Inadmissibility of unconstitutionality exception to Penal Code prescription interruption provision due to prior Constitutional Court ruling and lack of legal interest

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 8 decembrie 2020 pronunţată de de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată, anterior menţionate, nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv, pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Prin urmare, analizând condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanţa a constatat că, în speţă, excepţia a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală (dosarul nr. x/2020, ce are ca obiect contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei penale nr. 197/A din data de 30 iulie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, fiind invocat cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.), de către o parte din proces (contestatorul A.) şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (art. 155 alin. (1) din C. pen., respectiv sintagma "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe ...").

Prin motivele de contestaţie în anulare formulate în dosarul în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., contestatorul A. a susţinut, în esenţă, că pentru faptele încadrate în infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1969, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale anterior pronunţării deciziei contestate. Totodată, a arătat că analiza realizată de instanţa de apel referitor la legea penală mai favorabilă, inclusiv sub aspectul eventualei incidenţe a prescripţiei răspunderii penale, este tributară lipsei analizei efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 asupra cauzei pendinte, efecte ce vizează inclusiv aplicarea principiului mitior lex.

În opinia contestatorului, omisiunea legiuitorului de a reglementa în acord cu Constituţia României prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen., ulterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, constituie un impediment major în a aprecia existenţa unei reglementări normative a întreruperii termenelor de prescripţie, cu efect direct în lipsirea de aplicabilitate a normei care reglementează prescripţia specială.

În speţă instanţa a reţinut că, deşi contestatorul susţine că textul de lege criticat contravine prevederilor art. 1 alin. (5), art. 20, art. 21 şi art. 126 alin. (1) din Constituţia României, se constată că, în realitate, acesta tinde la o modificare a dispoziţiilor legale criticate în raport de cele statuate deja prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018. Or, o asemenea solicitare nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului", competenţa de a modifica sau completa actele normative revenind în exclusivitate legiuitorului.

II. Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., cuprinse în încheierea din data de 8 decembrie 2020 pronunţată de de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020, în termenul legal, contestatorul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Penal 1 - 2021, sub nr. x/2020, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 1 martie 2021.

Prin rezoluţia din data de 4 ianuarie 2021, în baza art. 353 alin. (10) din C. proc. pen., în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei, s-a dispus preschimbarea termenului de judecată în data de 1 februarie 2021.

Concluziile apărătorului recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 1 februarie 2021 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul formulat de contestatorul A. este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate";

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul judecării contestaţiei în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 197/A din data de 30 iulie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, fiind invocat cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., text legal în vigoare respectiv sintagma "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe ...".

În motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, contestatorul A. a susţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

Întrucât legiuitorul, care este singurul obligat să stabilească condiţii şi criterii clare şi precise referitoare la întreruperea cursului prescripţiei penale, nu a intervenit în termenul prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, s-a apreciat că prima parte a textului art. 155 alin. (1) din C. pen., respectiv sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe prin", este în acest moment o reglementare imprevizibilă, întrucât nu sunt stabilite cazurile şi situaţiile în care poate interveni întreruperea prescripţiei răspunderii penale, situaţie de natură a conferi normei de drept penal amintite, astfel cum aceasta este reglementată în prezent, un caracter neconstituţional în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 20, art. 21 şi art. 126 alin. (1) din Constituţia României.

Totodată, s-a menţionat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., prin lipsa totală de previzibilitate din motivele sus-menţionate, încalcă şi dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil şi într-un termen rezonabil.

În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, analizat din perspectiva argumentelor învederate de contestator, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine, în acord cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond că obiecţiunile formulate de inculpat cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, în concret, se constată că prin decizia împotriva căreia a fost exercitată calea extrarodinară de atac s-a reţinut că legea penală mai favorabilă este reprezentată de C. pen. din 1969 - "În ce priveşte legea penală mai favorabilă, aceasta este C. pen. din 1969, având în vedere, pe de o parte, condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală identice din cele două legi penale succesive, inclusiv sub aspectul eventualei incidenţe a prescripţiei răspunderii penale, termenele maxime ale acesteia, prin luarea în considerare a întreruperii cursului prescripţiei, fiind de 10 ani de la data săvârşirii infracţiunii, iar pe de altă parte limitele de pedeapsă mai reduse prevăzute în C. pen. anterior (6 luni la 5 ani închisoare, faţă de 1 la 5 ani închisoare), precum şi modalităţile neprivative de libertate de executare a pedepsei rezultante, mai favorabile atât în privinţa obligaţiilor pe care acestea le presupun, cât şi efectele lor."

Drept urmare, prevederile criticate din perspectiva neconformităţii cu legea fundamentală (art. 155 alin. (1) din C. pen.), în mod evident, nu pot avea o înrâurire asupra soluţionării contestaţiei în anulare, având în vedere că prin decizia împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare s-a reţinut că legea penală mai favorabilă este reprezentată de C. pen. din 1969, iar dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se critică sunt cuprinse în actualul C. pen.

Aşadar, în condiţiile în care, în cauză, nu s-a justificat un interes, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nefiind de natură să producă un efect concret asupra situaţiei juridice a contestatorului, neputându-se constata existenţa unui interes în analiza relevanţei excepţiei invocate în cauza de faţă, Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate.

Mai mult, instanţa de control judiciar constată că în cauză nu este îndeplinită nici cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale."

Această prevedere legală este o expresie a caracterului erga omnes al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii ce previne, totodată, posibilitatea ca instanţa constituţională să fie sesizată în mod repetitiv cu aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate şi eventual să o şi admită. Astfel, efectele unei decizii prin care Curtea Constituţională declară neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt expres prevăzute de art. 147 alin. (4) din Constituţia României, respectiv ele sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor.

În plus, forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

Analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., prin Decizia nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională nu a constatat numai neconstituţionalitatea soluţiei legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen., ci a oferit o interpretare lipsită de echivoc a sintagmei respective prin trimiterea la reglementarea din cuprinsul art. 123 al C. pen. de la 1969 care prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat, statuând astfel că numai în această interpretare legea devine previzibilă.

Or, în acest context argumentativ neechivoc, a solicita instanţei supreme clarificări suplimentare cu privire la aceste aspecte echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în domeniul controlului de neconstituţionalitate

Prin urmare, în raport de argumentaţia ce precede, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., cuprinse în încheierea din data de 8 decembrie 2020 pronunţată de de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 8 decembrie 2020 pronunţată de de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 februarie 2021.