Appeals against patrimony confiscation order and invalidation of post-verification loan documents dismissed.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Ordonanţa Comisiei de cercetare a averilor din Cadrul Curţii de Apel Piteşti

Prin Ordonanţa nr. 1 din data de 16 ianuarie 2015, emisă în Dosar nr. x/2014 (nr. vechi 2/D/2013), Comisia de cercetare a averilor din Cadrul Curţii de Apel Piteşti, cu majoritate, a admis în parte sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate, formulată prin Raportul de evaluare nr. x/12.11.2013, cu privire la persoana cercetată A. şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, constatând că suma de 22.808,5 euro nu are caracter justificat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la nr. x/2014*.

Prin încheierea din data de 03.06.2016, având în vedere încheierea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosar nr. x/2015, la data de 07.05.2015, astfel cum fost îndreptată prin încheierea din data de 08.05.2015, prin care s-a admis cererea de strămutare a cauzei de la Curtea de Apel Piteşti la Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Piteşti a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o Curţii de Apel Ploieşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la nr. x/2015.

2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 156 din 14 iunie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:

- a admis în parte sesizarea formulată potrivit Legii nr. 115/1996 de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., cu citarea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulată prin Raportul de evaluare nr. x/12.11.2013, trimisă spre soluţionare de Comisia de Cercetare a Averilor din cadrul Curţii de Apel Piteşti, prin Ordonanţa nr. 1/16.02.2015;

- a constatat caracterul nejustificat al sumei de 56.398,88 RON şi a obligat pe pârâtul A. la plata acestei sume în termen de 4 luni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., cât şi pârâţii A. şi B., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din noul C. proc. civ.

3.1. În susţinerea cererii de recurs formulate, pârâţii A. şi B. au susţinut, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate:

Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi art. 397 alin. (1) teza a doua din acelaşi act normativ.

Cu alte cuvinte, în interpretarea textelor de lege anterior evocate, judecătorul are obligaţia de a motiva hotărârea pronunţată, inclusiv sub aspectul luării în considerare sau înlăturării apărărilor invocate de părţile litigante. Totodată, magistratul fondului nu poate acorda, prin soluţia ce o pronunţă, mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Astfel, cu toate că perioada supusă cercetării a fost 1996 - 31 decembrie 2010, diferenţa semnificativă dintre venituri şi cheltuieli a fost reţinută pentru perioada 1996 - 2008, greşit, pentru că dacă s-ar fi luat întreaga perioadă în discuţie, adică între intervalul de timp pentru care s-a dispus cercetarea averilor dobândite ar fi rezultat o diferenţă de 24.694,73 RON, echivalentul a 5612,43 euro, care nu este semnificativă în accepţiunea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 176 din 2010 .

Instanţa de fond a acordat mai mult/altceva decât s-a cerut, în condiţiile în care a micşorat perioada cercetată, cu de la sine putere şi fără a aduce o justificare pertinentă, doar pentru a rezulta o aşa zisă diferenţă semnificativă, analizând oricum greşit probele administrate în cauză.

Instanţa de fond s-a raportat greşit, în analizarea veniturilor şi cheltuielilor, doar la intervalul 1996 - 2008, şi a modificat obiectul dosarului, fără însă a deţine mijloacele legale care să-i permită acest lucru.

Referitor la veniturile obţinute din poliţele de asigurare privind daunele parţiale, indiferent de tipul cu care au fost dobândite, ele reprezintă cu certitudine venituri ce trebuie luate în calcul şi reţinute ca atare pentru intervalul de timp 16 octombrie 1996 - 31 decembrie 2010. Este evident faptul că aceste sume au fost utilizate pentru a achiziţiona diverse bunuri, deci trebuie adiţionat la rubrica venituri.

Situaţia este similară cu privire la sumele de 94,91 RON de la S.C. C. S.A., cele rezultate din extrasele D. şi suma aferentă restituirii unei taxe de poluare, achitată anterior.

S-a mai reţinut că înscrisul justificativ ce atestă împrumutarea sumei de 50.000 euro de la E., ar fi fost întocmit pro cauza, la aproximativ patru ani de la pretinsa dată de acordare a împrumutului. Actul autentic încheiat în anul 2012 nu poate fi ignorat s-au înlăturat de către instanţă, întrucât menţiunile înscrise de notar pe baza declaraţiilor părţilor fac dovada până la proba contrară. Contractul de împrumut nu trebuie să îmbrace forma scrisă ad validitatem, fiind suficientă forma scrisă ca o condiţie ad probationem, dată fiind valoarea tranzacţiei de peste 250 RON.

