Tax Evasion Conviction and VAT Refund Order Upheld Despite De Facto Director's Non-Taxpayer Claim

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 134 din data de 12 decembrie 2018 a Tribunalului Sibiu, secţia Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, s-au dispus următoarele:

1. În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 4 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată în stare de recidivă postcondamnatorie.

În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 din C. pen. din 1969 şi s-au interzis inculpatului ca pedepse accesorii drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale).

În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi s-au interzis inculpatului ca pedepse complementare, pe o perioadă de 2 ani, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale).

2. În temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii conexe infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată în stare de recidivă postcondamnatorie.

În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 din C. pen. din 1969 şi s-au interzis inculpatului ca pedepse accesorii drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale).

În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi s-au interzis inculpatului ca pedepse complementare, pe o perioadă de 2 ani, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale).

În temeiul art. 33 lit. b) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., s-a constatat că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului se află în concurs ideal.

În temeiul art. 33 lit. b) din C. pen. din 1969 coroborat cu art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea a închisorii de 4 ani.

În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 din C. pen. din 1969 şi s-au interzis inculpatului ca pedepse accesorii drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale).

În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 35 din C. pen. din 1969, art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele complementare şi s-au interzis inculpatului ca pedepse complementare, pe o perioadă de 2 ani, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale).

În temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 864 alin. (1) din C. pen. din 1969, art. 83 alin. (1) din C. pen. din 1969, s-a revocat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 134 din 13 iulie 2011 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin Decizia penală nr. 115/A din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia şi prin Decizia penală nr. 619 din 28 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi s-a dispus executarea în întregime a acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată prin sentinţă, urmând ca inculpatul A. să execute în final pedeapsa de 7 ani închisoare.

În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 din C. pen. din 1969 şi s-au interzis inculpatului ca pedepse accesorii drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale).

În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 35 din C. pen. din 1969, art. 65 alin. (2) din C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele complementare şi s-au interzis inculpatului ca pedepse complementare, pe o perioadă de 2 ani, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, şi anume: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (respectiv dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale).

În temeiul art. 25 din C. proc. pen., art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., prin raportare la art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ. din 1864, a fost admisă acţiunea civilă formulată de către partea civilă Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă a sumei de 1.895.160 RON reprezentând debit şi accesorii, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente până la data plăţii.

S-a constatat că partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. Dumbrăveni a fost radiată.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu din data de 25 martie 2016 în Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2012 şi aplicată prin Procesul-verbal din data de 10 ianuarie 2017 al I.P.J. Sibiu, Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice asupra bunului imobil aflat în proprietatea inculpatului A., situat la adresa: oraş Dumbrăveni, judeţul Sibiu, compus din 2 camere, bucătărie, cămară, baie, hol şi balcon (părţi comune: fundaţie, acoperiş, hol, casa scărilor, uscătorie, instalaţie de apă, canalizare, gaz metan, instalaţie electrică, încălzire centrală, antenă colectivă C., trotuar de protecţie), în cotă de 1/1, înscris în CF nr. x-C1-U2-Dumbrăveni (nr. CF vechi x), nr. top x VIII şi asupra bunului mobil aflat în proprietatea inculpatului A., respectiv autoturismul marca x, culoare gri, serie şasiu x, serie motor x, an de fabricaţie 1998, nr. de înmatriculare x, până la concurenţa sumei de 1.895.160 RON.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a unei copii a dispozitivului hotărârii judecătoreşti, la data rămânerii definitive a acesteia, pentru a se face menţiunile corespunzătoare în registrul comerţului.

Prin Decizia penală nr. 617 din data de 7 octombrie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 134/2018 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. x/2017, a fost desfiinţată sentinţa penală atacată în ce priveşte latura civilă a cauzei şi procedându-se la o nouă judecată în aceste limite:

S-a redus de la 1.895.160 RON la 1.813.012 RON cuantumul debitului şi accesoriilor acordate părţii civile Statul Român prin Agenţia de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi a fost obligat inculpatul A. la plata acestei sume, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente calculate conform Codului de procedură fiscală până la achitarea integrală a debitului.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată inculpatului A. la data de 17 decembrie 2020 - la adresa din Dumbrăveni, judeţul Sibiu (în urma verificărilor efectuate de grefierul de şedinţă în baza de date A.N.P. - proces-verbal fila x - s-a constatat că inculpatul A. nu figurează încarcerat), iar termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 18 ianuarie 2021.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 24 decembrie 2020.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, inculpatul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în motivarea cererii, recurentul inculpat A. a susţinut că prezentarea acuzaţiei, astfel cum rezultă atât din rechizitoriu, cât şi din hotărârea pronunţată de instanţa de fond şi de cea de apel, exclude aplicarea normei de incriminare, deoarece nu există concordanţă (tipicitate) între fapta concretă comisă şi modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală.

Prealabil, recurentul a făcut trimitere la jurisprudenţa instanţei supreme (Decizia nr. 510/RC/2016, nr. 52/RC/2017, nr. 263/RC/2020 şi nr. 285/RC/2020) şi a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, apreciind că aceasta îndeplineşte toate cerinţele prevăzute de lege.

Cu privire la determinarea elementelor de tipicitate ale infracţiunii, precum şi a legii penale mai favorabile, având în vedere că actele materiale sunt expuse de procuror ca fiind săvârşite în perioada 2008 - 2012 (făcându-se referire în rechizitoriu chiar la perioada supusă controlului fiscal 2007 - 2012), s-a solicitat să fie avute în vedere interpretările date în lucrarea "Ghid de bune practici în domeniul combaterii infracţiunilor de evaziune fiscală" (Consiliul Superior al Magistraturii, Bucureşti, 2015).

