Revision rejected; disciplinary sanction reduction stands as the appellant judge's challenge to final decision is unfounded.

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea atacată

Prin decizia nr. 5 din 29 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a respins recursul declarat de pârâta A. împotriva încheierilor din camera de consiliu de la 25 ianuarie 2017 şi 8 februarie 2017 şi încheierilor de şedinţă publică din 22 februarie 2017 şi 4 aprilie 2017, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2016.

Prin aceeaşi decizie, a fost admis recursul declarat de pârâta A. împotriva Hotărârii nr. 8J din 6 aprilie 2017, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2016, a fost casată, în parte, hotărârea atacată şi, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, aplicată pârâtei, judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, sancţiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de 3 luni".

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

2. Cererea de revizuire

Împotriva deciziei nr. 5 din 29 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, A. a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

În motivarea cererii sale, revizuenta invocă Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020 a Curţii Constituţionale, arătând că, deşi prin aceasta a fost respinsă, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate invocată de revizuentă în recurs, întrucât textul de lege criticat fusese declarat, deja, neconstituţional, soluţia fundamentează posibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

Se susţine că textul de lege vizat de excepţia de neconstituţionalitate are legătură cu cauza, acest lucru fiind reţinut de către Înalta Curte în chiar încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, fiind îndeplinită, astfel, condiţia existenţei raportului de dependenţă între soluţionarea cauzei şi dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost declarată.

Revizuenta arată, de asemenea, că, deşi prin recursul formulat împotriva hotărârii secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, a solicitat instanţei de recurs să administreze direct un probatoriu complet, compus nu doar din înscrisuri noi, ci şi din alte mijloace de probă (martori, expertize, cercetare la faţa locului), instanţa de recurs a respins, ca inadmisibilă, cererea de probatoriu, cu motivarea că în recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, şi menţionând, expres, că exact acest aspect este criticat prin excepţia de neconstituţionalitate

Susţine revizuenta că instanţa de recurs nu putea respinge cererea de probe noi (altele decât înscrisurile noi), pur şi simplu, ca fiind inadmisibilă, ci trebuia să analizeze, în concret, pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor solicitate.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., potrivit cărora "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (…) după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii;".

În cauză, este invocată Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020 a Curţii Constituţionale, raportat la Decizia nr. 381 din 31 mai 2018 a aceleiaşi instanţe, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, constatându-se că sunt constituţionale doar în măsura în care se interpretează că "recursul" prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţate în materie disciplinară.

În considerentele Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018, instanţa de contencios constituţional a statuat că "… întrucât recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este singura cale de acces la o instanţă judecătorească, în materie disciplinară, a judecătorilor şi procurorilor, această cale de atac împotriva hotărârilor secţiilor CSM trebuie să fie una efectivă, devolutivă, care să asigure toate garanţiile dreptului de acces la instanţă şi al unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, acesta fiind şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie. În măsura în care acest "recurs", prevăzut de dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, este calificat drept calea extraordinară de atac prevăzută de C. proc. civ., aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, întrucât nu asigură un remediu efectiv, care să fie la dispoziţia unui magistrat sancţionat disciplinar, în faţa unei instanţe, aşa cum impun dispoziţiile art. 134 alin. (3) din Constituţie, şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. " (par. 30)

Rezultă, din considerentele Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018 a instanţei de contencios constituţional, că ceea ce s-a dorit, prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, a fost să se confere căii de atac intitulate "recurs", prevăzută de textul legal în discuţie, caracter devolutiv, "care să asigure toate garanţiile dreptului de acces la instanţă şi al unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare".

Această soluţie, menită să asigure "verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare", are rolul de a distinge între calea de atac prevăzută de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 şi cea prevăzută de art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., care este o veritabilă cale extraordinară de atac de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, nu şi unul de temeinicie.

Că acesta este raţionamentul instanţei de contencios constituţional, rezultă din chiar considerentele aceleiaşi decizii, care, la paragraful 26 statuează că "(…) după data de 15 februarie 2013, dată la care a intrat în vigoare C. proc. civ., recursul a devenit o veritabilă cale extraordinară de atac. Astfel, în reglementarea actuală, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate."

