept realizate de către forurile competente, pe baza Regulamentului 94/40/CE sau pe baza actelor subsecvente acestuia, cu privire la stabilirea riscului de confuzie în caz de similitudine a mărcilor şi a produselor vizate de acestea, sunt obligatorii pentru instanţele naţionale în toate cauzele în care motivul referitor la existenta riscului de confuzie este invocat ca temei al unei acţiuni anularea înregistrării unei mărci.

În acest sens, pe calea unei jurisprudenţe constante, a fost stabilit principiul potrivit căruia consumatorul obişnuit, cu un grad de atenţie mediu, percepe, de regulă, marca la nivel general, ca pe un tot, fără a cerceta în detaliu şi fără a face o comparaţie între produse, astfel încât, pentru analiza coerentă a existenţei unui risc de confuzie, este necesară determinarea impresiei de ansamblu creată de marca, iar nu prin raportarea izolată la unul sau mai multe dintre elementele componente ale acesteia.

Complementar acestei reguli de principiu, jurisprudența constantă în materia cererilor privind protecţia drepturilor de proprietate intelectuală conferite de înregistrarea unei mărci, a consacrat şi regula potrivit căreia limitarea analizei referitoare la existenţa unui risc de confuzie, la unele dintre elementele componente ale mărcii, apreciate ca fiind dominante, coroborată cu eliminarea de plano a oricărei analize a altor elemente şi cu aprecierea că existenţa unor diferenţe la nivelul elementului dominant ar înlătura posibilitatea survenirii oricărui risc de confuzie, reprezintă o greşită aplicare a normelor de. drept material, întrucât instanţa nu realizează o apreciere globală a riscului de confuzie pentru mărcile în conflict.

Totodată, o altă regulă de principiu stabilită jurisprudenţial, pe baza principiului aprecierii globale a riscului de confuzie, o reprezintă şi aceea potrivit căreia similitudinea mărcilor şi existenţa riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, trebuie apreciate prin prisma asemănărilor între mărci, iar nu a deosebirilor dintre acestea, fiind suficient să existe asemănări într-un singur domeniu vizual, auditiv, conceptual - pentru a se constata existenta riscului de confuzie, dacă o atare asemănare este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea comercială a bunurilor vizate de mărcile în conflict.

Prin aplicarea acestor principii de interpretare consacrate prin jurisprudenţa constantă la nivel naţional şi european pentru evaluarea existenţei riscului de confuzie la situaţia de fapt dedusă judecăţii în prezenta cauză şi, respectiv, la probatoriul administrat, rezultă că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept material conţinute de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Astfel, prin hotărârea recurată, instanţa de apei a reţinut sub un prim aspect, faptul că instanţa de casare a realizat, prin hotărârea pronunţată, o serie de dezlegări în drept, ce ar fi obligatorii pentru instanţa de apel, în rejudecare, respectiv:

- Determinarea limitelor de protecţie a mărcii anterioare reprezintă o premisă necesară a evaluării existenţei riscului de confuzie;

- Elementele verbale ale mărcii recurentei-reclamante sunt nedistinctive, fiind susceptibile de a fi folosite de mai mulţi producători pe piaţa relevantă, astfel încât, consumatorul va fi obişnuit să nu le asocieze unui singur producător, să nu le perceapă ca elemente care desemnează originea produselor şi, în consecinţă, va recurge la evaluarea elementelor figurative care asigură distinctivitate mărcii, pentru a determina originea comercială a respectivelor produse;

- Întrucât mărcile în conflict sunt ambele, mărci slabe, elementele distinctive ale acestora au o pondere atât de redusă, încât nu ar putea avea o existenţă autonomă şi şi-ar produce efectul distinctiv doar prin asociere cu elementele descriptive şi, în consecinţă, riscul de confuzie nu ar putea surveni decât în cazul unei utilizări neautorizate de către terţi a asocierii respective în mod identic sau cvasi-identic. Prin urmare, întrucât marca recurentei nu ar avea o distinctivitate specială, existenţa unor diferenţe minore între aceasta şi marca ulterioară, ar putea fi suficiente pentru excluderea riscului de confuzie.

Aceste pretinse dezlegări de drept obligatorii, ce ar fi fost realizate de către instanţa de recurs prin hotărârea de casare, reprezintă premisele raţionamentului ulterior al instanţei de apel pe care aceasta îşi fundamentează soluţia pronunţată în rejudecarea apelului.

În consecință, eventualele vicii de interpretare şi aplicare a normelor de drept material referitoare la aceste constatări, au o influenţă directă cu privire la legalitatea deciziei recurate, din perspectiva modalității de interpretare a normelor de drept material incidente.

Recurenta susține că instanța de apel a săvârșit o serie de erori, astfel:

- Concluzia, în sensul că potrivit unei dezlegări de drept obligatorii realizată de către instanţa de casare, determinarea limitelor de protecţie a mărcii anterioare ar reprezenta o premisă necesară pentru evaluarea riscului de confuzie este fundamental eronată şi reprezintă, în sine, o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Astfel, sub un prim aspect, în ipoteza în care s-ar accepta valoarea acestei aserţiuni ca fiind o dezlegare a unei probleme de drept, de către instanţa de recurs, valoarea obligatorie a acesteia trebuie analizată prin raportare la principiile generale ale tehnicii legislative.

În mod evident, nicio interpretare judiciară a unei norme de drept nu ar putea contraveni, în esenţa sa, interpretării legale, realizată de către forul legislativ care a adoptat norma în cauză. Or, potrivit expunerii de motive a Directivei 2015/2436/UE a Parlamentului European şi Consiliului pct. (16) din Preambulul acestui act normativ, al cărei scop declarat este „apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, riscul de confuzie reprezintă o condiţie specifică pentru asigurarea protecţiei, mărcilor, în cazul existentei unor similitudini între semne înregistrate ca marcă.”

Cu alte cuvinte, potrivit interpretării legale a normelor referitoare la riscul de confuzie, acesta din urmă influenţează limitele protecţiei, iar nu, astfel cum a reţinut instanţa de apel, limitele protecţiei influenţează posibilitatea de constatare a riscului de confuzie. Complementar, potrivit aceleiaşi interpretări legale obligatorii, realizată prin pct. 16 din Preambulul Directivei 2015/2436/UE aprecierea riscului de confuzie depinde de numeroşi factori printre care si asocierea care poate fi făcută cu semnul utilizat sau înregistrat (practic, capacitatea acestui semn de a asigura distinctivitatea pe piaţă a produselor titularului mărcii).

Prin urmare, în măsura în care această aserţiune a instanţei de recurs ar fi considerată ca fiind o dezlegare obligatorie, acesteia nu îi poate fi atribuit decât sensul impus prin interpretarea legală, respectiv, că determinarea gradului de distinctivitate al unei mărci şi/sau a elementelor componente ale acesteia reprezintă o premisă necesară în evaluarea riscului de confuzie care, la rândul său, va influenţa întinderea protecţiei asigurate atât mărcii anterioare, cât şi mărcii ulterioare. Orice interpretare contrară acesteia, în sensul ales de către instanţa de apel, ar avea semnificaţia unei greşite interpretări de către această instanţă a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, întrucât realizează o confuzie esenţială între distinctivitatea unei mărci - condiţie pentru înregistrarea semnului ca marcă - şi disponibilitatea semnului ales ca marcă, raportat la anterioritatea mărcii similare.

- Problema caracterului distinctiv al elementelor verbale ale mărcii recurentei sau, după caz, a lipsei unui astfel de caracter, nu poate. reprezenta o dezlegare obligatorie a unei chestiuni de drept, de către instanţa de recurs, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel prin hotărârea recurată.

Astfel, o atare concluzie presupune identificarea şi aprecierea faptelor relevante şi analiza probelor, chestiuni care fac obiectul jurisdicţiei exclusive a instanţelor de fond şi de apei, în calitatea acestora de foruri jurisdicţionale care se pronunţă în fapt şi în drept asupra problemelor deduse judecăţii.