Recurentul inculpat a susţinut că nu putea fi subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală, deoarece nu era contribuabil, noţiunea de contribuabil fiind aplicabilă doar celui care datorează impuneri în sistem real, acesta putând fi SC B. SRL Dumbrăveni şi administratorul D. Acestui asociat/administrator de drept îi revenea atât obligaţia legală de ţinere corectă a contabilităţii, cât şi profitul societăţii.

S-a arătat că răspunderea fiscală (cu consecinţa răspunderii penale) revine, conform legii, oricărei persoane care are obligaţia de a urma un anumit regim contabil impus de lege. Obligaţia de a ţine evidenţele financiar-contabile revine contribuabilului, prin contribuabil înţelegându-se, conform art. 2 din Legea nr. 241/2005 şi art. 17 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică, care datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat.

Astfel cum s-a reţinut în Ghidul de bune practici în domeniul combaterii infracţiunilor de evaziune fiscală (Consiliul Superior al Magistraturii, Bucureşti, 2015) raportat la subiectul activ al infracţiunii prevăzut de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, sfera noţiunii de contribuabil se reduce, norma fiind aplicabilă doar contribuabilului datorând impuneri în sistem real. În concret, obligaţia de a conduce evidenţele contabile şi fiscale este exercitată personal de către contribuabil sau este delegată unei persoane fizice sau juridice. În speţa concretă, inculpatul, în calitate de administrator al societăţii comerciale cu răspundere limitată, avea obligaţia de a conduce evidenţe financiar-contabile în partidă dublă şi, deci, calitatea de gerant de drept al societăţii, iar infracţiunea îi este imputabilă deoarece era singura persoană care avea atribuţii de gestionare a patrimoniului persoanei juridice, el având controlul asupra situaţiei de fapt şi de drept relevante fiscal. Efectuarea unei operaţiuni sau realizarea unui venit este atribuţia exclusivă a gerantului, iar evidenţierea, în sensul legii penale, nu presupune simpla înregistrare a operaţiunii, ci evidenţierea acesteia în scopul de a produce efecte juridice proprii acestei operaţiuni, de drept comercial, societar sau fiscal.

Recurentul a susţinut că administratorul contribuabilului persoană juridică SC B. SRL Dumbrăveni - respectiv D. - avea obligaţia de a organiza şi conduce contabilitatea persoanei juridice, aceasta cu atât mai mult cu cât infracţiunea este întotdeauna săvârşită în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice. Administratorul contribuabilului persoană juridică are obligaţia de a organiza şi conduce contabilitatea societăţii comerciale.

S-a solicitat să fie avute în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 82/1991 - respectiv atragerea răspunderii persoanelor care au obligaţia legală sau contractuală de a ţine evidenţa contabilă sau de a gestiona patrimoniul societăţii (contabilii angajaţi pentru acest serviciu).

În acest sens a fost modificat cadrul legal prin O.U.G. nr. 37/2011, respectiv alin. (4) al art. 10 din Legea nr. 82/1991, potrivit căruia:

"Răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului-şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie, împreună cu personalul din subordine. În cazul în care contabilitatea este condusă pe bază de contract de prestări de servicii, încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, răspunderea pentru conducerea contabilităţii revine acestora, potrivit legii şi prevederilor contractuale".

S-a arătat că, în hotărârea pronunţată de instanţa de fond (pag. 10 - 11), s-a luat act că numitul E., în perioada octombrie 2007 - martie 2008, mai 2009 - iunie 2009 a deţinut calitatea de director economic/contabil la SC B. SRL Dumbrăveni.

S-a solicitat să fie avute în vedere argumentele reţinute în Decizia nr. 2536/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală: Raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective, este evident că legea are în vedere doar răspunderea pentru angajarea contabilului şi organizarea contabilităţii, iar nu răspunderea pentru modul în care sunt aplicate reglementările contabile. Că este aşa rezultă şi din reglementarea expresei introdusă ulterior prin O.U.G. nr. 37/2011, respectiv alin. (4) al art. 10 din Legea nr. 82/1991, potrivit căreia:

"Răspunderea pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile revine directorului economic, contabilului-şef sau altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie, împreună cu personalul din subordine. În cazul în care contabilitatea este condusă pe bază de contract de prestări de servicii, încheiat cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, răspunderea pentru conducerea contabilităţii revine acestora, potrivit legii şi prevederilor contractuale."

Faţă de aceste considerente, Curtea constată că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv poziţia subiectivă specifică infracţiunii de evaziune fiscală, impunându-se achitarea inculpatei, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) din C. proc. pen. (...).

În continuare, recurentul a arătat că atât procurorul, cât şi judecătorul primei instanţe au luat ca cert un prejudiciu stabilit de expert împotriva reglementărilor legale.

Astfel, potrivit art. 1221 din O.G. nr. 92/2003 şi Deciziei nr. 1/2008 privind procedura insolvenţei, aprobată prin OPANAF nr. 1537/2008, "începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în cazul contribuabililor pentru care s-a deschis procedura reorganizării judiciare şi a insolvenţei, după caz, nu se mai datorează şi nu se mai calculează obligaţii fiscale accesorii pentru creanţele înscrise la masa credală şi pentru cele rezultate din activitatea curentă, indiferent de data deschiderii acestei proceduri."

