EU-funded public procurement financial correction notice upheld after extraordinary appeal for annulment dismissed

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii. Sentinţa primei instanţe.

Prin acţiunea înregistrată, la data de 16.09.2015, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Judeţean Prahova a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene-Direcţia Programe Infrastructură Mare, Autoritatea de Management POS Mediu, suspendarea titlului de creanţă reprezentat de Nota de constatare a neregulilor şi stabilire a corecţiilor financiare nr. x/14.05.2015 emisă de pârât, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea acesteia. A mai solicitat şi anularea Deciziei nr. 9308/17.06.2015 emise de pârât prin care a soluţionat contestaţia formulată împotriva Notei de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/14.05.2015 şi anularea acestei note.

Prin Sentinţa civilă nr. 222 din data de 27 octombrie 2015, Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul Consiliul Judeţean Prahova, ca neîntemeiată, şi a respins cererea reclamantului de anulare a actelor administrative menţionate, ca neîntemeiată.

Totodată, a dispus restituirea cauţiunii în sumă de 4.468,98 RON, achitată prin ordinul de plată nr. x/09.10.2015, după rămânerea definitivă a sentinţei.

2. Recursul formulat împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs reclamantul Consiliul Judeţean Prahova, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

A susţinut recurentul-reclamant, în esenţă, că nu erau întrunite condiţiile pentru constatarea unei abateri, astfel încât aplicarea corecţiei apare ca nelegală. A arătat că, prin actul adiţional, a pus termenul de plată prevăzut în contract în acord cu legea. În condiţiile în care Legea nr. 72/2013 prevede că termenele de plată mai lungi de 30 de zile constituie clauze abuzive şi sunt sancţionate cu nulitatea, plata trimestrială convenită prin contract apărea ca fiind prohibită de lege, singurul termen de plată legal fiind cel de 30 de zile, nefăcând altceva decât să înlăture clauza abuzivă. De asemenea, termenul de 30 de zile este prevăzut de legiuitor. Referitor la prejudiciu, nu se poate vorbi de un prejudiciu cert.

3. Decizia instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 884 din 5 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul formulat de reclamantul Consiliul Judeţean Prahova împotriva Sentinţei nr. 222 din 27 octombrie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

A reţinut instanţa, în esenţă, că, în Contractul nr. x/457/21.05.2014, se prevedeau plăţi trimestriale pe baza pontajelor aprobate în valoare de 1.608.802,45 RON şi o plată finală, reprezentând 10% din valoarea contractului. Prin semnarea Actului adiţional nr. x la contract, s-a stabilit un termen de plată de 30 de zile.

Recurentul a afirmat că termenul de 30 de zile era singurul termen legal, fiind interzisă prin lege plata trimestrială.

Instanţa a apreciat că, în cazul în care ceilalţi ofertanţi ar fi cunoscut termenul de 30 de zile de care a beneficiat, ca urmare a actului adiţional, ofertantul declarat câştigător, ar fi oferit un preţ mai scăzut, ceea ce ar fi repus în discuţie oferta cea mai avantajoasă, fiind posibil ca, la procedură, să fi participat şi alţi ofertanţi cu ofertă mai avantajoasă decât cea declarată câştigătoare.

Astfel, în mod corect s-a reţinut că ofertanţii nu au beneficiat de tratament egal, procedura nefiind transparentă, şi nerespectându-se principiul eficientei utilizări a fondurilor publice.

Contrar opiniei recurentului, abaterea de la legalitate nu s-a materializat strict în încheierea actului adiţional, ci în încheierea actului adiţional după ce în cadrul procedurii de achiziţie publică termenul declarat şi care era cunoscut ofertanţilor şi posibililor ofertanţi era contrar legii. Inegalitatea de tratament constă în faptul că, în timp ce ofertantul câştigător a beneficiat de un termen de plată conform legii, celorlalţi ofertanţi le-a fost adus la cunoştinţă un termen de plată nelegal.

4. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 884 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare recurentul-reclamant Consiliul Judeţean Prahova, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei şi, în rejudecare, admiterea recursului şi casarea hotărârii instanţei de fond în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

4.1. Într-o primă critică, întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., a susţinut contestatorul că instanţa de recurs nu a reţinut motivul de recurs privind faptul că, în documentaţia de atribuire, au fost prevăzute două termene de plată contradictorii, cel trimestrial şi cel de 30 de zile. Rezultatul acestei omisiuni este faptul că instanţa a apreciat că prin actul adiţional s-a prevăzut un alt termen de plată ce nu a fost cunoscut şi obţinut în urma aplicării procedurii de achiziţie publică.