Prin urmare, existenţa sau absenţa caracterului distinctiv al mărcii anterioare al cărei titular este recurenta reprezintă o dezlegare în fapt, iar nu o dezlegare de drept. Or, pentru instanţa de apel, în rejudecare, sunt obligatorii doar dezlegările unor chestiuni de drept, realizate de către instanţa de casare, dezlegările unor elemente de fapt nebeneficiind de aceeaşi forţă obligatorie şi, în consecinţă, nu sunt apte de a ţine instanţa de apel, în rejudecare.

În sinteză, chiar în ipoteza în care, prin hotărârea instanţei de recurs ar fi fost reţinută existenţa caracterului nedistinctiv al unuia sau al mai multor elemente ale mărcii recurentei, instanţa de apel avea obligaţia de a evalua riscul de confuzie în mod exhaustiv, prin considerarea tuturor factorilor incidenţi, în vederea configurării percepţiei de ansamblu, inclusiv de a verifica existenţa gradului de distinctivitate al fiecărui element al mărcilor în conflict, în parte, precum şi al mărcilor în sine.

Similar, ca parte a aceleiaşi evaluări, instanţa de apel avea obligaţia de a identifica şi care sunt (dacă acestea există), elementele dominante ale mărcilor în conflict și de a determina percepţia de ansamblu a publicului asupra respectivelor mărci, pentru ca, în acest mod, să realizeze o apreciere globală a riscului de confuzie.

- Similar situaţiei stabilirii caracterului distinctiv ai mărcii anterioare și al fiecăruia dintre elementele acesteia, aprecierea instanţei de casare în sensul că riscul de confuzie nu ar putea surveni decât în cazul unei utilizări identice sau cvasi-identice a semnului anterior înregistrat, din cauza caracterului slab distinctiv al mărcii anterioare aparţinând recurentei, reprezintă o analiză a situaţiei de fapt şi o apreciere asupra probelor administrate în cauză care, pe de o parte, nu pot face obiectul învestirii instanţei de recurs, iar pe de altă parte, chiar analizate de către instanţa de recurs, prin hotărârea de casare, nu ar putea reprezenta dezlegări obligatorii de drept, ci doar simple argumente reţinute de către instanţa de casare cu privire la faptele deduse judecăţii, fără valoare obligatorie pentru instanţa de trimitere, în rejudecarea apelului.

Ca atare, odată învestită cu rejudecarea apelului după casare, instanţa de apel avea obligaţia de a realiza o nouă analiză a riscului de confuzie, determinând în acest sens impresia de ansamblu creată publicului de mărcile în conflict, prin luarea în considerare a tuturor factorilor relevanţi, inclusiv a celor pe care instanţa de recurs i-a apreciat a nu fi fost observaţi în primul ciclu procesual, fără a se putea considera ca fiind prestabilit rezultatul evaluării vreunuia dintre factorii ce contribuie la verificarea existenţei riscului de confuzie.

Fiind învestită cu soluţionarea apelului şi având în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de atac, instanţa de rejudecare era obligată, ulterior casării, să reanalizeze cauza în fapt şi în drept, sub toate aspectele şi faţă de toate motivele de apel invocate.

Întrucât obiectul cauzei îl reprezintă o cerere de anulare a înregistrării unei mărci, unul dintre motivele invocate în susţinerea acestei cereri fiind tocmai acela al creării riscului de confuzie cu o marcă anterioară, similară mărcii intimatei-pârâte şi înregistrată pentru produse şi servicii identice sau similare, recurenta solicită acestei instanţe de recurs să constate că instanţa de rejudecare avea obligaţia de a determina, în primul rând, care sunt elementele dominante ale semnelor în conflict, care este gradul de distinctivitate al acestora, dacă şi în ce măsură diferitele elemente ale mărcilor în conflict, dominante sau nu, după caz sunt sau nu similare, dacă eventualele diferenţe între semnele în conflict sunt minore sau nu, dacă aceste diferenţe au caracter determinant în crearea unei percepţii de ansamblu diferite a publicului asupra mărcilor în conflict, care ar conduce la înlăturarea riscului de confuzie.

Or, contrar acestor obligaţii ce îi reveneau în rejudecare, instanţa de apel a reţinut că o serie de aspecte (de fapt) ar fi fost tranşate în mod obligatoriu de către instanţa de recurs prin hotărârea de casare, nemaifiind necesară reevaluarea acestora, respectivele concluzii fiind asumate ca atare de către instanţa de apel, fără a realiza o evaluare proprie asupra faptelor cauzei.

Nerealizarea de către instanţa de apei a propriei analize complete şi exhaustive cu privire la existenţa unui risc de confuzie, prin raportare la toţi factorii determinanţi, şi limitarea subsecventă a obiectului propriilor verificări, recurenta consideră că reprezintă o aplicare greşită a normelor de drept material conţinute la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Prin hotărârea recurată, instanța de apel a reţinut că „elementele verbale nu sunt distinctive şi, în sine, nu beneficiază de protecţie (în cazul mărcii anterioare) şi nici nu provoacă asocierea cu marca anterioară (în căzui mărcii ulterioare)”, că „elementele vizuale sunt, pe de o parte, destul de descriptiv - evacatoare şi oarecum banale, dar, pe de altă parte, stilizate într-o manieră suficient de diferită unele în raport cu celelalte” şi, în consecinţă, a apreciat că nu ar putea fi reţinută ca îndeplinită condiţia riscului de confuzie.

În opinia recurentei, această concluzie a instanţei de apel comportă erori esenţiale de aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente:

- Întrucât riscul de confuzie trebuie să fie apreciat în mod global, în funcţie de percepţia de ansamblu a publicului relevant asupra produselor şi serviciilor şi ţinând cont de toţi factorii relevanţi, realizarea unei analize punctuale, doar cu privire la anumite elemente ale mărcilor în conflict, fără corelarea concluziilor acestor verificări, reprezintă o eludare de către instanţa de apel a obligaţiei ce îi revine, de a aprecia în mod global riscul de confuzie şi, în consecinţă reprezintă o greşită aplicare a normelor de drept material;

- Aprecierea că elementele nedistinctive ale unei mărci nu beneficiază de protecţie, reprezintă o greşită aplicare şi interpretare a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel realizează o confuzie între distinctivitatea mărcii - condiţie pentru recunoaşterea protecţiei - şi disponibilitatea semnului utilizat la înregistrarea mărcii ulterioare, având în vedere că un semn, chiar slab distinctiv, odată înregistrat, conferă titularului său protecţie în raport de solicitanţii unor înregistrări ulterioare;

- Instanţa de apel ignoră conţinutul paragrafului (16) din Preambulul Directivei 2015/2534/UE, prin care se stabileşte în mod expres faptul că semnele înregistrate beneficiază de protecţie faţa de mărci ulterioare ce prezintă elemente de similitudine, indiferent de caracterul lor distinctiv sau de gradul de distinctivitate;

- Însăşi aprecierea instanţei de apel, referitoare la lipsa caracterului distinctiv al elementelor verbale ale mărcii anterioare a recurentei, apreciere bazată exclusiv pe opinia formulată de către instanţa de recurs, este rezultatul unei greşite aplicări a normelor de drept material incidente, în condiţiile în care, deşi avea obligaţia şi posibilitatea de a realiza o noua analiză exhaustivă a mărcilor în conflict, instanţa de apel nu a realizat o nouă evaluare în acest sens.

În măsura în care instanţa de apel ar fi procedat în conformitate cu dispoziţiile legale ce guvernează limitele învestirii în rejudecare după casarea cu trimitere, ar fi observat că, în contradicţie cu teza lipsei caracterului distinctiv al elementului verbal al mărcii recurentei, deşi acesta este format din cuvinte cu semnificaţii relativ uzuale şl larg răspândite, prin coroborarea tuturor elementelor mărcii, aceasta dobândeşte suficientă distinctivitate pentru a asigura asocierea de către publicul consumator, a produselor sale cu semnul utilizat ca marcă.