Practic, instanţa trebuie să constate realitatea unor fapte între părţile implicate într-o tranzacţie, precum şi caracterul licit sau ilicit al dobândirii unor bunuri, iar nu îndeplinirea condiţiilor de formă ale unei convenţii. Ca atare, este nerelevant dacă s-a încheiat un act de împrumut în formă scrisă, interesând numai dacă mărirea patrimoniului s-a făcut pe cai ilicite. În acelaşi sens, trebuie avut în vedere suma de 9.500 euro împrumutată de la F.

Indiferent de opinia instanţei de judecată, chiar şi în absenţa luării în considerare a celor două sume, într-un subsidiar foarte îndepărtat, diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile familiei în perioada 16 octombrie 1996 - 31 decembrie 2010 ar fi fost excedentară.

De asemenea, instanţa trebuie să se raporteze la concluziile expertizei întocmite de către doamna G., cea care a analiza corect, din punct de vedere contabil, toate veniturile şi cheltuielile realizate în perioada cercetată.

Referitor la cuantumul cheltuielilor, instanţa a reţinut greşit, din nou, doar cuantumul acestora aferent perioadei 1996 - 2008, în condiţiile în care perioada cercetată a fost până la 31 decembrie 2010.

Nu în ultimul rând, în motivarea soluţiei, instanţa de fond nu a făcut nicio referire la opinia separată a magistratului din cadrul Comisiei de cercetare a averilor, care a explicat în mod corect, din punct de vedere juridic, justa provenienţă inclusiv a celor două sume de bani împrumutate.

Judecătorul fondului s-a purtat în mod greşit la o paritate de patru, 4368 RON pentru un euro, în condiţiile în care cea reţinută în raportul de evaluare, dar şi în raportul de expertiză a fost de patru, 44 RON pentru un euro.

3.2. În recursul său, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat, în esenţă, următoarele:

Comisia de cercetare a averilor a constatat că între veniturile persoanei cercetate şi ale soţiei acestuia există o diferenţă semnificativă în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010, în suma de 22.808,65 euro, sumă ce nu are caracter justificat. Instanţa de fond a apreciat că este nejustificată suma de 56.398,88 RON.

În mod eronat, instanţa de fond a constatat că veniturile realizate sunt în cuantum de 371.561,16 RON faţă de constatările Comisiei care a reţinut că în perioada 1996 - 2008 au fost obţinute venituri ilicite în cuantum de 326.690,5 RON.

În ceea ce priveşte veniturile obţinute de B., instanţa de fond a reţinut că în perioada 2001 - 2008 a obţinut venituri salariale în sumă de 24.702 RON, ca mai apoi să constate că în perioada 2002 - 2004 aceasta a beneficiat de indemnizaţia de creştere a copilului. Nu au putut fi obţinute în mod legal venituri simultan şi de natură salarială şi indemnizaţii de creşterea copilului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenţi, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Critica întemeiată pe prevederile art. 425 din C. proc. civ. este, observă Înalta Curte, formală, în condiţiile în care judecătorul fondului a făcut o motivare foarte detaliată a hotărârii pe care a pronunţat-o în cauză, fiind explicitat în mod clar raţionamentul care l-a condus la soluţia dată. Judecătorul cauzei a făcut o analiză detaliată a probelor administrate în cauză, arătând scrupulos motivele pe care se întemeiază soluţia, şi de ce a înlăturat anumite susţineri ale părţilor litigante ori de ce nu a luat în considerare anumite probe administrate în dosar.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica fundamentată pe dispoziţiile art. 397 din C. proc. civ., întrucât instanţa nu a acordat nici mai mult, nici altceva decât s-a cerut, aşa cum susţin pârâţii în motivele de recurs. Pur şi simplu, observă Înalta Curte, instanţa de judecată a constatat că veniturile obţinute în mod ilicit de către aceştia, au fost realizate într-o subperioadă a perioadei supuse cercetării. Mai exact, s-a constatat că veniturile ilicite au fost obţinute în intervalul de timp cuprins între 1996 - 2008, însă aceasta nu înseamnă că s-ar fi încălcat o dispoziţie imperativă ori că instanţa a modificat obiectul dosarului. Este indiscutabil că perioada supusă cercetării se situează între anii 1996 şi 2010, iar instanţa de judecată nu a negat niciun moment acest lucru. A admite însă punctul de vedere al pârâţilor, în sensul adiţionării şi a veniturilor obţinute între 2008 şi 2010, precum şi luarea în considerare a cheltuielilor efectuate în aceeaşi subperioadă, ar avea ca efect o asanare artificială a situaţiei veniturilor şi cheltuielilor obţinute de către pârâţi, în aşa fel încât venituri obţinute ilicit ar trebui considerate ca dobândite pe căi legale, în pofida faptului că există probe certe că aceştia au realizat venituri ilicite într-un interval de timp supus cercetării, ceea ce a şi determinat o diferenţă semnificativă între venituri şi cheltuieli, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010.