Prin urmare, revenea instanţei de "recurs", care a pronunţat decizia atacată cu revizuire, să verifice hotărârea instanţei disciplinare atât sub aspectul legalităţii, cât şi al temeiniciei. În consecinţă, instanţa, învestită cu judecarea căii de atac, a realizat o nouă judecată asupra fondului, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, judecata nefiind limitată doar la motive de nelegalitate (identificarea, interpetarea şi aplicarea corectă a normelor de drept), astfel încât ca efect al caracterului devolutiv al căii de atac, s-a cercetat dacă situaţia de fapt reţinută prin hotărârea atacată corespundea realităţii şi avea ca fundament probele administrate în cauză.

Or, aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 5 din 29.01.2018, atacată cu revizuire, Înalta Curte nu a calificat recursul prevăzut de dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 ca fiind calea extraordinară de atac prevăzută de C. proc. civ., ci l-a considerat ca fiind o cale devolutivă de atac, în acord cu interpretarea dată textului legal în discuţie de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018.

Astfel, aşa cum se arată în considerentele deciziei a cărei revizuire se cere, "Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 are caracter devolutiv, instanţa de recurs are plenitudine de jurisdicţie, iar dispoziţiile procedurale conform cărora în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, răspund exigenţelor dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale" (par. 66).

De altfel, este evident că instanţa de recurs a judecat calea de atac formulată ca pe o cale devolutivă, de vreme ce, prin decizia nr. 5 din 29.01.2018, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a verificat hotărârea secţiei pentru judecători în materie disciplinară atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub cel al temeiniciei.

În acest sens, Completul de 5 judecători a cenzurat elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, analizând acele componente ale faptei săvârşite, considerate de către instanţa disciplinară ca fiind atitudini nedemne, şi a reţinut că "doar unele dintre atitudinile pârâtei din timpul şedinţei respective (16 martie 2016) se circumscriu abaterii disciplinare, respectiv numai dialogul purtat cu inculpatul în dosarul nr. x/2015, în cadrul căruia limbajul utilizat, întrebările şi afirmaţiile tendenţioase au fost de natură a-l pune pe interlocutor într-o situaţie umilitoare şi degradantă" (pct. 55 din considerentele deciziei pronunţate în recurs), şi a înlăturat celelalte atitudini ale pârâtei din aceeaşi şedinţă de judecată, reţinute în hotărârea instanţei disciplinare, considerând că nu se circumscriu abaterii analizate (pct. 56 din considerente).

Aşadar, esenţial pentru soluţionarea cauzei este faptul că situaţia de fapt a fost reevaluată prin analizarea probelor administrate în faţa primei instanţe, ceea ce a însemnat că apărarea recurentei a fost valorificată, susţinerile fiind analizate pe fond.

Totodată, instanţa de recurs, prin decizia ce face obiectul revizuirii, a reindividualizat sancţiunea aplicată de instanţa disciplinară, apreciind că se impune aplicarea unei sancţiuni mai uşoare (pct. 61-65 din considerente), ceea ce nu ar fi fost posibil dacă instanţa nu ar fi soluţionat recursul ca pe o cale devolutivă de atac.

Instanţa de revizuire reţine, de asemenea, că, prin respingerea de către instanţa de recurs, ca inadmisibilă, a cererii de administrare a unui probatoriu complet - constituit nu doar din înscrisuri noi, ci şi din alte mijloace de probă (martori, expertize, cercetare la faţa locului) - cu motivarea că în recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, nu a fost afectat caracterul devolutiv al judecăţii, aşa cum greşit susţine revizuenta.

Astfel, aşa cum rezultă în mod expres din considerentele Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018 a instanţei de contencios constituţional, prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, s-a conferit căii de atac intitulate "recurs", prevăzută de textul legal în discuţie, caracter devolutiv, prin aceasta înţelegându-se "toate garanţiile dreptului de acces la instanţă şi al unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare".