Recurenta arată că, deși termenul verbal „domenii", utilizat în forma sa articulată cu articol hotărât enclitic în cadrul mărcii, are o valoare relativ descriptivă, semnificaţia acestuia este, de principiu, aceea de obiect al proprietăţii unui nobil („domeniu nobiliar”) situaţie în care, coroborarea acestui element verbal cu culorile elegante utilizate pentru elementul vizual şi cu modalitatea de stilizare a chenarului în interiorul căruia este inserată denumirea geografică Apold, parte din elementul verbal al mărcii, creează o impresie generală de „aristocraţie a vinului”, marca recurentei având, în sine, caracter distinctiv şi permiţând consumatorului mediu asocierea produselor sale cu respectivul semn, inclusiv cu componenta verbală a acestuia.

- Mai mult, în privinţa elementului verbal al mărcii recurentei, chiar atribuirea unei valori absolute tezei nedistinctivității acestuia, fără realizarea unei analize proprii, de detaliu asupra acestui aspect, precum și şi asupra modalităţii în care elementul verbal integrat în ansamblul semnelor ce constituie marca ar influenţa distinctivitatea acestuia, reprezintă în sine, o eroare esenţială a instanţei de apel în interpretarea şi aplicarea normelor de drept material incidente cauzei.

În esenţă, chiar acceptând concluzia instanţei de apel în sensul că elementul verbal al mărcii, în special cuvintele „domenii” şi „viticole” ar fi, prin natura lor, descriptive, fiind termeni uzuali în activitatea comercială a mai multor producători de vinuri, recurenta solicită instanţei de recurs să observe că impresia de ansamblu creată prin alăturarea acestor doi termeni verbali capătă o distinctivitate aparte în raport de utilizarea fiecăruia dintre ele, separat, şi, de asemenea, utilizarea formei de plural a cuvintelor, atenuează caracterul descriptiv şi creează o dimensiune distinctivă elementului verbal.

Astfel, analiza superficială a instanţei de apel cu privire la caracterul distinctiv al elementului verbal al mărcii ignoră faptul că în activitatea comercială derulată de producători de vinuri, termenul uzual și pur descriptiv ar fi fost cel de ”podgorie” sau „exploatare viticolă”, în timp ce, utilizarea termenului „domeniu” configurează o dimensiune specială, distinctivă, elementului verbal, acesta dobândind valenţa de a sugera existenta unei tradiţii nobiliare în exploatarea viticolă, astfel încât, impresia generală, de ansamblu, creată de marca recurentei devine una particulară, pe care, cei mai probabil, consumatorul mediu o va atașa produselor sale.

În contextul astfel creat, înregistrarea de către intimata-pârâtă a unei mărci ulterioare care copiază în mod servil elementul verbal în integralitatea sa, creează în mod inevitabil un risc de confuzie, incluzând riscul de asociere cu activitatea comercială şi de producţie derulată de către recurentă.

- Distinctivitatea elementului verbal şi abilitatea acestuia de a identifica produsele recurentei şi de a le diferenţia, în percepţia publicului, de cele ale unor competitori, este amplificată şi de existenţa unei tradiţii gastronomice recunoscute arealului de provenienţă, tradiţia a cărei existenţă a fost recent confirmată prin acordarea statutului de Regiune gastronomică europeană în 2019 pentru regiunea Sibiu, în care localitatea Apoldul de Sus şi exploatarea viticolă aferentă activităţii sale sunt integrate.

- Nu poate fi reţinută şi argumentată validitatea concluziei instanţei de apel în sensul că existenţa unor diferenţe minore ar conduce per se la înlăturarea riscului de confuzie şi, implicit, la lipsirea de protecţie a semnului anterior înregistrat.

Pentru situaţia identităţii între semnele în conflict, protecţia conferită de lege este absolută, însă, formularea instanței de apel - „Existenţa unor diferenţe minore între semnele în conflict" reprezintă, practic, o formulare alternativă a ideii că între semnele în conflict există similitudini.

Prin urmare, având în vedere că legea recunoaşte dreptul la protecţie pentru titularul unei mărci anterioare în cazul similitudinii cu marca sa a unui semn ulterior înregistrat, concluzia instanţei de apel în sensul că existenţa unor diferenţe minore între semnele în conflict înlătură de plano orice posibilitate de constatare a riscului de confuzie și lipseşte, astfel, de orice protecţie, titularul mărcii anterioare, reprezintă o vădită eroare în aplicarea şi interpretarea normei de drept material conţinută de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

- O altă eroare în aplicarea normelor de drept material incidente, pe care recurenta o impută instanței de apel, se referă la faptul că analiza pe care aceasta a realizat-o cu privire la existenţa riscului de confuzie, pe de o parte, a fost limitată la compararea anumitor elemente, fără a lua în calcul impresia de ansamblu creată publicului de semnele în conflict, iar pe de altă parte, a fost rezultatul eliminării din comparaţia semnelor, a majorităţii factorilor pe baza cărora trebuie configurată percepţia de ansamblu a semnelor.

Astfel, instanţa de apel, considerând că elementele verbale ale mărcilor în conflict sunt lipsite de distinctivitate, le-a eliminat în tot din analiza realizată, neluând sub nicio formă în calcul contribuţia acestora la conturarea imaginii de ansamblu creată publicului, ceea ce contravine principiilor de apreciere a existenţei riscului de confuzie.

Totodată, hotărârea recurată, deşi analizează strict şi limitat doar diferenţele existente între modalitatea de stilizare a elementelor vizuale ale mărcilor în conflict şi deşi înlătură din analiză orice verificare a gradului de similitudine privind elementele verbale şi conceptuale ale mărcilor în conflict, precum şi modalitatea efectivă de receptare a semnelor şi produselor desemnate de acestea de către consumatorul mediu, concluzionează în mod arbitrar că ”impresia de ansamblu provocată de marca ulterioară este, din punct de vedere vizual, fonetic şi conceptual suficient de diferită de cea provocată de marca anterioară, slab distinctivă (ca, de altfel, şi marca ulterioară)”.

De asemenea, instanța de apel a arătat că: „Această concluzie nu este înlăturată de împrejurarea că, astfel cum s-a statuat şi în primul ciclu procesual, există identitate între produsele acoperite de mărcile în litigiu. Aşadar, produsele şi serviciile în cauză sunt parţial identice şi parţial similare, însă, în raport de diferenţele dintre semnele aflate în conflict, astfel cum au fost reţinute anterior, această împrejurare nu este suficientă pentru a trage concluzia existenţei unui risc de confuzie.”

Practic, prin formularea acestor concluzii, instanța de apel lipsește de orice relevanță în analiza existenţei riscului de confuzie, oricare dintre factorii relevanți, cu excepția diferențelor minore între semnele în conflict, la nivelul elementului grafic al acestora. Or, în mod evident, o astfel de modalitate de realizare a analizei riscului de confuzie nu respectă imperativul cercetării impresiei globale create consumatorilor de semnele în conflict, ceea ce reprezintă, în sine, o greșită aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Prin urmare, întrucât instanța de apei, în rejudecare, nu a realizat o analiză corectă a riscului de confuzie între mărcile în conflict, în raport de percepţia de ansamblu a publicului asupra acestora, ci şi-a limitat analiza la o serie de elemente din cuprinsul mărcii, ignorând în totalitate contribuţia altor elemente la crearea unui caracter distinctiv, întruneşte condiţiile pentru constatarea incidenţei în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Recurenta mai susține că, această modalitate de soluţionare a cererii deduse judecăţii este în contradicţie chiar şi cu acele considerente ale hotărârii de casare, pe care instanţa de apel le califică drept dezlegări obligatorii ale unor aspecte de drept, realizate de către instanţa de-recurs.

