Appeal against refusal to retrocede religious properties dismissed for lack of proven ownership and res judicata

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanţei de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.01.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., reprezentaţi prin arhiepiscop, au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea deciziilor nr. 4375-4383 din 19.11.2015 emise de Comisia Specială de Retrocedare şi retrocedarea imobilelor înscrise în CF nr. x a Com. cad. Frătăuţii Noi, identice parcelelor cadastrale cu construcţii nr. 955, 956/1, 956/2, 3226/2, 3226/3, 953/2, 1070/3, 1078/1 şi 2595.

Prin Deciziile nr. 4375 - 4383/19.11.2015 Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea formulată de A. prin care s-a solicitat restituirea mai multor imobile înscrise în cartea funciară nr. x a comunei cadastrale Frătăuţii Noi, motivat de faptul că B., ale cărui drepturi au fost valorificate de centrul eparhial în condiţiile art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2004, nu a fost proprietarul imobilelor revendicate.

Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 109 din 23 mai 2016, Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A., fiind invocate dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Un prin argument susţinut de recurentele -reclamante în motivarea cererii de recurs este cel referitor la faptul că B. fiind o fundaţie ce aparţine A., patrimoniul acestuia face parte din averea bisericească, iar în conţinutul Deciziei civile nr. 3332/27.11.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2010 s-a afirmat că "imobilele revendicate în cauză, fiind din categoria imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, nu constituie avere publică, nu formează obiectul proprietăţii publice".

Faţă de această constatare a fost invocată puterea de lucru judecat, chestiunea litigioasă privind apartenenţa imobilului retrocedat la categoria celor ce au aparţinut cultelor religioase fiind tranşată irevocabil anterior, iar repunerea în discuţie înseamnă o încălcare a principiului securităţii sociale şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 9 din Convenţie.

Pe de altă parte, recurenta susţine faptul că reclamanta nu a invocat prin acţiune, faptul că imobilul retrocedat nu ar face parte din categoria imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase şi pentru că a reţinut din oficiu un asemenea motiv instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, fiind nerespectate dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar şi cele ale art. 4 şi 5 din O.U.G. nr. 94/2000.

A susţinut recurenta că hotărârea primei instanţe, fundamentată pe Decizia nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 3332/17.11.2014, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a art. 14 din Convenţie.

Recurenta a precizat că dreptul de proprietate al B. este înscris în cartea funciară încă din perioada în care Bucovina era provincie a imperiului austro-ungar în baza Legii nr. 23/8.03.1873, reactualizarea fiind făcută în anul 1937, iar în sistemul de drept austriac drepturile reale se nasc numai prin înscrierea în cartea funciară, sistem ce a fost menţinut şi prin Decretul-lege nr. 115/1938.

Potrivit acestor prevederi, cel care îşi înscrie dreptul în cartea funciară este considerat titular al unui drept real asupra bunului respectiv, prezumându-se că drepturile reale înscrise există şi aparţin titularului lor, astfel cum a reţinut şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Negarea de către jurisdicţia internă a drepturilor tabulare de proprietate înscrise în cartea funciară în favoarea B. şi recunoaşterea în favoarea Statului, în lipsa unui titlu de proprietate, a unui drept de proprietate asupra proprietăţilor bisericeşti revendicate, privează, în opinia recurentei de drepturile ce izvorăsc din înscrierea imobilelor pe numele său, ceea ce constituie o ingerinţă în dreptul B. la raportarea bunurilor sale, fiind invocate considerentele din cauze soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în 1994 (Hentrich c.Franţei) şi 2014 (Sociedad Anonim del Ucieza c.Spania).

Inexistenţa unui titlu de proprietate în ceea ce priveşte partea adversă, combinată cu încălcarea deplină de dreptului de proprietate a B. şi absenţa despăgubirii acestuia duc la concluzia că Fondul Bisericesc a suferit o sarcină specială şi exorbitantă care a rupt justul echilibru care trebuie să domnească între, pe de o parte, exigenţele interesului general şi, pe de altă parte, protejarea dreptului la respectarea bunurilor.

Dreptul de recunoaştere şi respectarea proprietăţii B., proprietate înscrisă nu numai în cartea funciară ci şi în amenajamente silvice (care au valoarea cărţilor funciare în domeniul silvic) ar trebui considerat, susţine recurenta, ca fiind cel puţin un interes substanţial, motiv pentru care trebuie să fie circumscris câmpului de aplicare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Recunoaşterea calităţii de proprietar în considerentele Deciziei nr. 7962/13.10.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acţiunea în revendicare este determinantă pentru recunoaşterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al B. şi echivalează cu existenţa unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi admiterea acţiunii.

Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 31 mai 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunţând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 17 aprilie 2018.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma motivelor de casare invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Soluţia instanţei de recurs

După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Invocarea prezumţiei puterii de lucru judecat în raport cu considerentele Deciziei nr. 3332/27.11.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. x/2010

Mai întâi, trebuie precizat că, deşi a invocat Decizia nr. 3332/27.11.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2010, recurenta nu a depus-o la dosar.

