Liability for failure to execute property restitution protocol under Law 10/2001: Legal presumption of causation for loss of use damages.

Imobil restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001. Nerespectarea obligației de întocmire a procesului-verbal de predare a bunului. Faptă ilicită. Prejudiciu. Contravaloarea lipsei de folosință

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

Index alfabetic: drept de proprietate

faptă ilicită

dispoziție de restituire în natură

proces-verbal de predare

Legea nr. 10/2001, art. 25 alin. (4), alin. (5), art. 40

C.civ., art. 1349, art. 1357

Dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001 sancţionează pe deţinătorul imobilului care nu întocmeşte protocolul de predare-primire în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a dispoziţiei de restituire, obligându-l ca atare la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe fiecare zi de întârziere, independent de alte circumstanţe sau împrejurări de fapt.

Prin modul de redactare a normei, legiuitorul a prezumat crearea în această modalitate a unui prejudiciu în patrimoniul celui căruia i s-a restituit imobilul în procedura acestui act normativ. Instituirea unei astfel de prezumţii este logică din punct de vedere juridic, având în vedere că restituirea a vizat imobile preluate abuziv de la foştii proprietari, intenţia legiuitorului fiind aceea de a da posibilitatea reintrării în exercițiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate la scurt timp după definitivarea procedurii retrocedării.

Or, nesocotindu-și obligaţia legală ce îi revenea, de predare efectivă a bunului, pe baza protocolului prevăzut de lege, instituția pârâtă a împiedicat desăvârșirea situaţiei juridice a imobilului, făcând posibilă exercitarea folosinţei asupra acestuia de altcineva decât proprietarul.

În prezenţa unei prezumţii legale de cauzalitate cum este cea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/2001, beneficiarul dispoziției de restituire în natură a imobilului nu este obligat să facă o altă dovadă în legătură cu producerea prejudiciului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de către deţinătorul bunului, câtă vreme această relaţie cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul păgubitor este prevăzută ca atare de norma legală.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 602 din 24 martie 2021

I.Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 28.06.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Administraţia Fondului Imobiliar, obligarea pârâtei la repararea prejudiciului, constând în suma de 70.651,42 euro, cauzat prin refuzul emiterii documentelor de punere în posesie asupra imobilului situat în Bucureşti, urmare căruia reclamanta a fost lipsită de posibilitatea exercitării dreptului de posesie asupra imobilului menţionat, în perioada 29.02.2012-03.04.2017 (interval cuprins între data la care Municipiul Bucureşti, prin primar general, a emis dispoziţia nr. 15652 din 28.02.2012 de restituire în natură a bunului şi data încheierii protocolului de predare-primire al acestuia).

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1381, art. 1385 Cod civil.

2.Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1165 din 14.06.2018, Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a civilă a respins obiecţiunile părţilor faţă de raportul de expertiză întocmit în cauză; a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului Imobiliar, ca neîntemeiată.

3.Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1775/A din 16.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, cererea; a obligat-o pe pârâtă la plata, către reclamantă, a sumei de 21.000 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului din Bucureşti, pentru perioada 4 iulie 2014-3 aprilie 2017, precum şi a sumei de 3022,55 lei reprezentând cheltuieli de judecată; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata, către apelanta-reclamantă, a sumei de 1511,27 lei reprezentând cheltuieli de judecată aferente apelului.

4.Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri ambele părţi.

Recurenta-reclamantă B. (în calitate de dobânditoare a dreptului litigios de la reclamantă) și-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi a solicitat casarea, în parte, a deciziei din apel, respectiv în partea privitoare la cuantumul prejudiciului cauzat apelantei-reclamante constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului aferentă perioadei 4 iulie 2014-3 aprilie 2017.

A solicitat trimiterea spre rejudecare a apelului cu privire la cuantumul prejudiciului prin luarea în considerare a incidenţei prevederilor legale ce reglementează instituţia puterii lucrului judecat, în raport cu cele statuate de Curtea de Apel Bucureşti în decizia nr. 86A/2017 pronunţată în dosarul nr. x/3/2015.

Cu trimitere la dispoziţiile art. 431 şi art. 435 alin. 2 Cod procedură civilă, recurenta a considerat că acelaşi raţionament trebuia realizat de instanţa de apel şi în ce privește aprecierea cuantumului prejudiciului cauzat reclamantei, astfel că se impunea ca instanţa să constate incidentă instituţia puterii lucrului judecat, sens în care trebuia avută în vedere valoarea de 1158,22 euro/lună (valoarea lunară a lipsei de folosinţă a imobilului statuată în decizia nr. 86A/2017).