Astfel, analizând hotărârea instanţei de recurs, contrar aspectelor reţinute de către instanţa de apel în rejudecare, rezultă un conţinut esenţialmente diferit al considerentelor decizorii ale hotărârii de casare,

Sub un prim aspect, instanţa de recurs reiterează în mod constant principiul conform căruia „aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se întemeieze, în ceea ce priveşte similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală dintre semnele în conflict, pe impresia de ansamblu produsă de acestea”.

În continuare, contrar concluziilor eronate ale instanţei de apel, în rejudecare, instanţa de recurs nu a impus limitarea analizei la anumite criterii, sau vreo anumită modalitate de apreciere a elementelor de fapt deduse acestei analize.

Dimpotrivă, instanţa de recurs, insistând cu privire la necesitatea realizării unei aprecieri globale a riscului de confuzie, a arătat că o astfel de apreciere nu poate fi compatibilă cu eliminarea din analiză a elementelor vizuale ale mărcilor în conflict pe motiv că acestea ar fi simple elemente decorative, iar principiile analizei comparative a semnelor înregistrate ca marcă impun a se da prevalentă elementelor verbale. Prin urmare, instanţa de recurs a statuat în sensul că o analiză corectă şi completă privind riscul de confuzie trebuie să includă şi analiza comparativă a elementului vizual, grafic, iar această analiză comparativă trebuie nuanţată suplimentar în acele situaţii în care elementul verbal al mărcilor în conflict este lipsit per se de distinctivitate, însă contribuie într-o oarecare măsură la configurarea caracterului distinctiv de ansamblu al mărcilor.

De asemenea, contrar concluziilor instanţei de apel, instanţa de recurs nu a impus ca în rejudecare analiza comparativă să pornească de la concluzia prestabilită că elementele verbale nedistinctive sau slab distinctive, descriptive sau evocatoare nu ar avea nicio relevanţă în conturarea impresiei de ansamblu asupra mărcilor în conflict, ci a impus instanţei de apel ca analiza în rejudecare să fie realizată nuanţat, prin includerea şi a unor aspecte trecute cu vederea prin hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual. Mai mult, chiar instanţa de recurs a arătat în mod expres faptul că „aceasta analiză nu a fost făcută de către instanţa de apel şi nu poate fi realizată direct în recurs, întrucât implică şi evaluarea unor elemente de fapt.” Cu alte cuvinte, prin hotărârea de casare instanţa de recurs nu a avansat nicio concluzie cu caracter de certitudine asupra existenţei unui risc de confuzie sau asupra imposibilităţii constatării acestuia în cauză, ci a impus ca, în rejudecare, analiza acestui risc să fie completată prin includerea unor aspecte iniţial ignorate de către instanţe.

În fine, instanţa de recurs nu a stabilit nici faptul că, în cauză, posibilitatea producerii riscului de confuzie este înlăturată de existenţa unor diferenţe minore între elementele vizuale ale semnelor în conflict, ci, în mod corect, a atras atenţia instanţei de apel cu privire la necesitatea nuanţării analizei sale, prin raportare la observaţia că, în contextul lipsei de distinctivitate a elementelor verbale ale mărcilor în conflict, anumite diferenţe minore între elementele grafice ale mărcilor pot căpăta o relevanţă distinctă în conturarea existenței sau inexistenței riscului de confuzie, această analiză urmând, însă, a fi realizată în mod concret de către instanţa de rejudecare.

Prin raportare la toate aceste aspecte, rezultă că, în rejudecare după casare, instanţa de apel avea obligaţia de a realiza o nouă analiză, completată cu nuanţările realizate de instanţa de recurs, a tuturor factorilor relevanţi, pentru a determina, potrivit principiilor de interpretare aplicabile, dacă utilizarea mărcii ulterioare de către intimata-pârâtă, pentru produse similare sau identice celor comercializate de recurentă sub marca anterioară, poate crea, în mod concret, un risc de confuzie de natura să atragă nulitatea înregistrării ulterioare.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţii Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi SC B. SRL au depus întâmpinări, în termen legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu referire la primul motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă – când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei -, Înalta Curte apreciază că cele susținute în cuprinsul memoriului pentru motivarea acestei ipoteze de casare sunt susceptibile de analizare atât pe temeiul tezei de care recurenta se prevalează, dar și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă – când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității -, astfel cum se va arăta.

În susținerea acestei teze de casare, în esență, recurenta pretinde că instanța de apel, în rejudecare, nu a analizat și criticile din motivele de apel prin care susținea nelegalitatea și netemeinicia soluției tribunalului de respingere a cererii de anulare a înregistrării cu rea-credință a mărcii intimatei, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, republicată.

Astfel cum reiese din actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat anularea înregistrării mărcii pârâtei pentru trei motive:

- Art. 47 alin. (1) lit. a) rap. la art. 5 lit. a) din Legea nr. 84/1998 – semnul înregistrat nu putea constitui o marcă, în sensul art. 2 (din eroare, recurenta se referă, în motivele de recurs, în mod alternativ, și la art. 5 alin. 1 lit. b – lipsa caracterului distinctiv al mărcii pârâtei, întrucât la prima instanță nu a invocat și un astfel de temei);

- Art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. nr. 84/1998 - dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară şi din motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, se poate crea, în percepţia publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară;

- Art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 – înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință.

Chiar dacă reclamanta a formulat toate aceste solicitări prin cererea introductivă de instanță, fiecare dintre ele are aptitudinea de a fi fost formulată și în mod separat, de sine stătător, astfel încât, pretențiile deduse judecății sunt susceptibile de a fi calificate drept capete principale de cerere, pe temeiul art. 30 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 22 alin. (6) din Codul de procedură civilă: ”Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.”

Totodată, art. 397 alin. (1) din același Cod stabilește: ”Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.”

Prin sentința civilă nr. 1740/2016, pronunțată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi SC B. SRL.

Potrivit dispozitivului soluției primei instanțe, astfel cum este explicitat prin considerentele hotărârii, prima instanță a analizat în mod distinct fondul fiecărui capăt de cerere și, prin urmare, fiecare temei al cererii de anulare a înregistrării mărcii pârâtei, apreciindu-se neîntemeiată, în tot, cererea introductivă de instanță.

Împotriva hotărârii pronunțate de tribunal, reclamanta a promovat apel, iar prin motivele de apel a invocat nelegalitatea și netemeinicia sentinței din perspectiva celor trei temeiuri de drept invocate prin cererea dedusă judecății.

Prin decizia civilă nr. 958A din 1.11.2017, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual, a fost admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a dispus anularea înregistrării mărcii individuale combinate color Domeniul Viticol Apold Sibiu România nr. 138041, depozit M 2014 08646 din 23.12.2014, aparținând intimatei SC B. SRL.

Astfel cum și recurenta susține prin motivele recursului de față, Înalta Curte constată că instanța de apel, în primul ciclu procesual, a analizat criticile sale numai în ceea ce privește primele două motive de anulare a înregistrării mărcii intimatei, anume cel prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. a) rap. la art. 5 lit. a) din Legea nr. 84/1998 (respingând criticile reclamantei) și cel reglementat de art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din același act normativ, reținând caracterul fondat al criticilor reclamantei, sens în care a schimbat sentința și a dispus anularea înregistrării mărcii intimatei, pentru acest motiv de nulitate.

