Nullity of appeal in nullity due to missing signature and proportionality of procedural regularisation under Article 6 ECHR

Asupra contestaţiei în anulare;

Din examinarea lucrărilor aflate la dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea atacată

Prin decizia nr. 222 din 16 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a constatat nulitatea contestaţiei în anulare, formulată de A. împotriva deciziei nr. 128 din 7 septembrie 2020, pronunţată de aceeaşi instanţă, în dosarul nr. x/2020.

2. Calea de atac formulată

Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, A. a formulat contestaţie în anulare.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra căii de atac formulate

În temeiul art. 248 alin. (1) şi art. 237 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate excepţia nulităţii căii de atac formulate, pentru lipsa semnăturii.

Potrivit art. 148 din C. proc. civ., "Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă (…) semnătura", iar conform art. 194 din acelaşi cod, "Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) f) semnătura".

Semnătura are rolul de a atesta voinţa părţii cu privire la conţinutul actului procedural de învestire a instanţei, pe care l-a semnat.

Sancţiunea prevăzută pentru lipsa semnăturii, care este un element esenţial al cererii, este, conform art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., nulitatea.

Legiuitorul a reglementat, însă, şi obligaţia instanţei de a pune în vedere părţii că are posibilitatea, într-un anumit termen, de a îndrepta neregularităţile actului de procedură. În acest sens, art. 177 din C. proc. civ. prevede că ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură.

Astfel, deşi lipsa semnăturii este sancţionată cu nulitatea cererii de chemare în judecată, potrivit art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta poate fi acoperită în condiţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe.

Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor la care este legal citat, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie. În cazul în care reclamantul este în instanţă, acesta va semna cererea chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.

Pentru acoperirea lipsei semnăturii, în conformitate cu dispoziţiile legale citate, contestatorului i s-a pus în vedere, fiind citat în acest sens, să semneze cererea, sub sancţiunea anulării.

Întrucât nu s-a conformat obligaţiei legale de depunere la dosar a unui exemplar semnat al cererii şi nici nu s-a prezentat personal pentru a semna cererea, Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplineşte condiţiile de formă stabilite sub sancţiunea nulităţii.

Analizând cauza şi din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat şi garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată că, învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispoziţiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanţă nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiţia ca dreptul să nu fie afectat în substanţa sa. O limitare a dreptului de acces la instanţă nu se conciliază cu art. 6 din Convenţie decât dacă urmăreşte un scop legitim şi există un raport de rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Astfel, prin decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a prevederilor art. 6 din Convenţie. S-a reţinut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare şi nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmăreşte a impune reclamanţilor o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege şi urmăreşte buna administrare a justiţiei. Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la instanţă (art. 6 din Convenţie), reţinând că reclamanta a fost informată de instanţă asupra omisiunii sale şi de sancţiunea susceptibilă a-i fi aplicată.

Pentru considerentele prezentate, constatându-se că excepţia nulităţii este întemeiată, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 196 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea contestaţiei în anulare formulate de A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează contestaţia în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 222 din 16 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 februarie 2021.