În cauză, organul de inspecţie fiscală a apreciat că totalul operaţiunilor menţionate anterior a fost efectuat cu scopul disimulării realităţii, prin sfera de introducere a acestor operaţiuni ilicite în sfera de aplicare a TVA şi crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există, având drept consecinţă neplata TVA la buget, în perioada decembrie 2008 - martie 2012 (40 de luni). Prejudiciul cauzat bugetului de stat a fost stabilit la suma de 1.870.364 RON, din care TVA în cuantum de 874.521 RON, majorări de întârziere 216.377 RON, penalităţi de întârziere 104.537 RON şi impozit pe profit în cuantum de 541.032 RON, majorări de întârziere 82.827 RON, penalităţi de întârziere 51.070 RON, sumă cu care D.G.F.P Sibiu s-a constituit parte civilă în cauză. Aşadar, împotriva reglementărilor legale, s-a apreciat şi a fost luat în considerare pentru încadrarea juridică în formă agravată un prejudiciu la care s-au adăugat nelegal sumele aferente accesoriilor, dobânzilor şi penalităţilor socotite pe perioada judecării cauzei de insolvenţă.

În ceea ce priveşte solidaritatea obligaţiei de plată, s-a arătat că inculpatul răspunde în solidar cu partea responsabilă civilmente, respectiv societatea comercială, care răspunde cu patrimoniul ei în repararea prejudiciului cauzat, societate în cadrul căreia a îndeplinit calitatea de administrator sau asociat sau în folosul căreia a acţionat, chiar dacă aceasta se află în procedura de insolvenţă, atâta vreme cât societatea nu a fost încă radiată. Dacă societatea a fost radiată, obligaţiile fiscale se socotesc stinse.

În acest sens, s-a menţionat că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, obligaţiile fiscale ale debitorului radiat din Registrul Comerţului, respectiv cele pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie, se scad din evidenţă.

S-a susţinut că, potrivit art. 266 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, obligaţiile fiscale datorate de debitori, persoane juridice, radiaţi din registrele în care au fost înregistraţi potrivit legii se anulează după radiere dacă pentru plata acestora nu s-a atras răspunderea altor persoane, potrivit legii.

Recurentul inculpat a solicitat să fie avute în vedere interpretările date în lucrarea "Ghid de bune practici în domeniul combaterii infracţiunilor de evaziune fiscală" (Consiliul Superior al Magistraturii, Bucureşti, 2015), cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi a redat paragrafele pe care le-a considerat relevante din cuprinsul acestui ghid.

În legătură cu încadrarea juridică, s-a solicitat să fie avută în vedere şi Decizia nr. 4/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin care s-a stabilit că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, raportat la art. 289 din C. pen., aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.

În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, s-a amintit, în primul rând, că acesta este compus nu doar din cuantumul obligaţiilor fiscale aferente debitelor principale, la acestea adăugându-se dobânzi, penalităţi, majorări de întârziere, calculate până în ziua achitării integrale a sumelor datorate.

Caracterizând data de la care se naşte plata creanţei fiscale, instanţa de apel a statuat faptul că aceasta are un caracter cert, lichid şi exigibil de la data săvârşirii infracţiunilor.

Referitor la reţinerea variantei agravante prevăzute de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, s-a arătat că în cazul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în valoarea prejudiciului - care, dacă depăşeşte 100.000 de euro în echivalentul monedei naţionale, determină reţinerea variantei agravate prevăzute în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 - nu se includ obligaţiile fiscale accesorii şi nici cheltuielile reale efectuate de inculpat, în ipoteza în care infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale este comisă prin evidenţierea în actele contabile a unor operaţiuni fictive care atestă cheltuieli mai mari decât cele efectuate în realitate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Recurentul inculpat a precizat că a fost pus sub acuzare în baza declaraţiilor administratorului societăţii - respectiv ale numitului D.. S-a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 618/C din 29 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2012, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei faţă de debitoarea SC B. SRL Dumbrăveni, fiind numit în calitate de administrator judiciar F.. Prin Sentinţa civilă nr. 1.335/C din 26 noiembrie 2012, s-a dispus intrarea în faliment, dizolvarea societăţii şi ridicarea dreptului de administrare al debitorului. Prin raportul nr. x cu privire la situaţia economico-financiară, patrimonială şi de fapt şi asupra cauzelor care au condus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor responsabile de această stare de fapt întocmit de lichidatorul judiciar, s-a arătat că, referitor la persoanele vinovate de ajungerea societăţii în procedura falimentului, din relatările administratorului social al debitoarei, D., reiese că vinovat de această stare este fostul director al societăţii B. SRL, A.. Având în vedere faptul că A. nu are calitate în societate, respectiv nu este asociat şi nici administrator social, lichidatorul judiciar a arătat că este în imposibilitate de a formula o cerere de atragere a răspunderii patrimoniale împotriva acestuia.

Făcând trimitere la considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de fond, recurentul inculpat a susţinut că, mergând pe premisa că este vinovat deoarece are un mod de operare stabilit anterior, instanţa nu a mai analizat apărările sale şi le-a respins, fără a motiva această soluţie. A solicitat să se observe că activitatea pe care o desfăşura era strict limitată la atribuţiile de director.

Atât administratorul D., cât şi lichidatorul care a preluat procedura insolvenţei şi-au asigurat din activitatea societăţii/din procedurile desfăşurate beneficii financiare, aceasta situaţie fiind oglindită în lucrările de la dosar.