Instanța de apel nu a analizat însă și motivele de apel prin care reclamanta a invocat nelegalitatea și netemeinicia respingerii cererii sale întemeiate pe art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Împotriva deciziei date în apel, a declarat recurs numai pârâta SC B. SRL, recurs întemeiat pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, prin raportare la dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (1) lit. b) din legea mărcilor, iar prin decizia civilă nr. 3917/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, recursul a fost admis, decizia recurată a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În sfârșit, prin decizia dată în rejudecare, supusă prezentului recurs, instanța de apel, cu aplicarea art. 501 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, iar din considerentele acesteia, reiese că analiza s-a fundamentat pe evaluarea criticilor, susținute de reclamantă prin memoriul de apel, referitoare exclusiv la temeiul de drept reprezentat de art. 47 alin. (1) lit. b) raportat la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Referitor la motivul de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credință, curtea de apel, în rejudecare, a reținut astfel:

”În primul ciclu procesual, au fost considerate nefondate motivele de anulare referitoare la nesusceptibilitatea mărcii de a fi înregistrată grafic şi la pretinsa rea-credinţă a intimatei-pârâte, soluţii pe care reclamanta nu le-a recurat nici pe cale principală, nici incidentă şi care, ca atare, au rămas definitive.”

În acest context, recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa anterioară a respins motivul de apel referitor la modalitatea de soluţionare de către prima instanță a cererii de anulare a mărcii întemeiată pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 – înregistrarea cu rea-credință.

Înalta Curte apreciază nefondate susținerile recurentei cu acest obiect, atât pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, cât și pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, având în vedere că unele dintre susțineri antamează aplicarea greșită a unor reguli de procedură, motiv pentru care vor fi analizate pe acest temei, prin reîncadrare, întrucât recurenta invocă producerea unei vătămări procesuale, prin neanalizarea de instanța de rejudecare a unor critici din motivele apelului său.

Pornind de la succesiunea anterior expusă a actelor de procedură ale părților și ale instanțelor învestite cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că într-o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale, curtea de apel a reținut că, la momentul derulării procedurii în rejudecarea apelului, soluția primei instanțe prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a înregistrării mărcii pârâtei pentru rea-credință, pe temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 reprezenta o soluție definitivă ce nu putea fi reanalizată în al doilea ciclu procesual, date fiind limitele casării dispuse prin decizia civilă nr. 397/13.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I Civilă; pe de altă parte, o astfel de soluție decurge și din aplicarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă.

Înalta Curte reține că potrivit art. 430 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură civilă: ”(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritatea de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (...)

(4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

(5) Hotărârea atacată cu contestație în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ca va fi înlocuită cu o altă hotărâre.”

Prima instanță s-a pronunțat asupra tuturor celor trei capete principale de cerere prin respingerea în tot a cererii introductive de instanță, iar instanța de apel, în apelul reclamantei, deși a fost învestită cu motive de apel prin care se critica sentința cu privire la cele trei temeiuri de drept în baza cărora a solicitat anularea înregistrării mărcii intimatei-pârâte (astfel încât devoluțiunea în apel a fost totală), în primul ciclu procesual, a analizat motivele de apel referitoare numai la primele două dintre acestea.

Astfel, s-au evaluat criticile susținute pe temeiul art. 47 alin. (1) lit. a) rap. la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, instanța de apel apreciindu-le ca nefondate, iar pe de altă parte, au fost analizate motivele de apel prin care se susținea nelegalitatea și netemeinicia respingerii cererii de anulare a înregistrării mărcii pe baza temeiului de drept reprezentat de art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998; cele din urmă motive de apel au fost găsite întemeiate, astfel că, apelul reclamantei a fost admis, sentința apelată a fost schimbată, în sensul admiterii cererii și anulării înregistrării mărcii pârâtei.

În primul ciclu procesual, curtea de apel a omis să analizeze motivele de apel referitoare nelegalitatea și netemeinicia sentinței cu privire la respingerea cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credință.

Cu toate acestea, împotriva deciziei date în apel, a promovat recurs doar pârâta SC B. SRL care, în esență, a conceput motive de recurs întemeiate pe teza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. (8) din Codul de procedură civilă, susținând greșita aplicare în apel a dispozițiilor de drept material - 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

În consecință, Înalta Curte constată că reclamanta nu a uzat de calea procedurală a atacării cu recurs a deciziei date în apel, în primul ciclu procesual, în cadrul căruia putea susține critici prin care să reclame omisiunea instanței de apel de a epuiza devoluțiunea ce operase din apel, potrivit art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (1) –(3) din Codul de procedură civilă [deci, și cu referire la soluția pronunțată în baza art. 47 alin. (1) lit. c)], pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și/sau pct. 6 din Codul de procedură civilă.

În acest context, Înalta Curte apreciază că instanța de apel, prin decizia recurată în această etapă procesuală, în mod corect s-a referit la formularea unui recurs incident, ca fiind un remediu procesual adecvat prin care reclamanta putea împiedica consolidarea autorității de lucru judecat a soluției primei instanțe prin care cererea de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credință a fost respinsă ca neîntemeiată, având în vedere că o atare concluzie rezultă din dispozițiile art. 430 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură civilă, anterior citate.

Remediul formulării recursului principal (indicat ca atare de către instanța de rejudecare), deși, în principiu, era operant și acesta, era însoțit de neajunsul activării interesului procesual în formularea căii de atac la momentul eventualei admiteri a recursului pârâtei, așadar, la momentul soluționării pe fond a recursurilor; or, condiția existenței interesului procesual în formularea căii de atac trebuie verificată, ca în cazul oricărei forme de procedură, la data declarării sale, astfel cum reiese din art. 458 rap. la art. 33 din Codul de procedură civilă, recursul, fiind, la rândul său, o formă de manifestare a acțiunii civile.

Cu toate acestea, stabilirea de către instanța de recurs a unei anumite ordini de analiză fie a recursurilor, fie a criticilor din cererile de recurs, ar fi putut conduce la recunoașterea interesului procesual actual al reclamantei, chiar în formularea unui recurs principal, întrucât, în cazul în care se constata caracterul fondat și al recursului reclamantei, limitele casării în rejudecare ar fi inclus, în rejudecare, și evaluarea criticilor din apelul reclamantei referitoare la respingerea, în primă instanță, a cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru motivul relei-credințe, reglementat de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Pentru ipoteza în care, în ciclul procesual anterior, recursul pârâtei ar fi fost admis (astfel cum s-a și întâmplat), iar recursul reclamantei ar fi fost respins, limitele casării ar fi aceleași cu cele efectiv antrenate prin pronunțarea deciziei civile nr. 3917/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă; în acest caz însă, soluția asupra cererii de anulare pentru rea-credință ar fi rămas definitivă prin respingerea recursului, iar nu prin neexercitarea căii de atac de către reclamantă.

În raport cu finalitatea urmărită de către recurenta-reclamantă – evaluarea, în rejudecarea apelului, și a criticilor privind respingerea cererii de anulare pentru rea-credință -, Înalta Curte reține că forma de procedură cea mai adecvată, dintre cele indicate de instanța de apel, rămânea formularea unui recurs incident împotriva deciziei civile nr. 958A din 1.11.2017 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă, în condițiile art. 491 rap. la art. 472 din Codul de procedură civilă.

Astfel, potrivit art. 472 din Codul de procedură civilă, aplicabil în mod corespunzător și în etapa procesuală a recursului, conform art. 491 din același cod, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de recurs, să formuleze recurs în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii instanței de apel.

În condițiile în care, în ciclul procesual precedent, prin recursul principal al pârâtei au fost susținute critici cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, pentru ca reclamanta să poată aprecia cu privire la oportunitatea formulării recursului incident [prin care să invoce neanalizarea de instanța de apel a criticilor privind soluția dată cererii întemeiate pe art. 47 alin. 1 lit. c din Legea nr. 84/1998], era suficient să își configureze propria situație procesuală, pentru cazul admiterii în totalitate a criticilor din recursul principal al pârâtei, întrucât în aceste limite funcționa riscul procesual maxim la care era expusă prin formularea recursului de către pârâtă.

Cum în recursul promovat de către pârâtă nu a fost dedusă controlului de legalitate soluția asupra cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credință (omisiunea analizării în apel a acestor motive fiind în folosul procesual al pârâtei, astfel încât aceasta nu era interesată să formuleze o atare critică), reclamanta rămânea singura parte în proces îndrituită să invoce în recurs această neregularitate, pentru a tinde la extinderea limitelor unei eventuale casări, prin formularea unui recurs incident (în cazul în care nu ar fi formulat recurs principal).