Însă, nu se poate susţine în mod valabil că, prin actul adiţional, s-a prevăzut un termen de plată lunar (de 30 de zile) necunoscut şi neobţinut în urma procedurii de achiziţie publică, pentru că acest termen a fost în mod legal cunoscut şi obţinut prin procedura de achiziţie publică. Punerea în valoare a acestei prevederi legale din documentaţia de atribuire şi din contractul încheiat nu încalcă principiile care stau la baza achiziţiilor publice.

4.2. A mai susţinut contestatorul, în ceea ce priveşte incidenţa art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., că reprezentarea falsă şi eroarea în care s-a aflat instanţa cu privire la existenţa unui singur termen de plată în documentaţia de atribuire şi în contract şi stabilirea greşită a împrejurărilor de fapt au avut ca şi consecinţă aplicarea greşită a legii în cauză, prin pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice.

De asemenea, nu orice abatere constituie neregulă aptă să prejudicieze bugetul UE, ci, pentru a se întruni caracterul de neregulă, trebuie îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege. Astfel, s-a aplicat greşit legea şi, pe cale de consecinţă, a fost pronunţată o hotărâre nelegală şi netemeinică.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Examinând contestaţia în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru următoarele considerente.

1. Preliminar, Înalta Curte reţine că susţinerile intimatului Ministerul Fondurilor Europene din întâmpinare, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a căii de atac, sunt, de fapt, critici vizând fondul contestaţiei în anulare care, din punct de vedere formal şi procedural, este admisibilă.

2. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Contestatorul a invocat art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială.

Potrivit acestor dispoziţii legale, "Art. 503 - (2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când:

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen."

Contestatorul a formulat critici atât cu privire la existenţa unor erori materiale, cât şi cu privire la neanalizarea tuturor argumentelor susţinute prin motivele de recurs.

3. În ceea ce priveşte critica întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorul invocă faptul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra susţinerilor sale privind menţionarea, în contractul de lucrări, al cărui model a făcut parte şi din documentaţia de atribuire, a două termene de plată contradictorii.

Reţine Înalta Curte că, în cauză, instanţa de recurs a răspuns în mod amplu tuturor motivelor de recurs, inclusiv asupra susţinerilor contestatorului.

A reţinut susţinerile recurentului Consiliul Judeţean Prahova, în sensul că singurul termen de plată legal era cel de 30 de zile, plata trimestrială fiind interzisă de lege, însă a apreciat că termenul care a fost prevăzut în documentaţia de atribuire a fost cel trimestrial. Acest termen a fost considerat ca obligatoriu de către ofertanţi, modificarea acestuia neputându-se realiza decât în condiţiile O.U.G. nr. 34/2006, adică cu respectarea principiului tratamentului egal şi al transparenţei.

Astfel, nemulţumirea contestatorului faţă de considerentele instanţei de recurs nu este echivalentă cu omisiunea analizării vreunui motiv de casare, pentru că instanţa a grupat şi a analizat susţinerile din recurs, inclusiv cele privind termenul de plată stipulat în documentaţia de atribuire.

4. Referitor la critica întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul susţine că eroarea materială priveşte aspectul reţinerii unui singur termen de plată în documentaţia de atribuire şi în contract, ceea ce ar fi avut ca şi consecinţă aplicarea greşită a legii în cauză. De asemenea, invocă aplicarea greşită a legii şi cu privire la constatarea existenţei abaterii care ar echivala cu o neregulă aptă să prejudicieze bugetul UE.

Înalta Curte reţine că prin eroare materială se înţelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului şi care este determinantă pentru soluţia pronunţată.

Deci, pentru a putea fi întemeiată o contestaţie în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunţate de o instanţă de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greşeli comise prin confundarea unor date materiale esenţiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecăţii în recurs, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate sau a textelor de lege invocate în motivarea hotărârii.

Or, aspectele invocate de contestator nu se încadrează în sintagma "erori materiale", ci reprezintă critici de legalitate, vizând pretinse erori de judecată, care nu pot fi analizate pe calea contestaţiei în anulare.

Dispoziţiile legale ale art. 503 alin. (2) C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare şi trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs la recurs.

5. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele invocate de contestator, reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de Consiliul Judeţean Prahova împotriva Deciziei nr. 884 din 5 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2018.

GGC - GV