A învederat că, aşa cum deja s-a constatat, pârâtul din dosarul nr. x/3/2015, Municipiul Bucureşti, nu a fost obligat la plata despăgubirii aferente perioadei ulterioare datei de 28.02.2012, pentru că respectiva obligaţie revenea pârâtei din prezenta cauză (aspect intrat în puterea lucrului judecat, urmare a statuării respectivului aspect printr-o hotărâre definitivă).

Conform recurentei, este evident însă că, în condiţiile în care Municipiul Bucureşti ar fi căzut în pretenţii

şi pentru perioada ulterioară datei de 28.02.2012, suma ce ar fi revenit ca obligaţie de plată a acestuia ar fi fost determinată în mod similar perioadei 01.10.2011-28.02.2012.

Or, în dezacord cu cele de mai sus, în mod nejustificat, în partea de soluţie recurată, instanţa de apel a făcut vorbire de lipsa de temeinicie a cererii recurentei.

A solicitat a se aprecia că tocmai reţinerea de către instanţa de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat impunea observarea aspectului că în decizia al cărei conţinut a fost avut în vedere, alături de îndreptăţirea reclamantei la dezdăunare, s-a statuat, tot cu putere de lucru judecat, şi asupra valorii lunare a cuantumului despăgubirilor.

Potrivit recurentei, se impune a se constata în aceste condiţii că este vorba numai de schimbarea persoanei juridice care reprezintă autoritatea publică, calitatea de pârât revenind, în realitate, aceluiași pârât ca în procesul anterior

A considerat, astfel, că tocmai pentru motivele invocate de instanţa de apel la pronunţarea părţii care nu face obiectul recursului, nu se poate discuta despre o valoare a despăgubirilor stabilită în acest nou proces care să contrazică statuările cu putere de lucru judecat din procesul anterior.

În considerarea celor expuse, recurenta a solicitat a se constata că în aprecierea cuantumului prejudiciului constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului aferentă perioadei 04.07.2014-03.04.2017, instanţa a restrâns în mod nejustificat aplicarea prevederilor art. 431 alin. 2 Cod procedură civilă.

În opinia recurentei, atâta vreme cât în considerente instanţa de apel a invocat art. 431 Cod procedură civilă, în egala măsură, era ţinută să respecte şi prevederile art. 430 alin. 2 din cod, întrucât din conţinutul celor două cereri introductive de instanţă depuse în cele două dosare se poate observa că perioada pentru care s-a solicitat dezdăunarea reclamantei a fost aceeaşi, diferită fiind numai autoritatea asupra căreia au fost îndreptate pretenţiile.

Recurenta-pârâtă Administraţia Fondului Imobiliar și-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă, arătând că sunt incidente ca urmare a încălcării, de către instanţa de apel, pe de o parte, a normelor de drept procesual cuprinse în art. 478, art. 479 alin. 1 teza a doua coroborate cu art. 14 alin. 6 Cod procedură civilă, iar pe de altă parte, a dispozițiilor art. 1349, art. 1357 şi urmat. Cod civil coroborate cu art. 40 din Legea nr. 10/2001.

S-a arătat că motivul de recurs dat de incidenţa pct. 5 al art. 488 Cod procedură civilă constă în aceea că instanţa de apel a soluţionat pricina prin reţinerea şi aplicarea unui alt temei de drept decât cel invocat de intimata-reclamanta, schimbarea temeiului de drept nefiind nici măcar pusă în discuţia părţilor.

Astel, instanţa a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, aspect interzis prin art. 478 alin. 3 Cod procedură civilă, încălcând limitele devoluţiunii fixate de reclamantă prin întâmpinarea din apel şi prin cererea de chemare în judecată.

Acesta în condițiile în care motivul de drept invocat de intimata -reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată este dat de art. 1381, art. 1385 Cod Civil, iar instanţa de apel a admis apelul întemeindu-se exclusiv pe dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, pe care le-a apreciat ca impunându-se tale quale, prin prezumarea nu doar a celor trei elemente definitorii ale răspunderii delictuale - caracterul ilicit al faptei, culpa şi prejudiciul, ci inclusiv a condiţiei date de raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Recurenta a susţinut că procedura civilă impune judecătorului să examineze speţa dedusă judecăţii prin raportare la situaţia de fapt şi la temeiul invocat de reclamant, aceasta reprezentând transpunerea principiului disponibilităţii. Doar reclamantul fixează cadrul în care doreşte să se judece şi doar acesta apreciază care este articolul de lege care îi protejează interesele prin raportare la faptele suportate din partea pârâtului.

