Packaging Waste Management: Whether Glass Granule Production Satisfies the Legal Requirement of Recycling for Annual Quota Fulfillment

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu anularea în tot a Deciziei de impunere nr. x/27.08.2015 emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu - Direcţia Generală de Administrare Fiscală şi Gestiune Financiară; anularea în tot a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.08.2015 emis de Direcţia Generală de Administrare Fiscală şi Gestiune Financiară; anularea în tot a Deciziei nr. J8W3999/19.10.2015 a Administraţiei Fondului pentru Mediu privind soluţionarea contestaţiei administrative formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/27.08.2015; anularea în tot a Deciziei nr. x/30.09.2015 referitoare la obligaţiile de plată accesorii.

2. Soluţia primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 1083 din 1 aprilie 2016 a respins excepţia inadmisibilităţii, a admis contestaţia formulată de A. Administrator Judiciar al SC B. SA în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a anulat Decizia nr. 189/19.10.2015 de soluţionare a contestaţiei administrative, Decizia de impunere nr. x/27.08.2015 şi Decizia de impunere accesorii nr. x/30.09.2015, precum şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.08.2015.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Agenţia Fondului pentru Mediu a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea recursului sau, pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu(AFM) a invocat prevederile art. 71 şi 72 din Ordinul MMSC nr. 192/2014, dispoziţii legale care prevăd în sarcina operatorilor economici autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor de gestionare a deşeurilor de ambalaje de a plăti contribuţia de doi RON/kilogram, contribuţie ce se plăteşte de către aceşti operatori autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de gestionare a respectivelor deşeuri pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri corespunzătoare obiectivelor stabilite în legislaţie şi cantităţile de deşeuri de ambalaje, respectiv de anvelope uzate constatate de Administraţia Fondului pentru Mediu ca fiind valorificate. În esenţă, recurenta susţine că în urma verificării documentelor, coroborate cu informaţiile obţinute în baza controalelor încrucişate derulate la partenerii de afaceri ai reclamantei, a constatat că o societate parteneră a reclamantei, SC C. SRL, nu a efectuat operaţiuni de valorificare prin reciclarea sticlei, ci reciclarea s-a efectuat prin alte metode. În concret, partenera reclamantei deşi avea încheiat contract de vânzare cărămizi de sticlă, aceasta nu a produs şi nu a vândut decât sticlă granulată.

De asemenea, rapoartele de procesare, anexe la facturile de prestări servicii arătau clar că societatea a procesat deşeurile de ambalaje de sticlă, transformându-le în granule de sticlă. Prin urmare, deşi reclamanta ştia că deşeurile de ambalaje nu au fost reciclate, a acceptat la plată respectivele facturi şi a raportat clienţilor săi şi ANPM ca fiind deşeuri de ambalaj de sticlă reciclate, prin urmare este evident că nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale.

Echipa de control a calculat corect contribuţia în sarcina reclamantei, având în vedere că aceasta a încheiat contracte pentru preluarea responsabilităţii cu clienţii săi, a încheiat contracte cu operatorii economici colectori/valorificatori/reciclatori, a finanţat activitatea de colectare, valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje, dar nu s-a asigurat că deşeurile de ambalaje au fost reciclate.

Nu în ultimul rând se impune a avea în vedere, precizează recurenta, că reclamanta face obiectul dosarului penal nr. x/2015, motiv pentru care, în baza art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., se impune suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului penal.

Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat recurs incident reclamanta, în temeiul art. 491 coroborat cu art. 472 şi cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului său, reclamanta a susţinut că sunt eronate considerentele instanţei de fond cu privire la faptul că obiectivele anuale puteau fi îndeplinite doar prin reciclare, nu şi prin valorificare, că societatea s-a adresat în mai multe rânduri pârâtei pentru a preciza care sunt documentele necesare asigurării trasabilităţii, dar aceasta din urmă nu a oferit un răspuns clar şi rapid la solicitările sale, că nu şi-a încălcat niciuna dintre obligaţiile legale care îi incumbau, având încheiate contracte cu colectori autorizaţi chiar de către pârâtă, responsabilitatea acestora în gestionarea deşeurilor, în finalitatea operaţiunii de reciclare, neputând fi extinsă la cei cu care au contractat, că instanţa de fond a reţinut greşit răspunderea exclusivă a reclamantei, contrar jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din cauza C-277/14.

4. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 31 mai 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunţând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 17 iulie 2018.

5. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de prevederile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Reclamanta B. SA are calitatea de operator economic licenţiat pentru preluarea responsabilităţi privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje potrivit licenţei nr RO-ANPM-008/2001.

În această calitate reclamanta a preluat obligaţiile de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje de la un număr de 163 de operatori economici care au introdus pe piaţă naţională bunuri ambalate şi ambalaje de desfacere, în baza licenţei de operare nr. RO-ANPM-D.A.-008/22011. La rândul său, reclamanta a încheiat contracte cu 19 parteneri autorizaţi pentru colectarea şi valorificarea deşeurilor.

Administraţia Fondului pentru Mediu, pârâta în prezenta cauză, a constatat prin intermediul inspectorilor săi că unul din cei 19 parteneri ai reclamantei, SC C. SRL, a reciclat pentru reclamantă cantitatea de 3492,015 kilograme de ambalaj de sticlă, considerând că această cantitate nu a fost însă valorificată prin reciclare, astfel cum prevăd dispoziţiile legale în materie, ci prin alte metode, mai exact, prin producerea şi vânzarea de granule de sticlă.

Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, consideră că reclamanta, în baza prevederilor art. 16 alin. (1) - (4) din H.G. nr. 621/2005, avea obligaţia de a îndeplini, pentru operatorii economici care introduc pe piaţa naţională bunuri ambalate şi ambalaje de desfacere, obiectivul anual de valorificare prevăzut în anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005, obiectiv ce nu poate fi îndeplinit decât prin reciclare.

Aşa cum a reţinut judecătorul fondului, termenii valorificare şi reciclare au semnificaţia care le este dată în anexa nr. 1 la H.G. nr. 621/2005: valorificare înseamnă orice operaţie aplicabila deşeurilor de ambalaje prevăzută în anexa nr. II B la O.G. nr. 78/2000; reciclare înseamnă operaţiunea de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor de ambalaje pentru a fi folosite în scopul iniţial sau pentru alte scopuri.

Prima instanţă a înlăturat susţinerile reclamantei cu privire la transferul responsabilităţii asupra atingerii obiectivului anual de valorificare prin reciclare a deşeurilor de sticlă, către operatorii cu care a încheiat contracte, în speţă, către SC C. SRL. Înalta Curte apreciază că obligaţia de a răspunde pentru îndeplinirea obiectivului anual de valorificare prin reciclare a deşeurilor de sticlă, se degajă fără echivoc din prevederile art. 16 din H.G. nr. 621/2005 (citate de prima instanţă în sentinţa pronunţată la fond), în sarcina operatorilor economici autorizaţi, aşa cum este cazul reclamantei, şi nu are loc un transfer de responsabilitate în privinţa atingerii acestui obiectiv către operatorii care colectează şi/sau reciclează deşeuri (în speţă, SC C. SRL).

Primă instanţă, examinând actele şi lucrările dosarului, a constatat că pârâta a apreciat greşit serviciul prestat de către operatorul - partener al reclamantei şi, prin urmare, a emis în mod nelegal actele contestate în prezenta cauză, deoarece deşeurile de sticlă în discuţie au fost supuse unui procedeu de prelucrare în urma căruia au rezultat cărămizi din sticlă, produse ce au fost valorificate prin comercializare.

Pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu a atacat cu recurs sentinţa primei instanţe, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că valorificarea deşeurilor de sticlă nu s-a făcut prin reciclare, aşa cum prevăd dispoziţiile legale în materie, ci prin alte metode, mai exact, prin producerea şi vânzarea de granule de sticlă.

Înalta Curte împărtăşeşte pe deplin concluzia primei instanţe, constatând că, într-adevăr, cantitatea de 3492,015 kg de deşeuri de ambalaje de sticlă a fost valorificată prin reciclare, în condiţiile în care produsul obţinut prin prelucrarea acestor deşeuri îl reprezintă cărămizile din sticlă, ceea ce satisface exigenţa reciclării, ca procedeu de reprelucrare într-un proces de producţie a deşeurilor, aşa cum se pretinde imperativ în H.G. nr. 621/2005 (a se vedea definiţia legală a reciclării din anexa nr. 1 a acestei hotărâri de guvern).