Într-adevăr la fila x a deciziei sus-menţionate s-a precizat, în contextul analizării motivului de recurs ce viza aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 din Noul C. civ. cu privire la aplicarea în timp a legii civile, că imobilele revendicate în cauză, fiind din categoria imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, nu constituie avere publică, nu formează obiectul proprietăţii publice.

Dar în raport de aceste susţineri nu se poate invoca puterea de lucru judecat, aşa cum susţine recurenta, întrucât admiterea acţiunii, în cauză, s-a dispus de către instanţa de fond pentru că s-a considerat că B. nu este un cult religios, nefiind recunoscut ca atare de lege, aşa încât nu se încadrează în ipoteza legii, pentru a i se aplica procedura de restituire prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 şi lipsa calităţii de proprietar nu îndreptăţea B. la retrocedarea acestuia.

Referitor la susţinerea recurentei că reclamanta nu a invocat ca motiv de anulare a deciziilor faptul că imobilul retrocedat nu ar face parte din categoria imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase, iar instanţa a reţinut din oficiu acest motiv, se constată că nu au fost încălcate prevederile legale, aşa cum susţine recurenta.

În considerentele sentinţei atacate în prezenta cauză s-au făcut referiri tocmai la cele reţinute în soluţionarea acţiunii în revendicare şi unde s-a precizat că B. este o fundaţie de sine stătătoare, creaţie a statului austro-ungar cu scopul administrării eficiente a averilor bisericeşti secularizate în provincia Bucovina, astfel că s-a analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, acesta fiind temeiul în baza căruia a fost emisă decizia contestată.

Un alt motiv de anulare a deciziilor emise de pârâta - intimată a fost faptul că B. nu a fost proprietarul bunurilor a căror retrocedare s-a dispus, astfel că, în mod corect, instanţa de fond a anulat decizia de retrocedare a bunului.

Criticile ce vizează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu vor fi reţinute.

Recurenta a invocat considerentele din Deciziile nr. 4401/31.10.2003, nr. 7962/13.10.2005 şi nr. 2368/15.03.2011 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pentru a justifica faptul că B. este continuatorul proprietarului tabular.

Mai întâi, trebuie precizat că deciziile invocate au fost pronunţate de instanţa supremă în cauza soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, respectiv acţiunea în revendicare a bunurilor, iar în considerentele Deciziei nr. 2368/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a precizat că "În ceea ce priveşte calitatea reclamantului de continuator al vechii persoane juridice, Curtea de apel a reţinut corect că acest aspect a fost soluţionat irevocabil prin hotărâre judecătorească".

Însă, prin Decizia civilă nr. 147/13.11.2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, s-au prezentat actele normative prin care a fost înfiinţat B. şi cele prin care s-au adus modificări statutului acestuia şi s-a arătat că "Prin Decretul nr. 273/1949 s-a decis doar dizolvarea de plin drept a Fondului şi lichidarea patrimoniului acestuia, încetarea existenţei persoanei juridice de drept public, într-o procedură similară celei de înfiinţare, respectiv printr-un act de autoritate emis de stat (...)" şi "nu transmiterea pretinsei proprietăţi de la fundaţie la stat, printr-o preluare abuzivă, în sensul celor afirmate de reclamantă".

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, acţiunea în revendicare a fost respinsă deoarece reclamanta nu a dovedit calitatea de proprietar al bunurilor revendicate, ci administratorul lor.

Deoarece acţiunea a fost admisă de către instanţa de fond prin reţinerea puterii de lucru judecat în raport de Decizia nr. 147/2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei privind recunoaşterea calităţii B. de titular al drepturilor de proprietate înscris în Cartea funciară, întrucât chiar lipsa dovezii calităţii de proprietar a dus la respingerea acţiunii în revendicare.

De aceea, nu se poate susţine că recurenta ar avea un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu prezintă relevanţă nici argumentele ce vizau caracterul constitutiv de drepturi al înscrierilor în Cartea funciară şi nici incidenţa considerentelor unor hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte înscrisurile noi depuse de către recurentă în faţa instanţei de recurs, acestea nu pot răsturna concluzia instanţei de fond.

Dacă va aprecia că înscrisurile obţinute ulterior soluţionării acţiunii în revendicare fac dovada dreptului de proprietate, atunci recurenta are posibilitatea să urmeze căile procedurale cele mai potrivite pentru a le valorifica.

Recurenta a invocat faptul că Decizia nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, nu i-ar fi opozabilă pentru că nu a avut calitatea de parte în acel dosar, dar aceste susţineri sunt nefondate.

Din analiza Deciziei nr. 147/A/2013 rezultă că în acel dosar, în care a fost pronunţată această decizie, calitatea de reclamant a avut-o B. - C., reprezentată de Înalt Preasfinţia Sa D., iar recurenta din prezenta cauză este A., reprezentată de Arhiepiscop IPS D..

Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, va fi respins ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. şi B. împotriva Sentinţei nr. 170 din 22 iunie 2016 a Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2018.

GGC - GV