Prin prisma art. 22 Cod procedură civilă, recurenta a arătat că posibilitatea instanţei de a proceda la calificarea prtențiilor, reglementată de respectivul text de lege, este condiţionată de obligaţia punerii în discuţia părţilor a respectivei calificări. Or, deşi instanţa de apel a schimbat cauza dedusă judecăţii reţinând incidenţa unui alt text de lege decât cel invocat de reclamantă, nu a pus în discuţie această chestiune, aspect care, în opinia recurentei, atrage sancţiunea nulităţii hotărârii cu consecinţa trimiterii spre rejudecare, pentru a se supune dezbaterii extinderea temeiului de drept al acţiunii prin cenzurarea situaţiei de fapt raportată şi la dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001.

Recurenta a precizat că motivul de recurs dat de incidenţa pct. 8 al art. 488 Cod procedură civilă este acela că instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material ce reglementează răspunderea

civilă delictuală, respectiv a încălcat prevederile art. 1.349, art. 1.357 şi urm. Cod civil.

Astfel, plecând de la principiul disponibilităţii, a solicitat a se observa că motivul pentru care reclamanta a cerut daunele-interese este dat de refuzul emiterii documentelor de punere în posesie, aspect ce a condus la crearea prejudiciului „datorat imposibilităţii folosirii imobilului în discuţie”.

S-a arătat însă, că împiedicarea reclamantei de a se folosi de imobil nu a fost cauzată de acţiunile ori inacţiunile recurentei, ci de culpa, respectiv acţiunea de ocupare fără drept a imobilului de către numitul C. (chiriaşul imobilului la data emiterii dispoziţiei Primarului general de restituire a imobilului), motiv pentru care reclamanta a şi fost nevoită să-1 acţioneze în judecată pentru evacuare (dosar nr. x/300/2017).

Executarea sentinţei pronunţate în dosarul menţionat, prin evacuarea persoanei ce ocupa imobilul reclamantei, a fost încuviinţată prin încheierea pronunţată în data de 13 septembrie 2017, de Judecătoria sectorului 2, în dosarul nr. x/300/2017.

În aceste condiţii, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciul invocat de reclamantă nu a constat în întârzierea întocmirii scriptice de către recurentă a protocolului de predare-preluare a imobilului către reclamantă, ci in fapta numitului C. de a ocupa imobilul devenit proprietatea reclamantei prin restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ce priveşte teoria autorităţii şi puterii lucrului judecat, pe larg expusă în decizia atacată, recurenta a solicitat a se observa faptul că în speţa de faţă existenţa unui raport de cauzalitate între culpa şi prejudiciul Municipiului Bucureşti, reţinut în dosarul nr. x/3/2015, nu poate să se răsfrângă asupra efectelor comportamentului recurentei, eventuala culpă a sa şi, mai departe, posibilitatea ca această culpă să fie generatoare de prejudicii, urmând a fi cenzurată în mod total separat de atitudinile Municipiului Bucureşti întrucât raportul de cauzalitate este unul in personam.

S-a susținut astfel, că în cauză este cert faptul că avea obligaţia întocmirii protocolului de predare-preluare în termenul statuat de art. 25 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, de 30 de zile de la emiterea dispoziţiei Primarului general nr. 17489 din 18.11.2013, însă prin raportare la motivele reclamantei pe care se sprijină solicitarea daunelor-interese rezultă că nu este îndeplinită condiţia stabilirii unui raport de cauzalitate între fapta sa de a întocmi cu întârziere protocolul şi cauza prejudiciului care este dată de imposibilitatea folosirii imobilului.

Potrivit recurentei, indiferent de atitudinea sa, intimata - reclamanta ar fi suferit acelaşi prejudiciu întrucât imposibilitatea de folosire a imobilului a fost cauzată de un terţ.

Ca atare, chiar dacă recurenta ar fi întocmit protocolul de predare-preluare în cursul celor 30 de zile prevăzute de art. 25 alin 5 din Legea nr. 10/2001, situaţia de fapt ar fi fost identică, întrucât fostul chiriaş ocupa în continuare imobilul, dovada fiind aceea că în absenţa nu doar a unei hotărâri judecătoreşti de evacuare (obţinută de intimata - reclamanta în dosarul nr. x/300/2017), ci a înseşi executării silite a sentinţei de evacuare fostul chiriaş nu a încetat ocuparea imobilului.