Astfel cum corect a apreciat curtea de apel prin decizia recurată, limitele casării dispuse prin decizia civilă nr. 3917 din 13.11.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în absența promovării și a admiterii unui recurs al reclamantei, într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 501 alin (3) din Codul de procedură civilă, nu antrena, pentru instanța de rejudecare, obligația analizării altor motive de apel decât cele în legătură cu care instanța de recurs a reținut greșita aplicare a dispozițiilor de drept material – art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

În consecință, soluția primei instanțe prin care cererea de anulare a înregistrării mărcii (și) pentru motivul relei-credințe, este cea a cărei autoritate de lucru judecat provizorie, operantă de la pronunțare, potrivit art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a consolidat prin modalitatea în care decizia civilă nr. 958A din 1.11.2017 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a rămas definitivă cu privire la acest motiv de anulare, respectiv prin nerecurare, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă.

Înalta Curte apreciază, contrar celor susținute de către recurentă, că soluției tribunalului privind respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de anulare a mărcii pentru rea-credință la înregistrare, îi lipsește premisa autorității de lucru judecat, respectiv însuși lucrul judecat căruia îi este atașat efectul autorității de lucru judecat, potrivit celor reglementate de art. 431 din Codul de procedură civilă.

Recurenta-reclamantă confundă situația de față cu cea în care o instanță învestită cu soluționarea unei cauze în primă instanță lasă nesoluționat un capăt de cerere sau o cerere accesorie, incidentală ori adițională, iar titularul cererii nu promovează calea de atac.

Prin omisiunea de a recurge la formularea căii de atac de reformare prevăzute de lege, în legătură cu cererea nesoluționată de prima instanță nu va putea fi reținută autoritatea de lucru judecat, întrucât lipsește dezlegarea jurisdicțională a unei instanțe cu respectarea tuturor drepturilor și garanțiilor procesuale pentru părți, iar nu prin faptul neatacării; acea cerere va putea fi reiterată oricând într-un alt demers judiciar, dacă sunt întrunite celelalte condiții prevăzute de lege, fără ca în litigiul ulterior să se poată opune autoritatea de lucru judecat, acesta fiind un caz în care lipsește premisa lucrului judecat.

Astfel cum s-a arătat, o soluție pronunțată în primă instanță, susceptibilă de apel sau recurs, are autoritate de lucru judecat provizorie de la momentul pronunțării, fiind rezultatul evaluării jurisdicționale a unei instanțe de judecată, în urma unor dezbateri contradictorii ale părților; prin neapelare sau nerecurare aceeași hotărâre dobândește autoritate de lucru judecat definitivă, iar în cazul exercitării căii de atac, soluția dobândește caracter definitiv la data pronunțării hotărârii în ultimă instanță.

Pentru a fi împiedicată dobândirea autorității de lucru judecat în mod definitiv a unei soluții de primă instanță, partea interesată trebuie să aibă diligența de a uza de căile de atac de reformare, în termenele și condițiile prevăzute de lege, căi de atac ce reprezintă mijloace procesuale efective și eficiente în acest sens.

În caz contrar, neinvocarea unei neregularități procedurale nu va mai putea fi remediată, concluzie ce se desprinde din dispozițiile art. 178 alin. (2), (4) și (4) din Codul de procedură civilă, partea interesată fiind în culpă procesuală (omițând să formuleze recurs în primul ciclu procesual) sau fiind decăzută din dreptul de a o mai putea invoca (fiind tardiv să susțină prin prezentul recurs neregularități decurgând din decizia instanței de apel, pronunțată în primul ciclu procesual).

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite condițiile cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din Codul de procedură civilă, întrucât, prin decizia recurată, instanța de apel nu a analizat pe fond motivele de apel referitoare la înregistrarea mărcii cu rea-credință, nu din cauza unei omisiuni culpabile, ci, într-o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale, prin justa determinare, sub acest aspect, a limitelor casării dispuse prin decizia civilă nr. 3917/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă și corecta aplicare a instituției procesuale a autorității de lucru judecat.

Pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta învederează că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, normă aplicabilă pentru motivul de anulare a mărcii intimate, potrivit art. 47 alin. (1) lit. b) din legea mărcilor.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanța de apel a soluționat cauza în rejudecare, urmare a deciziei de casare nr. 3197/2018 a acestei instanțe.

Astfel cum deja s-a arătat și în analiza primului motiv de recurs, instanța de apel era ținută să observe dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă care prevăd: ”(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. (...) (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.”

Prin decizia de casare, instanța de recurs a constatat o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material, art. 47 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr.84/1998, reținându-se că instanța de apel nu a aplicat în mod corect în cauză condițiile cerute pentru constatarea existenței riscului de confuzie între mărci.

De asemenea, s-a stabilit că pentru a analiza existența riscului de confuzie instanța trebuie să identifice în primul rând limitele de protecție ale mărcilor, așa cum rezultă din înregistrarea acestora, adică elementele verbale, elementele figurative, culorile revendicate, declarație de neexclusivitate pentru anumite elemente componente ale mărcii, clasele de protecție etc.

S-a mai apreciat că în decizia anterioară, instanța de apel a reținut doar parțial câteva dintre aceste elemente, fapt ce a condus la o analiză eronată a îndeplinirii condițiilor specifice problemei de drept analizate.

S-a observat că instanța de apel nu a reținut dintre elementele importante care configurau limitele de protecție ale mărcii reclamantei, în sensul menționat anterior, printre altele, declarația de neexclusivitate pentru elementul verbal APOLD, direct legată de clasa principală pentru care s-a înregistrat marca, numărul 33 - vinuri cu denumire de origine controlată din arealul Sebeș-Apold.

Instanța de casare a apreciat că această declarație de neexclusivitate duce la concluzia că acest element verbal nu poate fi apropriat de către titularul acestei mărci, putând fi folosit și de alți producători din domeniul respectiv, și fiind astfel nedistinctiv pentru clasa pentru care a fost înregistrată marca.

Înalta Curte a mai arătat în decizia de casare că și dacă nu sunt considerate distinctive elementele verbale dintr-o marcă înregistrată nu înseamnă că nu se acordă protecție mărcii, așa cum a fost înregistrată, fie ea și slab distinctivă, compusă fiind, în majoritate, din elemente aflate în domeniul comun. Protecția unor mărci slab distinctive este acordată impresiei de ansamblu dată de combinația de elemente care îi conferă gradul, fie el redus, de distinctivitate pentru a fi înregistrată.

Gradul de distinctivitate al unei mărci este relevant în aprecierea riscului de confuzie, având în vedere că o marca slab distinctivă este alcătuită în cea mai mare parte din elemente descriptive și doar într-o proporție redusă din elemente distinctive.

Față de aceste dezlegări ale instanței de casare, precum și prin aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă, Înalte Curte, astfel cum corect susține recurenta, constată că, în rejudecare, curtea de apel era ținută exclusiv de dezlegările în drept date de instanța de casare, precum și să evalueze toate motivele de apel ale reclamantei pe temeiul art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, făcând aplicarea corespunzătoare a criteriilor jurisprudențiale dezvoltate în aplicarea acestei norme, inclusiv a celor identificate prin decizia de casare.

Pentru rejudecare, instanța de casare nu a impus o analiză trunchiată a riscului de confuzie sau limitarea analizei doar la anumite criterii jurisprudențiale și nici nu a interferat în aprecierile de fapt pe care doar instanța de apel, care judecă în calea devolutivă de atac, le putea face, aspect subliniat în mod explicit în decizia de casare.

Cu atât mai puțin, instanța de casare nu a impus un anumit rezultat al evaluării riscului de confuzie și nici ca, în rejudecare, analiza comparativă a mărcilor în conflict să pornească de la concluzia prestabilită că elementele verbale - nedistinctive sau slab distinctive, descriptive sau evocatoare - nu ar avea nicio relevanţă în conturarea impresiei de ansamblu asupra mărcilor în conflict.