În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de a exercita o cale de atac este supus condiţiilor de legalitate pe care instanţele trebuie să le aplice, evitând un formalism excesiv care ar putea aduce atingere echităţii procedurii, fără să dea dovadă de o supleţe excesivă care ar tinde să suprime cerinţele procedurale prevăzute de legea internă (Cauza Hasan Tunc si alţii contra Turciei Hotărârea din 30.04.2017 pronunţată în cauza nr. 19074/05, paragraful 33; cauza Walchli c. France, Hotărârea din 26 iulie 2007 pronunţată în cauza 35787/03, paragraful 29).

De asemenea, Curtea de la Strasbourg a stabilit că revine autorităţilor naţionale, mai ales instanţelor, să interpreteze legea internă, rolul Curţii fiind acela de a verifica compatibilitatea unei asemenea interpretări cu dispoziţiile Convenţiei. Acest raţionament se impune cu precădere, atunci când instanţele interpretează regulile de procedură aplicabile exercitării unei căi de atac, reguli care sunt de natură să asigure o bună administrare a justiţiei (Tejedor García c. Spaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, paragraful 31, Mottola şi alţii c. Italiei, Hotărârea din 4 februarie 2014, pronunţată în cauza nr. 29932/07, paragraful 29).

Aşa fiind, analizarea cauzei deduse judecaţii prin prisma regulilor de procedură ce constituie regimul juridic al căii de atac a recursului nu înseamnă că s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil sub aspectul accesului la justiţie, cum de altfel nu a fost încălcat nici caracterul devolutiv al căii de atac, prin respingerea probatoriului solicitat, deoarece dovezile solicitate nu sunt permise de legea internă.

Caracterul devolutiv nu priveşte, aşadar, regimul probelor, care este şi rămâne cel reglementat de C. proc. civ., aşa cum însăşi Curtea Constituţională statuează, în considerentele Deciziei nr. 17 din 21 ianuarie 2020, arătând că "40. Cât priveşte dispoziţiile din C. proc. civ. invocate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că acestea reglementează obiectul şi scopul recursului, instanţa competentă să soluţioneze recursul, precum şi faptul că în instanţa de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi. Or, aceste prevederi procedurale nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorii excepţiei, de altfel, acestea fiind criticate, în special, pentru susţinerea criticilor privind neconstituţionalitatea art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004."

Ceea ce poate implica judecata devolutivă, în cadrul analizei temeiniciei hotărârii recurate, este o reevaluare a probelor administrate în fazele administrativă şi jurisdicţională ale cercetării disciplinare, ceea ce instanţa de recurs a şi făcut, aşa cum rezultă din considerentele deciziei a cărei revizuire se cere (pct. 46, 47 şi 58).

În speţă, Înalta Curte constată că numai o analiză devolutivă, adică sub toate aspectele cauzei, de legalitate şi temeinicie a hotărârii atacate, inclusiv în privinţa probelor administrate în fazele anterioare ale cercetării disciplinare, putea conduce instanţa de recurs la soluţia pronunţată, respectiv casarea hotărârii atacate şi înlocuirea sancţiunii disciplinare aplicate, astfel încât instanţa de recurs a respectat atât statuările Curţii Constituţionale, cât şi dreptul la un proces echitabil sub aspectul accesului la justiţie al judecătorului sancţionat, constituind astfel un remediu efectiv în sensul celor stabilite în considerentele Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018, pronunţată de instanţa de contencios constituţional.

În acest context, respectarea dreptului la un proces echitabil s-a realizat prin judecata efectuată în dosarul nr. x/2017, finalizată prin decizia nr. 5 din 29 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, cu menţiunea că atât desfăşurarea procesului, cât şi considerentele hotărârii pronunţate în cauză sunt concordante cu statuările din Decizia nr. 381 din 31 mai 2018 pronunţată de Curtea Constituţională, astfel încât nu se imune retractarea deciziei în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 509 alin. (1) pct. 11 coroborate cu art. 513 C. proc. civ., urmează să respingă cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 5 din 29 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din 16 noiembrie 2020.