Existenţa sau inexistenţa protocolului de predare-primire nu impietează sub nicio formă asupra dreptului de proprietate al intimatei - reclamante, asupra posibilităţii sale de iniţiere a demersurilor judiciare privind evacuarea fostului chiriaş, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Calitatea procesuală activă într-un litigiu ce are ca obiect evacuarea dintr-un imobil este dată de dreptul de proprietate al reclamantului, iar nu de existenţa sau nu a protocolului de predare-preluare, protocol ce nu are niciun caracter constitutiv de vreun oarecare drept, acest aspect rezultând inclusiv din art. 25 alin. 4 şi alin. 5 din Legea nr. 10/2001, din interpretarea căruia reiese ca dispoziţia Primarului general devine titlu executoriu pentru punerea in posesie „după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară”.

A susţinut recurenta că pentru putea fi antrenată răspunderea în speţă, daunele-interese pretinse de intimata - reclamantă, respectiv lipsa de folosinţă, trebuie să aibă drept cauză lipsa protocolului de predare-primire.

S-a arătat totodată că nu poate fi înlăturată de plano aplicarea art. 40 din Legea nr. 10/2001, însă nici nu i se poate acorda o forţă prezumtivă asupra îndeplinirii tuturor condiţiilor de existenţă a răspunderii civile delictuale, aşa cum a reținut în mod greşit instanţa de apel. Întocmirea cu întârziere a protocolului nu a fost din cauza relei sale credinţe, ci a unei situaţii provocate de SC D. SA, societate care a administrat imobilul până în momentul restituirii către reclamantă şi a prezentat, în concret, respectiva situaţie.

5. Apărări formulate în cauză

Urmare a comunicării recursurilor, la 02.09.2020, în termen legal, a fost înregistrată întâmpinarea formulată de B., prin care s-a solicitat respingerea recursului declarat de Administraţia Fondului imobiliar, cu cheltuieli de judecată, solicitându-se a se constata că, deşi se invocă drept motive de recurs cele prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă, în realitate, din dezvoltarea acestora rezultă că întreaga argumentaţie vizează netemeinicia deciziei atacte.

A arătat că instanţa de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură, cu atât mai puţin una care să atragă sancţiunea nulităţii, astfel încât recurenta, legat de incidenţa pct. 5 al art. 488 cod procedură civilă, a făcut afirmaţii fără legătură cu realitatea.

A precizat astfel, că a indicat temeiul juridic al pretenţiilor sale ca fiind art. 1381 şi art. 1385 Cod civil solicitând instanţei să constate că, mutatis mutandis, considerentele din sentinţa nr. 551/2016 a Tribunalului Bucureşti privitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, validate prin hotărâre definitivă, sunt, în egală măsură, valabile şi pentru pârâta din prezenta cauză.

Reţinând că întocmirea procesului-verbal de predare-primire reprezenta o atribuţie a intimatei - pârâte şi că aceasta a fost îndeplinită la 03.04.2017, cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurenta - reclamantă a susținut că instanţa de apel a procedat la analizarea măsurii în care aspectele reţinute de tribunal sunt de natură a înlătura caracterul ilicit al faptei omisive.

A solicitat a se constata astfel că argumentele expuse în susţinerea motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 Cod procedură civilă nu conturează o situaţie ce ar putea constitui motiv de casare, întrucât instanţa nu a încălcat limitele devoluţiunii fixate de reclamantă, neschimbând cauza cererii de chemare în judecată, ci motivând hotărârea prin evocarea prevederilor legale incidente în cauză.

Cu privire la motivele subsumate pct. 8 al art. 488 Cod procedură civilă, a solicitat a se constata că acestea vizează temeinicia soluţiei, atâta vreme cât, în esenţă, Administraţia Fondului Imobiliar a susţinut că prejudiciul pentru care s-a pretins despăgubirea s-ar fi datorat culpei chiriaşului imobilului la data emiterii dispoziţiei de restituire.

Împrejurarea că, apreciind asupra probatoriului administrat în cauză, instanţa a reţinut o stare de fapt şi a optat pentru un mod de soluţionare a cauzei nu poate fi considerată ca reprezentând încălcarea unor norme de drept material sau de aplicare greşită a unui text de lege.

S-a solicitat a se constata că şi în situaţia în care s-ar aprecia că motivele de recurs se încadrează în cele de casare reglementate de art. 488 pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă, acestea sunt netemeinice, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectele ce fac obiectul criticilor din recursul pârâtei Administraţia Fondului imobiliar.

La 03.09.2020, în termen legal, a fost înregistrată şi întâmpinarea formulată de Administraţia Fondului Imobiliar, prin care s-a cerut respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

S-a arătat că singurul motiv de recurs constă în critica reclamantei asupra puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 86A/2017 a Curţii de Apel Bucureşti asupra cuantumului chiriei lunare.