Referitor la sesizarea organelor de cercetare penală, recurentul inculpat a arătat că plângerea penală a fost depusă de A.N.A.F. faţă de D., administratorul societăţii. Ulterior, în baza unor înţelegeri frauduloase, recurentul a fost introdus în acţiunea penală şi a fost lăsat să fie singurul responsabil pentru pretinsele fraude.

În ceea ce priveşte atragerea răspunderii patrimoniale, precum şi procedura anterioară desfăşurată în procedura insolvenţei/falimentului, recurentul a susţinut că acestea s-au desfăşurat în contradictoriu numai D., administratorul societăţii.

De asemenea, cu privire la stabilirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii, s-a solicitat să fie avute în vedere şi următoarele aspecte:

A.N.A.F., prin Adresa nr. x din 28 iunie 2012, cu referire la Procesul-verbal de control nr. x din 25 iunie 2012, a făcut o sesizare către Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu pentru declanşarea urmăririi penale contra lui D. pentru infracţiunea de evaziune fiscală. A.N.A.F. s-a constituit parte civilă cu suma de 1.870.364 RON contra lui D..

Inculpatul a solicitat ca expertul să efectueze o evaluare proprie asupra obiectivelor înaintate către instanţa de judecată - având în vedere că în Raportul de expertiză depus la prima instanţă, dosar, fila x se menţionează: specialiştii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu au calculat un prejudiciu total de 1.892.928 RON.

A.N.A.F. s-a constituit parte civilă pentru suma de 1.415.553 RON contra administratorului D. - reprezentant legal al contribuabilului.

S-a susţinut că acest prejudiciu se raportează la interpretările interne în materie de fraudă fiscală, fără a fi luate luat în considerare deciziile obligatorii ale C.J.U.E. referitor la parteneri inactivi. Sub acest aspect, s-a arătat că se impune a se defalca situaţia acestora în funcţie de dezlegările date prin deciziile obligatorii ale C.J.U.E.:

- inactivi ce au rămas inactivi pe durata controlului şi până la zi - perioade distincte - în funcţie de interpretările obligatorii date prin Decizia nr. 86/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- perioada în care a fost reactivat statutul fiscal de plătitor de TVA - al fiecărui agent economic dintre cele 19 societăţi comerciale menţionate în rechizitoriu şi în hotărârea primei instanţe.

S-a făcut trimitere la jurisprudenţa obligatorie a C.J.U.E. în materia garantării securităţii juridice în statele membre ale Uniunii Europene - Cauza C 401/18, Herst împotriva Odvolaci.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul inculpat a precizat că este nelegală modalitatea în care instanţa de fond a ales regimul juridic aplicabil pedepsei - cu referire la existenţa unei pedepse stabilite anterior.

Astfel, deşi s-a menţionat că hotărârea anterioară prin care s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei a rămas definitivă la data de 28 februarie 2012, situaţie în care programul de supraveghere putea fi stabilit numai după aceasta dată, respectiv cu începere din luna martie 2012, judecătorul a menţionat, contrar realităţii, că faptele au fost comise în formă continuată în termenul de încercare al suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere stabilite prin Sentinţa penală nr. 134 din 13 iulie 2011 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin Decizia penală nr. 115/A din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia şi prin Decizia penală nr. 619 din 28 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Acest raţionament a dus la o soluţie greşită sub aspectul alegerii şi stabilirii pedepsei, fără a se avea în vedere ca aşa zisa activitate infracţională se reţine a fi fost săvârşită anterior rămânerii definitive a hotărârii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 28 februarie 2012, însă doar ultimul act material se reţine a fi săvârşit la data ultimei facturi - luna martie 2012.

Recurentul a susţinut că soluţia este contrară celor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 11/2016, decizia nr. 21/2014 şi decizia nr. 13/2015. Totodată, s-a solicitat să fie avută în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014.

A arătat recurentul că hotărârea prin care s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei a rămas definitivă la data de 28 februarie 2012, hotărârea nu a fost redactată şi nu i-a fost comunicată până la sfârşitul lunii martie 2012, iar programul de supraveghere nu i-a fost adus la cunoştinţă până la sfârşitul lunii martie 2012. Drept urmare, nu se poate afirma că, având cunoştinţă de programul de supraveghere, cu rea-credinţă, ar fi săvârşit o nouă infracţiune, în luna martie 2012 (data săvârşirii ultimului act material).

În rechizitoriu se reţine că ultimul act material al infracţiunilor pentru care a fost judecat în cauză ar fi fost în luna martie 2012, nefiind în realitate niciodată precizat. Deoarece nu a fost identificat acest ultim act material, date fiind consecinţele juridice, recurentul a susţinut că nu se poate lua în considerare afirmaţia procurorului că ar exista acest act material. S-a solicitat să fie avută în vedere şi jurisprudenţa obligatorie a C.J.U.E. în materia garantării securităţii juridice în statele membre ale Uniunii Europene, făcându-se trimitere la cauza C 401/18, Herst împotriva Odvolaci.

În opinia recurentului, instanţa era obligată să verifice dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 85 din C. pen. din 1969, privind anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

Raportat la perioada în care s-ar fi comis faptele - înainte de rămânerea definitivă a primei hotărâri - februarie 2012 - judecătorul primei instanţe putea observa următoarele:

1. Prima hotărâre de condamnare a rămas definitivă în februarie 2012;

2. Ultimul act material în prezenta cauză se afirmă a fi fost săvârşit în martie 2012;

3. Se impunea să fie anulată suspendarea pedepsei;

4. Se impunea să fie efectuată contopirea pedepselor;

5. Se constata prescrisă răspunderea penală.

S-a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva modului în care a fost exclusă de la aplicare jurisprudenţa recentă a C.J.U.E. în materie (cauza C-430/19, cauza C-101/16).