Dimpotrivă, instanța de casare, în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a arătat fără echivoc faptul că și dacă nu sunt considerate distinctive elementele verbale dintr-o marcă înregistrată, nu înseamnă că nu se acordă protecție mărcii așa cum a fost înregistrată, fie ea și slab distinctivă, dar și împrejurarea că protecția unor mărci slab distinctive este acordată impresiei de ansamblu dată de combinația de elemente care îi conferă gradul, fie el redus, de distinctivitate pentru a fi înregistrată.

În acest context, Înalta Curte precizează că, potrivit jurisprudenței CJUE, faptul că o marcă are un caracter distinctiv slab nu exclude riscul de confuzie, în special în cazul în care există o similitudine a semnelor și a produselor sau a serviciilor vizate (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, BSH/EUIPO, C-43/15, par. 63), evaluare pe care instanța de apel, în rejudecare, nu a mai realizat-o.

Aprecierea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependență între factorii luați în considerare și, în special, similitudinea mărcilor și cea a produselor și serviciilor desemnate. Astfel, un grad scăzut de similitudine între produsele sau serviciile desemnate poate fi compensat printr-un grad ridicat de similitudine între mărci și invers.

În mod constant în jurisprudența CJUE s-a subliniat că este indispensabil să se interpreteze noțiunea de ”similitudine” în raport cu riscul de confuzie (Hotărârea din 29 septembrie 1998, Canon, C-39/97, par. 17; Hotărârea din 22 iunie 201999, Lloyd Schuhfabrick Meyer, C-342/97, par. 19).

Totodată, contrar concluziei instanței de apel, în determinarea limitelor casării și identificarea problemelor de drept dezlegate, prin decizia de casare nu s-a stabilit că elementul verbal din compunerea mărcii complexe a reclamantei reprezintă cuvinte și respectiv sintagme nedistinctive și, cu atât mai puțin, nu s-a stabilit pentru rejudecare că, din acest motiv, acestea vor trebui înlăturate din analiza referitoare la aprecierea globală a riscului de confuzie, ci s-a arătat că aceste elemente verbale, vor primi semnificația corespunzătoare în ansamblul mărcii reclamatei, întrucât nu pot fi evaluate autonom.

În acest sens, Înalta Curte reține că instanța de casare a reținut că. ”Protecția unor mărci slab distinctive este acordată impresiei de ansamblu dată de combinația de elemente care îi conferă gradul, fie el redus, de distinctivitate pentru a fi înregistrată.”

De asemenea, prin decizia de casare s-a stabilit ca, în rejudecare, analiza riscului de confuzie să fie completată prin includerea unor aspecte iniţial ignorate de către instanţele de fond, iar nu să fie avute în vedere numai cele aplicate în mod greșit la prima judecată în apel, pentru că o astfel de evaluare disociată, pe diversele grade de jurisdicție, ignoră exact caracterul unitar al evaluării riscului de confuzie și posibilitatea schimbării semnificației unuia dintre factorii relevanți în aprecierea globală în cadrul unei etape a analizei, în funcție de contextul în care este integrată.

Curtea de apel însă a concluzionat că elementele verbale din compunerea mărcii reclamantei, întrucât sunt descriptive, nu beneficiază de protecție, după cum s-a apreciat că și elementele figurative sunt descriptiv evocatoare, cu o distinctivitate scăzută, dar având totuși aptitudinea a ”individualiza oarecum marca”.

Înalte Curte constată, astfel cum și recurenta susține, că elementele mărcii complexe ale reclamantei au fost evaluate în mod individual și nu s-a procedat la determinarea impresiei de ansamblu create prin asocierea lor, asocierea acestora fiind tocmai marca înregistrată de reclamantei, ceea ce contravine regulilor jurisprudențiale anterior enunțate.

Mai mult decât atât, din concluziile menționate ale curții de apel, această instanță de recurs nu poate identifica dacă s-a reținut că vreuna dintre cele două componente analizate separat, îndeplinește rolul de element dominant, în ansamblul mărcii reclamantei ori dacă mărcii reclamantei i s-a recunoscut vreo protecție dobândită prin înregistrare, în condițiile în care componentelor mărcii fie li s-a negat însăși protecția dobândită prin înregistrare (elementele verbale, pentru că sunt descriptive și nedistinctive), fie s-a concluzionat că sunt descriptiv-evocatoare (elementele figurative).

În ceea ce privește marca pârâtei a cărei anulare s-a solicitat, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că elementele verbale ”sunt dominante din punct de vedere vizual, conceptual și fonetic” dar nu au caracter distinctiv, iar elementul figurativ (grafic) are o distinctivitate scăzută, lipsind, de asemenea, o apreciere cu privire la impresia de ansamblu creată de combinarea acestor componente ale mărcii pârâtei.

Potrivit jurisprudenței CJUE, similaritatea dintre mărci (semne) se apreciază din punct de vedere vizual, fonetic și conceptual, iar această evaluare este proprie operațiunii juridice a comparării semnelor în conflict, cu aplicarea corespunzătoare a tuturor criteriilor incidente în verificarea riscului de confuzie, astfel încât nu reprezintă însușiri ale elementului dominant al unei mărci complexe, marcă ce reprezintă un termen al comparației.

Referitor însă la disclaimer sau la declarația de neexclusivitate pentru elementul verbal APOLD (unul dintre elementele care configurează limitele protecției mărcii reclamantei), direct legată de clasa principală pentru care s-a înregistrat marca, numărul 33 - vinuri cu denumire de origine controlată din arealul Sebeș-Apold, instanța de casare a indicat că semnificația acestei declarații este aceea că acest element verbal nu poate fi apropriat de către titularul mărcii, astfel încât nu ar putea fi folosit și de alți producători din domeniul respectiv, întrucât este nedistinctiv pentru clasa pentru care a fost înregistrată marca (cel puțin pentru clasa 33).

În ceea ce privește acest considerent din decizia de casare, recurenta-reclamantă invocă lipsa puterii lui obligatorii pentru instanța de rejudecare, având în vedere că nu se încadrează în categoria dezlegărilor de drept la care se referă art. 501 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Înalta Curte reține că, recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, ce poate fi exercitat pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, prin soluționarea recursului, se examinează, în condițiile legii, conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu este o cale devolutivă de atac, astfel încât, în recurs nu operează o rejudecare a fondului cauzei, în limitele criticilor formulate de către recurent.

Ca atare, instanța de recurs nu poate exercita atribuții ce dau conținut competenței materiale funcționale a instanțelor de fond (respectiv prima instanță și instanța de apel), ceea ce presupune că nu poate fi realizată reaprecierea probelor cauzei și nici nu se poate schimba situația de fapt a pricinii.

Considerentul în discuție nu vădește o altă valență decât aceea de reapreciere asupra unui element de fapt al cauzei, având în vedere că acesta nu este susținut de indicarea unei reguli de drept aplicate greșit de instanța de apel, fie din legislația națională, fie din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (din perspectiva criteriilor incidente în evaluarea riscului de confuzie).

În consecință, Înalta Curte constată că recurenta, prin motivele recursului de față, susține în mod corect că această apreciere și concluzie ale instanței de recurs nu intrau în categoria dezlegărilor de drept înzestrate cu obligativitate pentru instanța de rejudecare, potrivit art. 501 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Dând o valență obligatorie acestui considerent, instanța de rejudecare în mod nelegal a procedat, în efectuarea comparației mărcilor în conflict, la eliminarea din ansamblul mărcii reclamantei a sintagmei pentru care reclamanta, la înregistrare, a declarat că nu invocă drepturi exclusive asupra elementului verbal ”Apold”, considerând că acest element nu beneficiază de protecție.