Or, instanţa de apel, prin decizia atacată, a dat o judicioasă interpretare sintagmei „altă perioadă” pe care, în virtutea unui sofism, reclamanta a interpretat-o ca făcând parte din efectele juridice ale puterii de lucru judecat născute din decizia civilă nr. 86A/2017.

A apreciat că, dacă s-ar considera că sintagma „altă perioadă” face parte din „întreaga perioadă” ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2015 ar fi deturnat conţinutul puterii lucrului judecat, întrucât acesta are în vedere situaţii şi răspunderi ce au fost anterior stabilite şi care au născut varii răspunderi juridice, iar nu elemente de calcul/valori numerice ale efectelor antrenării răspunderilor juridice.

Urmare a comunicării întâmpinărilor formulate în cauză, recurenta — reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea Administraţiei Fondului Imobiliar, înregistrată la 17.09.2020, în termen legal, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea recursului propriu, astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la recursul declarat de B., în calitate de succesoare cu titlu particular (dobânditoare a

dreptului litigios) a reclamantei, urmează să se constate caracterul nefondat al criticilor-încadrabile potrivit raportului şi încheierii de admisibilitate în principiu, în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C.pr.civ. – potrivit următoarelor considerente:

- Susținerea recurentei conform căreia statuarea instanţei de apel asupra incidenței în cauză a instituţiei puterii de lucru judecat trebuia să fie reținută şi cu privire la cuantumul prejudiciului – astfel încât trebuia stabilită contravaloarea lipsei de folosinţă de 1158,22 eu/lună, aşa cum rezultă din decizia nr. 86/A/2007 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă este eronată şi are la bază confuzia pe care o realizează partea între opozabilitatea şi relativitatea efectelor hotărârii judecătorești, inclusiv sub aspectul modalităţii în care se produc efectele lucrului judecat în relaţia dintre părţi, respectiv dintre acestea şi terţi faţă de procedura judiciară.

Astfel, pornind de la dispoziţiile art. 431 C.pr.civ., instanţa de apel a realizat în mod corect distincţia între cele două forme de manifestare a autorităţii de lucru judecat – cea negativă sau extinctivă, care interzice reluarea aceleiaşi judecăți în condiţiile identităţii de părţi, obiect, cauză şi respectiv, cea pozitivă, care presupune doar o identitate de chestiune litigioasă adică de obiect sau de cauză, dar în prezenţa aceloraşi părţi în ambele litigii.

Constatând că în litigiul anterior, finalizat prin decizia nr. 86/A/2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă, intimata-pârâtă nu a avut calitatea de parte, instanţa de apel a concluzionat în mod corect că nu poate fi opusă relativitatea efectelor lucrului judecat (adică, obligativitatea efectelor judecăţii anterioare în raport cu o persoană care nu a avut calitatea de parte) dar că, potrivit art. 435 alin. 2 C.pr.civ., se poate reţine opozabilitatea acestei hotărâri, ale cărei efecte se impun cât timp nu se face dovada contrară de către cel căreia i se opune, parte în prezentul proces, dar terţ faţă de procedura judiciară anterioară.

Astfel fiind, s-a constatat corect că nu pot fi valorificate, sub efectul lucrului judecat, cele stabilite în dosarul anterior în privinţa contravalorii lipsei de folosinţă (vizând un alt interval de timp şi un alt pârât), aşa încât cuantumul despăgubirilor pretinse în prezentul litigiu să poată fi determinat pe baza statuărilor jurisdicţionale anterioare.

În realitate, în prezenta procedură judiciară, intimata-pârâtă şi-a putut face apărările, administrând mijloace de probă cu privire la pretenţiile opuse de reclamantă.

De aceea, stabilind cuantumul despăgubirilor prin valorificarea concluziilor raportului de expertiză

efectuat în cauză, iar nu prin preluarea celor stabilite într-un proces faţă de care pârâta a fost terţ, instanţa de apel a procedat corect, realizând distincţia necesară şi legală între relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti şi opozabilitatea aceloraşi efecte în relaţia cu terţii.

- Susţinerea recurentei potrivit căreia, de vreme ce instanţa a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat cu privire la îndreptăţirea reclamantei de a primi despăgubiri, aceasta trebuia să procedeze în consecinţă şi în ce privește întinderea acestor despăgubiri, este bazată pe aceeaşi confuzie în legătură cu modalitatea în care se pot repercuta efectele unei judecăţi intrate în autoritate de lucru judecat în raport cu terţii.