Apoi, în consonanţă cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte constată că veniturile obţinute din poliţele de asigurare privind daunele parţiale au avut drept scop acoperirea prejudiciului suferit de către pârâţi, ce a rezultat din reparaţiile efectuate pentru autovehiculele avariate. Altfel, s-ar ajunge la dubla contabilizare a sumelor încasate din poliţele de asigurare, odată ca acoperire a prejudiciilor suferite, iar a doua oară ca venituri obţinute în perioada supusă cercetării, ceea ce nu poate fi acceptat. Acelaşi raţionament se impune şi în privinţa sumelor încasate de la C., de la D., precum şi suma restituită cu titlu de taxă de poluare.

Referitor la împrumuturile de 50.000 euro şi 9.500 euro, în mod corect instanţa de judecată nu le-a luat în considerare la stabilirea veniturilor. Aşa cum a precizat prima instanţă, în hotărârea pronunţată, problema nu este aceea de a dovedi actul juridic încheiat între părţile contractante, aşa cum încearcă recurenţii să acrediteze ideea în memoriul de recurs, ci a includerii sau a neincluderii acestor sume în categoria veniturilor licite. Or, în condiţiile în care, bunăoară, se pretinde că împrumutul a avut loc în anul 2008, iar contractul a fost semnat abia în 2012, semnificativ, după invitarea pârâtului la sediul Agenţiei Naţionale de Integritate, în cadrul procedurii de evaluare, cu deplină îndreptăţire instanţa de fond a calificat contractele ca fiind probe încheiate pro causa, ce au fost întocmite pentru a justifica diferenţa dintre venituri şi cheltuieli. Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, consideră că nu este rezonabil să se încheie astfel de acte juridice cu privire la sume de bani importante, după perioade foarte mari de timp de la momentul în care se pretinde că împrumuturile ar fi avut loc, şi numai după ce Agenţia Naţională de Integritate a demarat verificări cu privire la modul de dobândire a averii deţinute de către pârâţi. Un alt element important reţinut de către instanţa de judecată pentru a califica contractele ca acte întocmite pro causa, este că împrumuturile de la domnul E., dar şi de la domnul F., nu au fost menţionate de către pârât în declaraţia de avere din anul în care se pretinde că au fost împrumutate sumele de bani, aşa cum cere, în termeni imperativi şi inderogabili, Legea nr. 176/2010.

Toate acestea, au determinat instanţa de judecată să nu ia în considerare împrumuturile pretins efectuate, ca sume de bani ce se adaugă veniturilor obţinute licit de către pârâţi.

De asemenea, corect a apreciat instanţa de fond că declaraţiile martorilor E. şi F. sunt probe testimoniale pro causa, date fiind relaţiile de rudenie şi de prietenie dintre pârâţi şi martori, relaţii recunoscute, de altfel, în cauză.

Apoi, referitor la neincluderea cuantumului cheltuielilor efectuate în perioada ulterioară intervalului cuprins între 1996 - 2008, Înalta Curte subliniază că raţionamentul cu privire la veniturile din acelaşi interval de timp, expus în cuprinsul prezentei decizii, este perfect valabil şi aici, astfel că nu va mai fi reluat.

În fine, faptul că prima instanţă nu a făcut nicio referire la opinia separată a magistratului din cadrul Comisiei de cercetare a averilor, este o chestiune nerelevantă din punct de vedere juridic. Opinia exprimată de către acel magistrat reprezintă punctul său de vedere în cauză şi nimic mai mult, iar instanţa de judecată nu are obligaţia de a-l examina.

În ceea ce priveşte recursul declarat de Statul Român, acesta este nefondat. Înalta Curte observă că deşi recurentul susţine că instanţa de judecată a stabilit greşit cuantumul veniturilor ilicite realizate de pârâţi, corecte fiind sub acest aspect concluziile Comisiei de cercetare a averilor, totuşi, nu combate argumentat concluziile la care a ajuns judecătorul cauzei. Referitor la veniturile obţinute de către pârâta B., în mod legal prima instanţă a reţinut că aceasta a obţinut atât venituri salariale, cât şi a fost beneficiara indemnizaţiei pentru creşterea copilului. Nu există nicio contradicţie în faptul că într-un anumit interval de timp persoana cercetată a realizat venituri din salarii, iar într-o subperioadă a intervalului în discuţie aceasta a beneficiat de indemnizaţie pentru creşterea copilului.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi de pârâţii A. şi B. împotriva Sentinţei nr. 156 din 14 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2019.

GGC - NN