Referitor la prescripţia privind stabilirea şi executarea obligaţiilor fiscale, recurentul inculpat a redat dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, art. 215 alin. (1), art. 110 - art. 112, art. 131 - art. 135 din Legea nr. 207/2015 şi dispoziţiile Codului de procedură fiscală din 2003 - art. 91, art. 92, art. 93.

S-a menţionat şi faptul că, în cauză, a intervenit prescripţia răspunderii penale, cu referire la deciziile pronunţate de Curtea Constituţională a României şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul a precizat că perioada în care ar fi participat la săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9, art. 8 din Legea nr. 241/2005 este 2008 - martie 2012, iar răspunderea penală este înlăturată prin prescripţie, care este reglementată de art. 121 - 124 şi art. 128 - 130 din C. pen. din 1969. Şi răspunderea fiscală este înlăturată prin prescripţie, în condiţiile art. 91 alin. (3) din Codul de procedură fiscală.

Raportat la cele expuse în actul de acuzare, recurentul a apreciat că a intervenit prescripţia răspunderii penale, ceea ce impune aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Astfel, s-a solicitat să se constate că a intervenit prescripţia răspunderii penale prev. de art. 154 alin. (1) lit. d) din noul C. pen., urmare a efectelor pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018.

Recurentul a arătat că se reţine în ordonanţa de extindere a urmăririi penale că pretinsele acte de evaziune fiscală s-au desfăşurat în perioada 2008 - martie 2012 şi, întrucât termenul de prescripţie este de 8 ani, acesta s-a împlinit la sfârşitul lunii martie 2020.

S-a arătat că, potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2015 (text în vigoare la data pretinselor fapte): (1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani crea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: (...) c) evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;

(2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 2 ani.

Recurentul a menţionat că alin. (2) al art. 9 din Legea nr. 241/2005 a fost modificat de Legea nr. 50/2013 (Dacă prin prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani), însă nu i se aplică modificările aduse prin Legea nr. 50/2013, fiind înlăturate de beneficiul legii penale mai favorabile.

Aşadar pedeapsa de referinţă pentru calculul termenului de prescripţie va fi de 8 ani închisoare + 2 ani închisoare = 10 ani închisoare

Termenul de prescripţie raportat la pedeapsa de 10 ani închisoare este, potrivit art. 122 din C. pen. din 1969, de 8 ani.

Potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. în vigoare, termenul de prescripţie a răspunderii penale în situaţia dată este tot de 8 ani.

S-a arătat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a statuat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională. Aceasta decizie nu este interpretativă, ci una prin care s-a declarat neconstituţionalitatea unei părţi din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel că sintagma "îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză" este suspendată de drept, iar în ipoteza în care legiuitorul nu a emis o normă legală de adaptare a acestui text de lege conform deciziei Curţii Constituţionale a României, în 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, partea din text care a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele. Acest termen de 45 zile a expirat în luna august 2018, astfel încât în prezent dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. au următorul conţinut: cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe.

Chiar dacă în finalul Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 se arată: Curtea constată că soluţia legislativă anterioară prev. de art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969 îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei penale doar prin îndeplinirea unui act care potrivit legii trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat - recurentul a apreciat că nu revine procurorului sau judecătorului sarcina de a completa dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., ci legiuitorului. Este evident că, în prezent, nu se poate adăuga la textul de lege. Dacă s-ar proceda altfel, s-ar încălca principiile fundamentatele ale dreptului penal - în special cel al legalităţii.

Recurentul inculpat a susţinut că deciziile Curţii Constituţionale produc efectele unor legi penale mai favorabile şi a arătat că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional (Deciziile nr. 1092/2012, nr. 511/2013), dispoziţiile legale succesive privitoare la prescripţia răspunderii penale trebuie analizate din perspectiva legii penale mai favorabile, deoarece privesc o instituţie de drept penal substanţial.

Pentru a se identifica legea penală mai favorabilă, recurentul a arătat că trebuie analizate:

- dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. proc. pen., ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018;

- dispoziţiile art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, conform cărora cursul prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat inculpatului în desfăşurarea procesului penal;

- art. 91 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În opinia recurentului, dispoziţiile actuale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt mai favorabile. Fiind vorba despre o dispoziţie cu caracter de lege penală mai favorabilă, efectele sale retroactivează şi se vor aplica şi în prezenta cauză.

În finalul motivelor de recurs, s-a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 215/RC/2020, Decizia nr. 286/RC/2015, Decizia nr. 240/RC/2020, Decizia nr. 79/RC/2020, Decizia nr. 370/RC/2017, Decizia nr. 150/RC/2017, Decizia nr. 357/RC/2016), precum şi la jurisprudenţa C.J.U.E. (cauza C-18/13, cauza C-374/16, cauza C-375/16, cauza C-101/16).

În concluzie, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie, astfel cum a fost formulat.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi părţii civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, însă nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 22 ianuarie 2021.

Prin referatul din data de 22 ianuarie 2021, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la termenul din data de 9 februarie 2021.

Prin Încheierea din data de 9 februarie 2021 s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 617 din data de 7 octombrie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

S-a trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursului în casaţie.

S-a fixat termen la data de 23 februarie 2021, pentru când s-a dispus citarea părţilor.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., în conformitate cu dispoziţiile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că Decizia nr. 617 din data de 07 octombrie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, a fost pronunţată în apel şi poate fi atacată cu recurs în casaţie, neregăsindu-se printre hotărârile sau soluţiile enumerate de art. 434 alin. (2) din C. proc. pen.

Cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţiile prevăzute art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen.

Referitor la îndeplinirea condiţiei impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că recurentul inculpat A. a invocat cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) şi art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege).

Înalta Curte a constatat că recurentul inculpat A. a solicitat să fie avută în vedere Decizia nr. 4/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin care s-a stabilit că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, raportat la art. 289 din C. pen., aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.

Înalta Curte a reţinut că, în cauză, recurentul inculpat a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Prin hotărârea atacată nu s-a reţinut existenţa unui concurs real de infracţiuni - între cea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994] şi cea de fals intelectual, prevăzută de art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea contabilităţii nr. 82/1991 raportat la art. 289 din C. pen., astfel încât hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea celor statuate din decizia nr. 4/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.

Referitor la susţinerea recurentului inculpat, în sensul că prejudiciul care i se impută în cauză a fost greşit stabilit (s-a susţinut că s-a avut în vedere pentru încadrarea juridică în formă agravată un prejudiciu la care s-au adăugat nelegal sumele aferente accesoriilor, dobânzilor şi penalităţilor socotite pe perioada judecării cauzei de insolvenţă), Înalta Curte a constatat că acest aspect nu se circumscrie prezentului cadru procesual, critica formulată vizând temeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea acesteia.

Aceste apărări nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen., întrucât recurentul inculpat tinde la reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator sub aspectul prejudiciului, care a fost reţinut deja cu titlu definitiv prin hotărârea atacată.

În ceea ce priveşte apărările formulate de recurent referitor la legea penală mai favorabilă, Înalta Curte a constatat că acestea excedează controlului jurisdicţional care poate fi exercitat în prezentul cadru procesual, necircumscriindu-se vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute în art. 438 din C. proc. pen.

În schimb, Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., doar în ceea ce priveşte verificarea în drept a situaţiei de fapt cu privire la problema de drept invocată referitor la infracţiunile de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 9 alin. (1) lit. c) raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, în sensul că acestea nu întrunesc un element de tipicitate - referitor la calitatea de subiect activ - recurentul inculpat a susţinut că nu putea fi subiect activ al infracţiunilor de evaziune fiscală, deoarece nu era contribuabil.

Astfel cum s-a menţionat anterior, analiza acestui aspect se poate realiza strict în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare şi vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului pedepsei. Aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută şi menţinută prin hotărârea atacată, precum şi de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond sau de apel.

S-a apreciat că recursul în casaţie este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., doar în ceea ce priveşte verificarea aplicării dispoziţiilor privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (art. 864 din C. pen. din 1969).

Această critică nu presupune chestiuni de apreciere privind individualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare, ci vizează strict un calcul matematic prin raportare la dispoziţiile incidente care reglementează revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. Analiza acestui aspect se va realiza strict în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată.

Referitor la criticile formulate de recurentul inculpat, în sensul că a intervenit prescripţia răspunderii penale, Înalta Curte a constatat că acestea nu se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 sau pct. 12 din C. proc. pen.. Acestea nu pot fi analizate nici în cadrul cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care prevede că hotărârile sunt supuse casării când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal. Recurentul inculpat, prin motivele de recurs, a invocat ipoteza inversă, că în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal. În ipoteza în care există probe cu privire la incidenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., iar instanţa nu dispune încetarea procesului penal, poate fi exercitată calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, în condiţiile art. 426 lit. b) sau lit. i) din C. proc. pen.

În dezbateri, la termenul de judecată din data de 23 februarie 2021, apărătorul ales al recurentului inculpat A. a susţinut, în esenţă, că sunt incidente dispoziţiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. cu referire la cele două infracţiuni prevăzute de art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Referitor la infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, apărarea a precizat că inculpatul A. nu a avut şi nu putea să aibă niciodată calitatea de contribuabil faţă de starea factuală reţinută, având în vedere că acesta deţinea doar calitatea de director în respectiva societate.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, apărarea a susţinut că în această situaţie, contribuabilul este societatea SC B. SRL, astfel că obligaţiile fiscale pentru societate nu reveneau în sarcina recurentului inculpat A., ci reveneau în sarcina administratorului acestei societăţi.

Referitor la cel de-al doilea temei al recursului în casaţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 pct. 12 C. proc. pen., apărarea a susţinut că hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, respectiv modalitatea prin care s-a ales forma revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei şi nu a anulării suspendării sub supraveghere.

Susţinerile apărării au fost expuse pe larg în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Analizând recursul în casaţie formulat de recurentul inculpatul A. potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 9 februarie 2021, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.. Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a caracterului nelegal al hotărârilor judecătoreşti tinzând la desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpatul A. a fost admisă în principiu pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., doar în ceea ce priveşte verificarea în drept a situaţiei de fapt cu privire la problema de drept invocată referitor la infracţiunile de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 9 alin. (1) lit. c) raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, în sensul că acestea nu întrunesc un element de tipicitate - referitor la calitatea de subiect activ - recurentul inculpat a susţinut că nu putea fi subiect activ al infracţiunilor de evaziune fiscală, deoarece nu era contribuabil.

Deoarece legea nu prevede competenţa de a administra probe cu privire la situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie îşi fundamentează soluţia pe baza faptelor anterior constatate. Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate da o nouă apreciere a materialului probator sau să se stabilească o altă situaţie de fapt, pe baza căreia să se analizeze concordanţa faptei nou reţinute în recurs în casaţie cu tipicitatea infracţiunii care a făcut obiectul acuzaţiei. În calea de atac a recursului în casaţie, verificarea hotărârii atacate se face doar în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019).