Astfel, prezumţia de adevăr judiciar, care se regăseşte la fundamentul autorităţii de lucru judecat are valoare absolută în relaţia dintre părţi (relativitatea efectelor) şi respectiv valoare relativă, susceptibilă de probă contrară (opozabilitatea stricto-sensu) faţă de terţi.

Într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. 2 C.pr.civ. şi art. 435 C.pr.civ., instanţa de apel a dat eficienţă celor dezlegate jurisdicţional anterior, în legătură cu îndreptăţirea reclamantei la despăgubiri, având în vedere că intimatul-pârât, din poziţia de terţ faţă de procedura judiciară anterioară nu a făcut dovada contrară (în legătură cu inexistenţa unei fapte ilicite în sarcina sa, angajatoare a răspunderii delictuale), altfel spus, nu a răsturnat prezumţia relativă a lucrului judecat ce i s-a opus, derivând din cele statuate prin decizia nr. 86/A/2017.

În schimb, în privinţa întinderii despăgubirilor, astfel de dovezi au fost făcute, conform raportului de expertiză administrat în cauză pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă – respectiv, cheltuielile cu chiria pe care le-ar fi suportat reclamanta, dacă ar fi locuit în calitate de chiriaș într-un imobil similar ca suprafaţă, dotări şi poziţionare.

Astfel fiind, faţă de dispoziţiile art. 435 alin. 2 C.pr.civ. – hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane, atât timp cât acesta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară – recurenta nu poate pretinde cu temei că instanţa de apel ar fi trebuit să facă în mod similar aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat anterior, atât în privinţa îndreptăţirii reclamantei la acordarea de despăgubiri, cât şi cu privire la cuantumul acestor despăgubiri.

Considerentele deciziei sub aspectele menţionate nu sunt inconsecvente cum se pretinde, ci, dimpotrivă, realizează o corectă aplicare a efectului pozitiv al lucrului judecat, sub aspectul opozabilităţii acestuia, stricto-sensu, în relația cu terţii şi cu posibilitatea recunoscută acestora, de a face dovada contrară celor statuate în absenţa lor de la o procedură judiciară anterioară, astfel cum a fost relevată de datele speţei.

- De asemenea, pretinzând că despăgubirile stabilite ar fi trebuit să fie aceleaşi cu cele reținute în sarcina Municipiului Bucureşti pentru perioada 1.10.2011- 28.02.2012 (obiect al judecății anterioare), întrucât este vorba, de fapt, numai „despre schimbarea persoanei juridice care reprezintă autoritatea publică”, recurenta nesocoteşte ceea ce s-a stabilit în contradictoriu cu aceasta în procesul anterior.

Potrivit deciziei nr.86/A/2017 a Curţii de Apel București – Secţia a III-a civilă, admiţându-se în parte, pretenţiile reclamantei, pentru perioada 1.10.2011 – 28.02.2012, s-a reţinut că ulterior datei de 28.02.2012, care este cea a emiterii dispoziţiei de restituire de către pârâtul Municipiul Bucureşti, în sarcina acestuia nu mai poate fi reţinută nicio faptă ilicită „întrucât întocmirea procesului-verbal de predare-primire a imobilului era în sarcina Administraţiei Fondului Imobiliar”. S-a reținut totodată că „AFI este o instituție publică, cu personalitate juridică, respectiv este titular de drepturi şi obligaţii distinct de Municipiul Bucureşti”.

Or, faţă de aceste statuări, reclamanta nu poate pretinde contrariul decât nesocotind efectele autorităţii de lucru judecat care i se impun însă, dată fiind calitatea de parte în ambele procese, cu valoare absolută.

- Totodată, susţinerea recurentei cum că ar fi vorba, în realitate, despre aceeaşi perioadă pentru care se cer despăgubirile este una inconsistentă şi confuză, câtă vreme în mod evident judecata anterioară a vizat, conform cererii de chemare în judecată, perioada martie 2010 - 1.11.2015, instanţa pronunţându-se în urma admiterii excepţiei de prescripţie extinctivă şi primirii, în parte, a pretenţiilor asupra echivalentului lipsei de folosinţă datorate de Municipiul Bucureşti în intervalul 1.10.2011 – 28.02.2012.

În prezentul proces, pretenţiile au fost formulate pentru intervalul 29.02.2012 - 3.04.2017, rămânând în discuție, în urma admiterii excepţiei prescripţiei extinctive, intervalul 4.07.2014 - 3.04.2017, solicitările fiind îndreptate împotriva Administrației Fondului Imobiliar.