Astfel, la dosarul de fond se regăsesc rapoartele de procesare întocmite în cursul anului 2014, cu privire la cantitatea de 3492,015 kg de deşeuri de ambalaje de sticlă, din care rezultă că aceste deşeuri au fost supuse unui proces de prelucrare, că au fost obţinute granule de sticlă, într-o fază intermediară, şi apoi că aceste granule au fost transformate în cărămizi de sticlă, iar acest produs a fost comercializat prin vânzare.

În fine, recurenta a solicitat suspendarea judecării prezentei cauze, potrivit art. 413 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei penale ce formează obiectul dosarului x/2015

Înalta Curte constată că, în cauză, nu se verifică niciuna din ipotezele descrise în textul legal invocat de către recurentă. Astfel, pentru a se putea dispune suspendarea cauzei, conform alin. (1) din art. 413 C. proc. civ., este obligatoriu ca dezlegarea pricinii să depindă, în tot sau în parte de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi. Or, se observă cu uşurinţă că nu există o cauză aflată pe rolul unei instanţe de judecată de a cărei soluţie să depindă dezlegarea ce se dă în această cauză. Existenţa unui dosar penal pe rolul organelor de anchetă nu satisface exigenţa pretinsă în art. 413 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, constată Înalta Curte, nu sunt îndeplinite cerinţele din art. 413 alin. (2) C. proc. civ. pentru a se dispune suspendarea cauzei. În termen categorici, acest text de lege pretinde ca în cauză să se fi început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea în prezenta cauză. Or, recurenta nu a produs probe cu privire la începerea urmăririi penale în dosarul penal invocat de către aceasta, astfel că nu se poate dispune suspendarea judecăţii cauzei de faţă.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei în memoriul de recurs incident, instanţa de control judiciar a răspuns punctual opiniilor exprimate de către SC B. SA, prin A., cu ocazia examinării recursului principal. Astfel, Înalta Curte a arătat că împărtăşeşte opiniile instanţei de fond atât în privinţa obligaţiei reclamantei, potrivit art. 16 din H.G. nr. 621/2005, de a îndeplinii obiectivul anual de valorificare prevăzut în anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005, cât şi că acest obiectiv poate fi îndeplinit exclusiv prin reciclare, că nu poate fi primită susţinerea referitoare la transferul responsabilităţii asupra atingerii obiectivului anual de valorificare prin reciclare a deşeurilor de sticlă către operatorii cu care reclamanta a încheiat contracte, respectiv că obligaţia privind îndeplinirea obiectivului anual de valorificare prin reciclare, în baza textului legal precitat, art. 16 din H.G. nr. 621/2005, îi revine reclamantei. De asemenea, instanţa supremă a clarificat chestiunea privitoare la faptul că obiectivele anuale pot fi îndeplinite doar prin reciclare, iar nu şi prin valorificare, împărtăşind şi în acest caz opinia judecătorului fondului exprimată în cuprinsul sentinţei atacate cu recurs. Oricum, constată Înalta Curte, discuţia sub acest aspect este una pur teoretică în condiţiile în care, pe baza probelor administrate, prima instanţă a stabilit fără echivoc că operatorul - partener al reclamantei, contrar opiniei pârâtei, a valorificat cantitatea de 3492,015 kg prin reciclare, iar nu în alt mod, astfel că s-a demonstrat respectarea dispoziţiilor cuprinse în H.G. nr. 621/2005. Apoi, observă Înalta Curte, invocarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie de la Luxemburg este, în speţă, greşită deoarece în cauza C - 277/14 este în discuţie o altă ipoteză, întrucât în speţa de faţă nu s-a pus problema ca statul să solicite unui agent economic să facă demersuri care nu cad în sarcina sa. În cauza de faţă, prima instanţă a reţinut corect că respectarea obiectivului anual de valorificare prin reciclare reprezintă obligaţia reclamantei în calitatea sa de operator economic autorizat, iar nu operatorilor - parteneri ai acesteia.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul promovat de către pârâta Administraţia Fondului de Mediu este nefondat, astfel că îl va respinge ca atare, potrivit art. 496 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Agenţia Fondului pentru Mediu şi recursul incident formulat de SC B. SA prin administrator judiciar A. împotriva Sentinţei nr. 1083 din 1 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2018.

GGC - GV