Totodată, s-a reţinut că art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)". În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 442/RC/2017.

Cu privire la argumentele recurentului referitoare la neconcordanţa între faptele reţinute şi modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală, Înalta Curte constată s-a susţinut că nu întrunesc condiţiile de tipicitate a infracţiunilor prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi respectiv art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din aceeaşi lege, subliniindu-se faptul că în cazul infracţiunii prevăzute de art. 8 din lege subiectul activ era administratorul societăţii, respectiv D., iar în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din lege subiectul activ era persoana juridică însăşi, şi anume S.C. B. S.R.L. Dumbrăveni.

Referitor la critica recurentului privind lipsa calităţii de subiect activ al infracţiunilor de evaziune fiscală, se constată inculpatul a negat caracterul penal al faptelor reţinute în sarcina sa, susţinând că nu putea avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală deoarece nu întrunea cerinţa de a fi contribuabil, respectiv administrator al societăţii.

Aşa cum s-a arătat, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de curtea de apel, corespunde infracţiunilor pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare. Procedând, aşadar, la analiza tipicităţii obiective a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, Înalta Curte constată că sunt relevante constatările instanţei de apel, reţinute cu titlu definitiv, în motivarea deciziei atacate arătându-se că A., în calitate de director şi administrator de fapt al SC B. SRL Dumbrăveni, a evidenţiat în actele contabile sau în alte documente legale cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, respectiv înregistrarea în evidenţele contabile, în cursul anilor 2008 - 2012, a unui număr de 1.133 de achiziţii de la societăţi furnizoare (societăţi comerciale de tip fantomă), în scopul diminuării bazei impozabile şi implicit a impozitului pe profit datorat bugetului de stat, precum şi în scopul obţinerii de compensări de TVA de la buget timp de 40 de luni, creând bugetului consolidat al statului un prejudiciu în sumă totală de 1.415.553 RON.

De asemenea, s-a reţinut că inculpatul A., în perioada 1 decembrie 2008 - 31 martie 2012, în calitate de administrator de fapt al SC B. SRL a declarat la organul fiscal achiziţionarea de bunuri şi servicii de la un număr de 19 parteneri inactivi, radiaţi, (40 de acte materiale) pe care societatea verificată le-a considerat cheltuieli deductibile la stabilirea impozitului pe profit şi pentru care a dedus TVA aferentă, deşi în fapt nu au avut loc în realitate.

Instanţele au reţinut ca elemente de tipicitate relevante pentru conţinutul infracţiunilor care au făcut obiectul acuzaţiei că:

- SC B. SRL îşi desfăşura activitatea acasă la A.;

- extrasele de cont şi ordinele de plată erau semnate de A.;

- A. era singurul care lua hotărâri în legătură cu administrarea societăţii.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, "constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea- credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat".

De asemenea, conform art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale "constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive."

Alin. (2) al aceluiaşi text de lege arată că "dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani".

Atât doctrina cât şi practica judiciară au dat o interpretare concordantă cu privire la calitatea de subiect activ al infracţiunilor în discuţie, mult anterioară faptelor din prezenta cauză, astfel încât apărările recurentului vor fi respinse.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale s-a arătat că subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană (A. Petre, Consideraţii privind unele infracţiuni de evaziune fiscală "propriu-zisă", Caiete de drept penal nr. 4/2008).

Contrar celor susţinute de recurent, cu privire la calitatea subiectului activ, în Ghidul de bune practici în domeniul combaterii evaziunii fiscale (http://www.x.ro/x.pdf) nu susţine că subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din lege trebuie să aibă calitatea administrator în sensul întrunirii condiţiilor formale, de drept, pentru această funcţie. Astfel Ghidul menţionat arată că în cazul infracţiunii descrise de art. 9 alin. (1) lit. c): subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile pentru a răspunde penal.(...) Infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 poate avea ca subiect activ administratorul de fapt al societăţii, iar nu numai administratorul de drept al societăţii, întrucât legea nu prevede calitatea subiectului activ şi nu condiţionează existenţa infracţiunii de săvârşirea faptei de către o persoană care are o anumită calitate, cum este cea de administrator de drept al societăţii.(Decizia penală nr. 272 din 2013, a ÎCCJ, secţia penală).

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 8 din lege, Ghidul menţionează: Subiectul activ al acestei infracţiuni este calificat, fiind vorba întotdeauna de un contribuabilul care stabileşte cu rea-credinţă că are de rambursat, restituit sau compensat anumite sume de bani.

Raportat la acest fapt, prin contribuabil se înţelege, conform art. 2 din Legea nr. 241/2005 şi art. 17 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică şi care datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat. În concret, obligaţia de a conduce evidenţele contabile şi fiscale este exercitată personal de către contribuabil sau este delegată unei persoane fizice sau juridice. În speţă, conform situaţiei de fapt reţinute de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată în recurs în casaţie, inculpatul, era singura persoană care avea atribuţii de gestionare a patrimoniului persoanei juridice, având controlul asupra situaţiei de fapt şi de drept relevante fiscal.

Totodată, din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Decizia nr. 272/2013, rezultă că "infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constând în evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, săvârşită în cadrul unei societăţi, poate avea ca subiect activ administratorul de fapt al societăţii, iar nu numai administratorul de drept al societăţii, întrucât legea nu prevede calitatea subiectului activ şi nu condiţionează existenţa infracţiunii de săvârşirea faptei de către o persoană care are o anumită calitate, cum este cea de administrator de drept al societăţii".