De altfel, a pretinde, cum face recurenta, că este vorba despre acelaşi interval de timp pentru care sunt formulate aceleaşi pretenţii de către reclamantă împotriva aceluiaşi pârât – doar că altfel reprezentat în proces – este o contradicţie juridică în chiar demersul acesteia, căci s-ar prevala de încălcarea regulii non bis in idem (nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori pentru aceeaşi pricină), consacrată prin dispoziţiile art. 431 alin. 1 C.pr.civ.

Ca atare, toate criticile formulate de către recurenta-reclamantă au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

2) Recursul pârâtei Administraţia Fondului Imobiliar deduce judecăţii critici care au, de asemenea, caracter nefondat. Astfel:

- Este nefondată critica pârâtei conform căreia instanța de apel ar fi soluţionat pricina prin aplicarea unui alt temei juridic decât cel invocat de către reclamantă, încălcând astfel, limitele devoluţiunii fixate de parte şi dispoziţiile art. 478 alin. 3 C.pr.civ., în condiţiile în care deşi reclamanta şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 1.381, 1.385 C.civ., apelul acesteia a fost admis cu referire la dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001.

Contrar susținerii recurentei, instanța de apel nu a modificat, în soluţionarea căii de atac, cauza juridică a pretenţiilor reclamantei, ci s-a păstrat în limitele judecăţii, date de pretenţiile izvorâte din săvârşirea unei fapte ilicite, care a adus atingere dreptului de proprietate, prin împiedicarea titularului în exercițiul folosinţei bunului.

Faptul că reclamanta a făcut referire la normele de drept comun din materia răspunderii civile delictuale, iar instanța de judecată a reținut ca fiind incidente – după ce face trimitere la dispoziţiile ce constituie sediul comun al acestei instituţii, reprezentate de art. 1.349, 1.357 C.civ. – şi dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, nu reprezintă decât o particularizare a răspunderii delictuale raportat la materia căreia i se circumscrie litigiul dedus judecății.

În felul acesta, instanţa de apel nu a modificat cadrul şi limitele judecăţii, analiza realizându-se cu privire la fapta ilicită afirmată, la prejudiciul constând în contravaloarea lipsei de folosinţă, în legătură cu un imobil al cărui regim juridic era cunoscut de ambele părţi, ca fiind retrocedat în procedura Legii nr. 10/2001 şi deci, obligaţiile deţinătorului respectiv, drepturile persoanei îndreptăţite fiind reglate în mod specific, separat de normele dreptului comun, prin dispoziţiile acestui act normativ.

De aceea, încadrarea faptei ilicite şi cu referire la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu a reprezentat în niciun fel o schimbare a cauzei juridice a acţiunii, ci doar încadrarea corectă a acesteia raportat la materia în care se situa, prin regimul său juridic, imobilul restituit fostului proprietar în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel fiind, instanţa de apel nu avea obligaţia, aşa cum se pretinde, de a pune în discuția părţilor incidenţa acestui text de lege. Aceasta întrucât, cum s-a menţionat, nu era vorba despre o schimbare a elementelor judecăţii, pentru ca în prealabil să fie supusă unor dezbateri contradictorii, şi totodată, considerentele ce justifică soluţia instanţei nu fac obiectul unor astfel de dezbateri, ele putând constitui doar obiect al controlului judiciar, în urma căilor de atac exercitate de părţi.

- Este lipsită de fundament şi critica pârâtei conform căreia împiedicarea reclamantei în folosirea imobilului nu s-ar fi datorat vreunei acţiuni ilicite a pârâtei, ci ocupării fără drept a spaţiului de către numitul C. (chiriaş al imobilului la data restituirii acestuia prin dispoziţie a primarului).

Sub aspectul faptei ilicite a pârâtei, instanţa de apel a dat în mod corect eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat dedus din hotărârea anterioară (decizia nr. 86/A/2017), care a statuat că AFI avea atribuţia întocmirii procesului-verbal de punere în posesie cu privire la imobil, pe care nu şi-a îndeplinit-o până la data de 3.04.2017, deşi art. 25 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 prevedea un termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a dispoziţiei de restituire (28.02.2012).

În cauză, pârâta nu a tins la demonstrarea unei situaţii contrare, pentru ca astfel, să înlăture prezumţia relativă a lucrului judecat ce i s-a opus.

Susţinerea că ocuparea în fapt a spaţiului s-ar fi făcut de către o persoană fizică (respectiv, chiriaşul C.) nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei.

