Dismissal of male employee over female colleague: sex discrimination and objective justification in labor reorganization

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, iniţial, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 26.02.2015, reclamanta Federaţia Română de Atletism a solicitat anularea Hotărârii nr. 33/14.01.2015 emise de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării prin care s-a constatat că sesizarea petentului A. constituie faptă de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1), art. 7 alin. (a) din O.G. nr. 137/2000 şi a sancţionat-o cu amendă contravenţională în cuantum de 2.000 RON pentru demiterea petentului, pe criteriul de gen, nejustificat obiectiv, conform art. 26 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 137/2000.

Prin Sentinţa nr. 5598 din 9 septembrie 2015, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.09.2015.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 3475 din 22 decembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, reţinând, în esenţă, că reclamanta nu a întreprins nicio măsură de departajare pe baza competenţelor profesionale.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta Federaţia Română de Atletism, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, admiterea acţiunii şi desfiinţarea hotărârii emise de pârât.

A apreciat recurenta că instanţa de fond a interpretat eronat norma care reglementează raporturile de muncă dintre angajator şi angajat.

A învederat primei instanţei că Decizia nr. 33/14.01.2015 este întemeiată pe prezumţii şi pe o cazuistică a Uniunii Europene, aşa cum rezultă din punctele 5.2 şi 5.3 din decizie, însă susţinerea sa nu a fost luată în considerare de instanţă.

Decizia de concediere a fost luată respectând prevederile şi dispoziţiile naţionale în domeniu care reglementează relaţiile de muncă dintre angajator şi angajat, Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. Legislaţia românească este pe deplin armonizată şi transpune, de fapt, legile şi regulamentele valabile în cadrul Uniunii Europene.

Desfiinţarea locului de muncă s-a efectuat conform art. 65 alin. (1) din C. muncii.

Menţinerea în funcţie a doamnei B. a fost întemeiată pe criteriul laturii sociale, care, la momentul producerii evenimentului, avea în întreţinere un copil, care urma cursurile liceale de zi, în opoziţie cu situaţia domnului A., care nu avea nicio responsabilitate din punct de vedere social (copil în întreţinere, pensie alimentară etc.).

A fost avut în vedere şi criteriul competenţei profesionale şi rigurozitatea salariaţilor, reliefat în cadrul activităţii desfăşurate de-a lungul timpului, cu toate că acest criteriu nu este obligatoriu în cazul concedierilor individuale, ca în cazul dedus judecăţii.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Cu privire la examinarea recursului în complet de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 8 februarie 2108, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 mai 2018, completul de filtru a constatat, în funcţie de conţinutul Raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplineşte cerinţele de admisibilitate, şi, pe cale de consecinţă, l-a admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond.

2. Cu privire la fondul recursului

Înalta Curte, examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

2.1. Prin Hotărârea nr. 33 din 14.01.2015, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat faptul că sesizarea petentului A. constituie fapta de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 şi a sancţionat Federaţia Română de Atletism cu amendă contravenţională în cuantum de 2.000 RON pentru demiterea petentului pe criteriul de gen, nejustificat obiectiv, conform art. 26 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 137/2000.

2.2. Recurenta-pârâtă reiterează cele arătate în acţiune. Susţine, în esenţă, că decizia de concediere a fost luată respectând prevederile şi dispoziţiile naţionale în domeniu care reglementează relaţiile de muncă dintre angajator şi angajat, Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, şi că a avut în vedere criteriul privind latura socială şi responsabilitatea părintelui faţă de copilul aflat în întreţinere.

De asemenea, mai afirmă, că aspectele avute în vedere în menţinerea doamnei B. în aceeaşi funcţie au fost competenţele profesionale şi rigurozitatea salariaţilor, cu toate că acest criteriu ar fi aplicabil doar în cazul concedierilor colective, neexistând o prevedere expresă pentru concedierile individuale, ca în cazul de faţă.

Astfel, instanţa de control judiciar constată că recurenta-pârâtă se contrazice în susţinerile sale, neaducând nicio critică de nelegalitate a sentinţei recurate.

De altfel, nu a dovedit, în niciun fel, că ar fi recurs la criteriul competenţelor profesionale în departajarea celor doi angajaţi, care au ocupat posturi identice, în cadrul procesului de reorganizare şi că aceştia au obţinut acelaşi calificativ, pentru a ţine cont de alte criterii, cum ar fi cel privind latura socială.

2.3. Fără a relua cele reţinute de prima instanţă, cu privire la aplicabilitatea Directivei 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976, privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei, Înalta Curte reţine că acest principiu a fost transpus şi în legislaţia naţională prin Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei.

Potrivit art. 1 şi 2 alin. (1) din lege, "Art. 1 - (1) Prezenta lege reglementează măsurile pentru promovarea egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, în vederea eliminării tuturor formelor de discriminare bazate pe criteriul de sex, în toate sferele vieţii publice din România.

(11) Statul român, prin autorităţile competente, elaborează şi implementează politici şi programe în vederea realizării şi garantării egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi eliminării tuturor formelor de discriminare pe criteriul de sex.

(2) În sensul prezentei legi, prin egalitate de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi se înţelege luarea în considerare a capacităţilor, nevoilor şi aspiraţiilor diferite ale persoanelor de sex masculin şi, respectiv, feminin şi tratamentul egal al acestora.

Art. 2 - (1) Măsurile pentru promovarea egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare bazate pe criteriul de sex se aplică în sectorul public şi privat, în domeniul muncii, educaţiei, sănătăţii, culturii şi informării, politicii, participării la decizie, furnizării şi accesului la bunuri şi servicii, cu privire la constituirea, echiparea sau extinderea unei întreprinderi ori începerea sau extinderea oricărei altei forme de activitate independentă, precum şi în alte domenii reglementate prin legi speciale.".

Prin urmare, în raport cu situaţia de fapt, Înalta Curte constată că în mod întemeiat instanţa de fond a menţinut hotărârea emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a reţinut că sesizarea petentului A. constituie fapta de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente şi, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Federaţia Română de Atletism împotriva Sentinţei nr. 3475 din 22 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2018.

GGC - GV