Tot instanţa supremă a reţinut în numeroase decizii de speţă faptul că aspectele concrete ale cauzei pot califica un inculpat ca subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală legea nefăcând nicio distincţie între administratorul de fapt şi cel de drept câtă vreme unul sau altul, ori ambii realizează administrarea concretă a firmei, astfel că situaţia lor în materia răspunderii penale este similară (ÎCCJ, secţia penală, Decizia nr. 3105/2014. În acelaşi sens, ÎCCJ, secţia penală, Decizia nr. 145/A/2015, ÎCCJ, secţia penală, Decizia nr. 2731/2014, ÎCCJ, secţia penală, Decizia nr. 1423/2014, www.x.ro).

Atunci când o persoană nu a fost de bună credinţă în comportamentul său direct faţă de Agenţia de Administrare Fiscală şi, indirect, faţă de lege, şi a întreprins cu bună-ştiinţă acte şi fapte care au condus la diminuarea impozitului datorat, acea persoană rămâne direct răspunzătoare, atât faţă de organele fiscale, dar în special în faţa legii penale (pentru fals, uz de fals în declaraţii, evaziune fiscală etc.).

Persoana care furnizează documentele pe baza cărora se calculează, se reţin şi se virează taxele şi impozitele unei persoane juridice către administraţia fiscală are calitatea de subiect activ al infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, având în vedere că voinţa persoanei juridice nu se poate forma şi exercita cu privire la respectivele taxe şi impozite în lipsa conduitei respectivei persoane fizice.

Analizând din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. critica recurentului inculpat privind lipsa calităţii de subiect activ al infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută în prevăzute de art. 8 alin. (1) şi, respectiv art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de control judiciar, că poate fi subiect al infracţiunii orice persoană fizică sau juridică care acţionează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia. Prin urmare, subiect activ poate fi administratorul de drept al societăţii, precum şi administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societăţii - director, contabil, vânzător - în măsura în care prin acţiunile şi/sau inacţiunile lor urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor şi impozitelor datorate (în acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013).

Aşadar, contrar argumentelor inculpatului A. în sensul că nu avea calitatea de contribuabil faţă de starea factuală reţinută, având în vedere că acesta deţinea doar calitatea de director în respectiva societate, se constată că instanţa de apel a reţinut că acesta era administrator de fapt al societăţii în cauză, astfel că sunt întrunite condiţiile de tipicitate în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută în prevăzute de art. 8 alin. (1) şi, respectiv, art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale pentru care s-a dispus condamnarea sa.

Faţă de cele ce preced, interpretarea, dată în hotărârea atacată în recurs în casaţie, noţiunii de subiect activ, este constantă, consecventă şi în conformitate cu argumentele instanţei de apel.

Din conţinutul deciziei din apel rezultă şi că în speţă au fost analizate toate elementele de tipicitate obiectivă cu privire la conduita incriminată şi s-a constatat incidenţa acestora în prezenta cauză.

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul inculpat A. a invocat, formal, nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate, vizând, în realitate, nelegala condamnare pentru infracţiunile de evaziune fiscală, urmărind, în esenţă, reevaluarea stării de fapt, reţinută de ambele instanţe, activitate ce implică şi reaprecierea probatoriului administrat pe întreg parcursul procesului penal.

Pe cale de consecinţă, în raport cu criticile formulate, se constată că nu este incident cazul de recurs în casaţie menţionat [respectiv, cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.], întrucât faptele recurentului A. corespund tiparului de incriminare a infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 8 alin. (1) şi, respectiv, art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale pentru care a fost condamnat.

Referitor la critica recurentului privind incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 pct. 12 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat la pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), susţinând că hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, respectiv modalitatea prin care s-a ales forma revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei şi nu a anulării suspendării sub supraveghere, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 864 din C. pen. din 1969 cu trimitere la art. 83 alin. (1) din C. pen. din 1969, "dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune."

În speţă, instanţa de apel a reţinut că data comiterii infracţiunii este 31 martie 2012, data săvârşirii ultimului act material ultimul act material al infracţiunii de evaziune fiscală care a avut loc în momentul înregistrării ultimei facturi, împrejurare reliefată de scriptele dosarului şi evidenţiată în tabelul ataşat Raportului de constatare întocmit la 21 iulie 2015.

Astfel, din actele şi lucrările dosarului, respectiv din fişa de cazier a recurentului inculpat A. şi din conţinutul Sentinţei penale nr. 134/2011 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin Decizia penală nr. 115/A din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia şi prin Decizia penală nr. 619 din 28 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reiese faptul că actualele infracţiuni au fost săvârşite în termenul de încercare de 5 ani al unei suspendări sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală menţionată.

Cum termenul de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă, argumentul recurentului, în sensul că programul de supraveghere nu i-a fost adus la cunoştinţă la data săvârşirii ultimului act material al infracţiunilor din prezenta cauză, nu este fondat.

Prin urmare, în cauză, s-a dat în mod corect eficientă dispoziţiilor art. 864 alin. (1) din vechiul C. pen. privind revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere, faptele deduse judecăţii fiind săvârşite în interiorul termenului de încercare de 5 ani stabilit prin hotărârile mai sus menţionate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 617 din data de 7 octombrie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACEST MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 617 din data de 7 octombrie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 23 februarie 2021.

Procesat de GGC - LM