Or, potrivit jurisprudenței CJUE (Hotărârea Medion, C-120/04, par. 29; Hotărârea din 12 iunie 2007, Shaker, în cauza C-334/05P, par. 41, Hotărârea din 22 octombrie 2015, BGW, C-20/14, par. 36), în cadrul examinării riscului de confuzie, aprecierea similitudinii dintre două mărci nu se poate limita la luarea în considerare numai a unei componente a unei mărci complexe și la compararea acesteia cu o altă marcă. Dimpotrivă, comparația trebuie să se facă prin examinarea mărcilor în cauză, apreciată fiecare ca întreg, ceea ce nu exclude faptul că impresia de ansamblu, produsă în memoria publicului relevant de o marcă complexă, poate să fie dominată, în anumite împrejurări, de una sau mai multe dintre componentele sale.

Înalta Curte constată că în rejudecare, în mod nelegal au fost stabilite și limitele de protecție a mărcii reclamantei, astfel cum a fost înregistrată, dar nu rezultă cu suficientă claritate dacă un raționament similar a fost aplicat și în privința mărcii a cărei anulare se cere, în condițiile în care și pârâta, la înregistrare, a dat o astfel de declarație de neexclusivitate cu privire la componenta verbală a mărcii sale complexe.

Procedând astfel, instanța de apel a denaturat analiza juridică presupusă de evaluarea riscului de confuzie, întrucât analiza realizată a ignorat criteriul aprecierii globale a riscului de confuzie, ținând seama de toți factorii pertinenți în cauză, potrivit jurisprudenței CJUE (Hotărârea din 29 septembrie 1998, Canon, C-39/97, par. 16; Hotărârea din 22 iunie 1999, Lloyd Schuhfabrick Meyer, C-342/97, par. 18; Hotărârea din aprilie 2008, adidas și adidas benelux, C-102/07, par. 29; Hotărârea din 11 noiembrie 1997, SABEL, C-251/95, par. 22; hotărârea Medion, pct. 27 etc.).

În acord cu aceeași jurisprudență a CJUE, aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se întemeieze, în ceea ce privește similitudinea vizuală, fonetică sau conceptuală dintre mărcile în conflict, pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ținând seama în special, de elementele lor distinctive și dominante. Percepția asupra mărcilor pe care o are consumatorul mediu al produselor sau serviciilor în cauză are un rol determinant în aprecierea globală a riscului amintit. În această privință, consumatorul mediu percepe o marcă în mod normal ca pe un tot și nu procedează la o examinare a diferitelor detalii ale acesteia (Hotărârea din 11 noiembrie 1997, SABEL, C-251/95, par. 23; Hotărârea din 22 iunie 1999, Lloyd Schuhfabrick Meyer, C-342/97, par. 25; Hotărârea din 22 octombrie 2015, BGW, C-20/14, par. 35; hotărârea Medion, C-120/04, par. 28 etc.)

Având în vedere greșita aplicare a criteriilor de apreciere a riscului de confuzie deja enumerate, care prefigurează soluția de admitere a recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în acest context, Înalta Curte constată că se impun anumite precizări cu privire la declarația de neexclusivitate dată de părțile cauzei în ceea ce privește unele sau totalitatea componentelor verbale ale mărcilor lor, ambele fiind titulare ale unor mărci complexe.

Aceste precizări sunt importante în stabilirea premiselor analizei ce va fi efectuată în rejudecare, anume stabilirea limitelor de protecție a mărcilor, astfel cum s-a stabilit în prima decizie de casare; totodată, în realizarea acestei examinări, instanța care judecă în calea devolutivă de atac este ținută să facă aplicarea jurisprudenței CJUE potrivit evoluțiilor înregistrate între timp, având în vedere că este esențial să se garanteze că mărcile înregistrate beneficiază de aceeași protecție în legislația tuturor statelor membre, iar dobândirea dreptului la marca înregistrată să fie, în principiu, subordonată, în toate statele membre, acelorași condiții, statele având însă libertatea de a stabili dispozițiile de procedură privind înregistrarea mărcilor.

De altfel, astfel cum deja s-a arătat, aceeași regulă se regăsea deja enunțată și în Hotărârea Medion, C-120/04, par. 29; Hotărârea din 12 iunie 2007, Shaker, în cauza C-334/05P, par. 41; Hotărârea din 22 octombrie 2015, BGW, C-20/14, par. 36, chiar dacă nu în același context al renunțării titularului la exclusivitate asupra unei componente a mărcii.

Efectele unei astfel de renunțări (disclaimer sau declarație de neexclusivitate) au fost analizate de CJUE în Hotărârea din 12 iunie 2019 Cauza C-705/17, Mats Hansson, întrebarea preliminară fiind generată de existența în legislația internă suedeză a unor dispoziții similare celor din legislația românească care permit OSIM solicitarea unei astfel de declarații de la solicitantul unei înregistrări de marcă, în procedura derulată în faţa sa.

În această Hotărâre, instanța europeană, la paragraful 37 a reținut: ”În aceste condiții, trebuie să se constate (...) că statele membre rămân în principiu libere să prevadă în dreptul lor național dispoziții care permit înscrierea declarațiilor de renunțare la momentul înregistrării semnelor ca mărci, indiferent dacă astfel de declarații sunt depuse în mod voluntar de către solicitant sau la cererea oficiului național competent pentru înregistrarea menționată, cu condiția ca aceste declarații să nu aducă atingere efectului util al dispozițiilor Directivei 2008/95 și, în special, protecției oferite titularilor mărcilor anterioare împotriva înregistrării unor mărci care pot crea un risc de confuzie în percepția consumatorilor sau a utilizatorilor finali.”

Totodată, s-a apreciat că o astfel de declarație de renunțare prevăzută de dreptul național care ar avea ca efect excluderea unui element al unei mărci complexe vizat de respectiva declarație, din cauza caracterului său descriptiv sau nedistinctiv, din analiza factorilor pertinenți pentru a stabili existența riscului de confuzie în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95 (transpusă în legislația românească, textul având corespondent în dispozițiile art. 6 alin. 1 lit. b din Legea nr. 84/1998), ar fi incompatibilă cu cerințele acestei dispoziții.

O asemenea excludere ar putea determina aprecierea incorectă atât a similitudinii dintre semnele în conflict, cât și a caracterului distinctiv al mărcii anterioare, ceea ce ar conduce la o apreciere denaturată a riscului de confuzie, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95, și aceasta cu atât mai mult cu cât acești factori sunt interdependenți.

Este necesar ca în fiecare caz în parte să se analizeze componentele semnului și ponderea lor relativă în percepția publicului pentru a se determina, în funcție de circumstanțele specifice ale speței, impresia de ansamblu produsă de semnele în cauză (Hotărârea din 8 mai 2014, Bimbo/OAPI, C-591-12P, par. 34 și 36). Prin urmare, nu se poate stabili ex ante și în mod general că elementele descriptive ale semnelor în conflict ar trebui excluse de la aprecierea similitudinii lor (Hotărârea din 12 iunie 2019,C-705/17, Mats Hansson, par. 49).

Or, astfel cum deja s-a arătat, instanța de apel, în rejudecare, cu încălcarea regulii generale a aprecierii globale a riscului de confuzie, a procedat la înlăturarea din ansamblul mărcii reclamantei a semnului verbal Apold, apreciindu-l ca descriptiv și nedistinctiv și, mai mult decât atât, considerând că asupra acest element verbal, nu operează protecția titlului în favoarea reclamantei, ceea ce contravine dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, republicată.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, a admis recursul reclamantei, a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru reanalizarea criticilor vizând cererea de anulare a înregistrării mărcii pârâtei întemeiate pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) rap. la art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, cu aplicarea corespunzătoare a criteriilor vizând aprecierea riscului de confuzie, prin integrarea și a prezentelor dezlegări în examinarea unitară a riscului de confuzie.

Notă: Legea nr. 84/1998 a fost republicată în M.Of. nr. 856 din 18 septembrie 2020, textele de lege fiind renumerotate