Pe de o parte, întrucât dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001 sancţionează pe deţinătorul imobilului care nu întocmeşte protocolul de predare-primire în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a dispoziţiei de restituire, obligându-l ca atare la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe fiecare zi de întârziere, independent de alte circumstanţe sau împrejurări de fapt.

Pe de altă parte, întrucât această folosire a spaţiului de către altă persoană decât adevărul proprietar a fost posibilă tocmai pentru că, nefinalizându-se procedura de restituire (prin predarea efectivă, pe baza protocolului prevăzut de lege), contractul de închiriere a fost prelungit, deşi nu mai era în proprietatea statului, care să poată dispune în această modalitate de folosinţa bunului.

- De asemenea, invocarea art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „dispoziţia de restituire face dovada dreptului de proprietate şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară”, nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei, prezumat ca atare, prin lege, pentru simpla neîndeplinire a obligaţiei de predare a bunului.

Recurenta nu se poate prevala de neîndeplinirea unei obligaţii ce îi incumba potrivit legii dat fiind principiul executării de bunăvoie ce guvernează materia obligaţiilor, indiferent de izvorul acestora (legal sau convențional, fapt licit sau ilicit, în sensul art. 1.165 C.civ.), neputând justifica această neexecutare prin aceea că reclamanta nu şi-ar fi valorificat dreptul.

Astfel, neexecutarea culpabilă a unei obligații nu poate fi opusă și nu poate prevala asupra nevalorificării dreptului corelativ de către titularul acestuia, întrucât ceea ce este supus sancțiunii este neîndeplinirea obligației în termenii prescriși de lege, iar nu facultatea neexercitării dreptului (sub rezerva prescripției, evident, a cărei aplicare s-a și realizat în speță, asupra unui interval de timp din cel cu privire la care fuseseră formulate pretențiile, obiect al acțiunii).

- Raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, a cărui inexistenţă o pretinde recurenta, rezultă, în realitate, din înseşi dispoziţiile legale nesocotite, cărora li s-a circumscris conduita acesteia.

Prin modul de redactare a normei art. 40 din Legea nr. 10/2001 („Nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 25 alin. 5 atrage obligaţia deţinătorului căruia îi revine această obligaţie de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit”) legiuitorul a prezumat crearea în această modalitate a unui prejudiciu în patrimoniul celui căruia i s-a restituit imobilul în procedura acestui act normativ.

Instituirea unei astfel de prezumţii este logică din punct de vedere juridic, având în vedere că restituirea a vizat imobile preluate abuziv de la foştii proprietari, intenţia legiuitorului fiind aceea de a da posibilitatea reintrării în exercițiul tuturor prerogativelor dreptului de proprietate la scurt timp după definitivarea procedurii retrocedării.

Dimpotrivă, nesocotindu-și obligaţia legală ce îi revenea, pârâta a împiedicat desăvârșirea situaţiei juridice a imobilului, făcând posibilă exercitarea folosinţei asupra acestuia de altcineva decât proprietarul.

Astfel, în prezenţa unei prezumţii legale de cauzalitate cum este cea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu este obligată să facă o altă dovadă în legătură cu producerea prejudiciului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de către deţinătorul bunului, câtă vreme această relaţie cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul păgubitor este prevăzută ca atare de norma legală..

- De asemenea, nu poate fi reţinută, neavând caracter exonerator de răspundere civilă, respectiv de înlăturare a caracterului ilicit al faptei împrejurarea învederată de recurentă conform căreia ar fi întârziat în întocmirea protocolului de predare-primire din culpa SC D. SA (care a administrat imobilul până la momentul restituirii către reclamantă) şi care ar fi apreciat greşit asupra sumei pe care ar fi datorat-o autorii reclamantei, cu titlu de despăgubire încasată şi de a cărei restituire fusese condiţionată retrocedarea imobilului.

Aşa cum a reţinut, pe elementele de fapt, instanţa de apel, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de plată a sumei menţionate în dispoziţia de restituire, conform ofertei reale urmată de consemnaţiune atestată prin încheierea executorului judecătoresc din data de 30.06.2014, care este anterioară oricum perioadei (4.07.2014 – 3.04.2017) pentru care s-a recunoscut dreptul la despăgubiri al reclamantei.

Aşadar, invocarea unor inadvertenţe privitoare la sume de bani pe care le datorau autorii reclamantei –achitate, de altfel, în cuantumul menţionat în dispoziţia de restituire, cu 3 ani înaintea întocmirii protocolului de predare-primire – nu este aptă să demonstreze lipsa caracterului ilicit al conduitei pârâtei.

Faţă de considerentele anterior expuse, toate criticile pârâtei au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecință.