Cassation appeal dismissed for private document forgery conviction upheld

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 98 din 9 iulie 2020, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an şi 1 lună închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (3 acte materiale).

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a deţine o funcţie de conducere în cadrul unei asociaţii sau fundaţii, pe o durată de 3 ani care curge de la momentul rămânerii definitive a prezentei sentinţe.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a deţine o funcţie de conducere în cadrul unei asociaţii sau fundaţii, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul A. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen., s-a impus inculpatului A. să execute următoarea obligaţie: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Morăreşti sau Cepari pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

S-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea civilă formulată de persoana vătămată B..

S-a dispus desfiinţarea parţială a celor 2 înscrisuri - cererile formulate de numita C., întocmite ulterior datei de 1 august 2012 şi prin care se solicita înscrierea acesteia în Obştea de Pădure Costiţele, respectiv Obştea de Pădure Vieroşanca - în sensul înlăturării din cuprinsul lor a menţiunilor "primit 27 iulie 2009".

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata, în favoarea statului, a sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare, din care 500 RON în faza de urmărire penală şi 500 RON în faza de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 553/A din data de 5 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A., împotriva Sentinţei penale nr. 98 din data de 9 iulie 2020, pronunţate de Judecătoria Curtea de Argeş, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul-inculpat la plata sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei decizii penale, la data de 11 noiembrie 2020, a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 16 decembrie 2020, sub nr. x/2019.

Prin încheierea de cameră de consiliu din 20 ianuarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 553/A din data de 5 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. S-a dispus trimiterea cauzei la completul competent pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Totodată, a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii.

Verificând condiţiile de admisibilitate în conformitate cu dispoziţiile art. 440 C. proc. pen., prin încheierea de admitere în principiu s-a reţinut, printre altele, că cererea de recurs în casaţie se întemeiază pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. ("inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală") şi că întrucât recursul în casaţie produce o devoluţie parţială (o reexaminare în limitele cazurilor de casare), controlul instanţei de recurs va opera în limitele cazului de casare indicat.

Astfel, prin cererea de recurs în casaţie şi concluziile formulate cu prilejul dezbaterilor, recurentul inculpat A. a criticat decizia atacată pe motiv că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi, totodată, a precizat că sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" din cuprinsul prevederilor art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., a fost reglementată şi dezbătută prin Decizia nr. 631/2014 a Curţii Constituţionale. În considerentele acestei decizii, s-a reţinut, referitor la prevederea faptei de legea penală, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, că aceasta este, în primul rând, o expresie a principiului legalităţii incriminării, prevăzut atât la nivel constituţional - art. 23 alin. (12), cât şi la nivel convenţional - art. 7 parag 1. Astfel, s-a arătat că prevederea faptei în legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile acesteia, ale faptei concrete şi cele ale modelului legal de incriminare). S-a făcut menţiunea că, atunci când nu există concordanţă (tipicitate) între fapta concretă comisă şi modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală se reţine cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale consacrat de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.., respectiv "fapta nu e prevăzută de legea penală".

S-a arătat că noţiunea de tipicitate se referă atât la elementele obiective, cât şi la elementele subiective din structura normei de incriminare, iar pentru a interveni răspunderea penală trebuie să existe o corespondenţă între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract prevăzut de norma de incriminare. Astfel, aprecierea instanţei de contencios constituţional în sensul că absenţa oricărui element constitutiv al infracţiunii lipseşte acţiunea penală de temeiul său de drept, a determinat recurentul să afirme că lipsa de corespondenţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare concluzionează în sensul neprevederii faptei de către legea penală.

Recurentul a susţinut inexistenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 322 C. pen.

În argumentare, a precizat că, de esenţa infracţiunii de fals este producerea consecinţelor juridice. Totodată, a învederat că, prin recursul formulat nu invocă o interpretare greşită a probelor, ci inexistenţa elementelor constitutive ale infracţiunii.

Astfel, a făcut trimitere la cele două adeverinţe folosite, în anul 2018, în Dosarele x/2018, y/2018 şi z/216/2018 ale Judecătoriei Curtea de Argeş, adeverinţe care au fost însoţite de Certificatul de moştenitor nr. x din 28 ianuarie 2011 încheiat de către BNP Asociaţi D. şi E., privind pe doamna C. A precizat că, prin depunerea celor două adeverinţe, s-a arătat instanţei că doamna C. a solicitat, în calitate de moştenitoare a lui F., înscrierea în Obştile de pădure Costiţele şi Vieroşanca. În opinia recurentului, în anul 2018, nu avea nicio importanţă menţionarea datei depunerii cererii ca fiind 2009 sau 2012, astfel că menţiunea "primit la data 27 iulie 2009" nu era aptă să producă consecinţe juridice, iar o eventuală menţiune a anului 2012 ar fi avut aceeaşi valoare, câtă vreme adeverinţa era una reală.

De asemenea, a invocat considerentele avute în vedere de instanţa de fond care, la pagina 4, a menţionat "Instanţa nu poate stabili, dincolo de orice dubiu, dacă prin acţiunile sale de înscriere a menţiunii "primit 27 iulie 2009" şi de folosire a înscrisurilor în instanţă, inculpatul a urmărit doar a exemplifica procedura de înscriere în Obşte în dovedirea faptului că persoana vătămata nu a urmat-o sau,mai mult, acesta a urmărit înscrierea în Obşte a numitei C., sora persoanei vătămate, cu toate drepturile rămase de pe urma defunctului F., pentru a împiedica înscrierea persoanei vătămate şi implicit alegerea acesteia din urmă, în funcţia de Preşedinte cu consecinţa pierderii de către inculpat a aceleiaşi funcţii."

Recurentul a susţinut că cele două adeverinţe sunt corecte şi exprimă realitatea, nu se face menţiunea "singur moştenitor", fiind însoţite de certificatul de moştenitor.

Prin încheierea de admitere în principiu, s-a considerat că, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, motivele de recurs în casaţie, astfel cum au fost dezvoltate prin cerere de recurs, se justifică a fi examinate, prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Intimata persoană vătămată B. a depus note scrise prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului în casaţie. A menţionat că Înalta Curte nu poate să procedeze la o reevaluare a materialului probator şi nu poate să stabilească o altă situaţie de fapt decât cea reţinută prin hotărârea instanţei anterioare, învederând că, prin recursul în casaţie declarat de inculpat, se fac aprecieri asupra probelor şi temeiniciei hotărârii, iar nu asupra legalităţii acesteia.

De asemenea, a susţinut că, din probele administrate în faţa instanţei de fond, inclusiv ataşarea Dosarelor x/2018, y/2018 şi z/216/2018, rezultă că infracţiunea există şi a fost săvârşită cu intenţie de către inculpat, având toată deplinătatea acţiunilor sale, sub aspectul consecinţelor pe care le-a urmărit, prin depunerea celor două înscrisuri "Cerere de înscriere în Obşte". A precizat că intenţia inculpatului a fost de a bloca înregistrarea noului Consiliu de Administraţie, invocând lipsa calităţii procesuale active a doamnei B., arătând că aceasta nu este moşnean alături de sora ei, întrucât nu ar fi depus cererea de înscriere în Obşte, în termen de un an, aşa cum a făcut sora ei. În concluzie, a precizat că falsul a fost recunoscut de către inculpat şi a fost folosit cu intenţia de a produce consecinţe juridice.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în baza dispoziţiilor art. 447 şi art. 442 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este conceput ca un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, respectiv a cazurilor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen.., care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept aplicabile.

Ca atare, motivele de casare trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care circumstanţiază activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât, în această cale extraordinară de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În speţa de faţă, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. are în vedere situaţia în care s-a săvârşit o faptă de către inculpat - persoana fizică sau persoană juridică - pe care instanţa de apel a considerat-o infracţiune, când în realitate, fapta nu se regăseşte în niciuna din prevederile legii penale ca infracţiune.

Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare).

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

În cauză, prin motivele de recurs în casaţie se solicită a se constata asupra inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 322 C. pen.

Ca atare, Înalta Curte urmează să analizeze dacă faptele reţinute în sarcina recurentului inculpat A., pentru care prin decizia penală pronunţată de instanţa de apel s-a dispus soluţia definitivă de condamnare pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (3 acte materiale) prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., întrunesc elementele de tipicitate ale normei de incriminare, respectiv dacă se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii.

În esenţă, pornind de la cazul de casare invocat, se constată că motivele recurentului inculpat A. se referă la faptul că menţiunea "primit la data 27 iulie 2009" nu era aptă să producă consecinţe juridice şi, ca atare, nu sunt întrunite elementele de tipicitate a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură private. În opinia recurentului, folosirea celor două adeverinţe în anul 2018, în Dosarele nr. x/2018, nr. y/2018 şi nr. z/216/2018 ale Judecătoriei Curtea de Argeş, care au fost însoţite de Certificatul de moştenitor nr. x din 28 ianuarie 2011, privind pe doamna C., în calitate de moştenitoare a defunctului F., deşi poartă menţiunea "primit la data 27 iulie 2009", nu erau apte să producă consecinţe juridice, întrucât o eventuală menţiune a anului 2012 ar fi avut aceeaşi valoare.

Potrivit art. 322 alin. (1) C. pen., falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se regăseşte în Titlul VI - "Infracţiuni de fals", Capitolul III - "Falsul în înscrisuri".

Faptele de fals aduc o gravă atingere adevărului şi încrederii prin înşelarea încrederii publice care se realizează prin produsul activităţii infracţionale (înscrisuri), având, juridic, însuşirea de a servi ca probă a adevărului pe care îl exprimă.

Elementul material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este alcătuit din două acţiuni distincte, dar săvârşite succesiv: mai întâi falsificarea înscrisului prin atestarea unor fapte sau împrejurări care nu corespund adevărului, adică realităţii obiective care poate fi demonstrată şi ulterior, acţiunea subsecventă, aceea a folosirii înscrisului, după executarea lui, fie de autor, fie de altă persoană căreia i-a fost încredinţat cu finalitatea de a-l folosi.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite (încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată) decurgând din producerea efectivă a unui înscris sub semnătură privată cu aparenţa de înscris adevărat, care a fost folosit ori dat spre folosinţă.

Pentru ca înscrisul falsificat să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice în cazul când ar fi folosit, este necesar ca actul rezultat în urma falsificării, să fie un înscris cu valoare probatorie şi cu semnificaţie juridică.

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se comite cu un mobil special, respectiv în vederea producerii unor consecinţe juridice, fiind de esenţa infracţiunii ca înscrisul falsificat să fie apt să producă consecinţe juridice.

Curtea de apel, confirmând justeţea interpretării date de judecătorul fondului normei de incriminare, a reţinut ca bază factuală: fapta inculpatului de a menţiona în scris, sub semnătura sa, în mod nereal, în partea superioară a celor două cereri formulate de către martora C., că acestea ar fi fost depuse şi primite la data de 27 iulie 2009, deşi în realitate acestea au fost redactate de către martoră ulterior datei de 1 august 2012, înscrisuri ce au fost ulterior depuse în dosarele nr. x/2018, nr. y/2018 şi nr. z/216/2018, aflate pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeş, cu scopul de a produce consecinţe juridice, în concret, respingerea de către instanţă a cererii principale formulate de către persoana vătămată B. în cele trei cauze civile, încercându-se să se demonstreze că persoana vătămată nu a urmat procedura legală de înscriere în cele două obşti şi, prin urmare, nu poate fi aleasă şi validată în funcţia de preşedinte.

Prin decizia pronunţată în apel, s-a arătat că depunerea înscrisurilor falsificate în cele trei cauze civile aflate pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeş a avut loc la două momente distincte, respectiv la data de 18 mai 2018 în Dosarele nr. x/2018, nr. y/2018 şi, la o dată ulterioară, în Dosarul nr. x/2018, fiind evident că activitatea infracţională a fost realizată de către inculpat în baza unei rezoluţii unice, motiv pentru care s-a reţinut forma continuată a infracţiunii, prevăzută de art. 35 alin. (1) C. pen.

În considerentele deciziei din apel, s-a mai reţinut că tipicitatea obiectivă a infracţiunii deduse judecăţii se circumscrie acţiunii inculpatului de falsificare a două înscrisuri sub semnătură privată, prin atestarea în cuprinsul acestora a unor menţiuni nereale, relativ la împrejurarea că acestea ar fi fost primite la data de 27 iulie 2009.

Din punct de vedere terminologic, înscrisul sub semnătură privată este actul unilateral sau convenţional care emană de la una sau mai multe persoane fizice sau juridice, are o valoare probatorie, este de natură a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic şi este apt să producă consecinţe juridice, în sensul de a fi "potrivit pentru...", "capabil să..." producă consecinţe, iar făptuitorul se foloseşte de acest înscris sau îl încredinţează în scopul producerii de consecinţe juridice.

Prin sintagma "în vederea producerii unei consecinţe juridice", din cuprinsul art. 322 alin. (1) C. pen., legiuitorul a avut în vedere că autorul are reprezentarea survenirii unei urmări de drept ca rezultat al acţiunilor sale conjugate şi, implicit, a pericolului pe care faptele sale îl creează pentru relaţiile sociale, prin atingerea adusă încrederii acordate înscrisurilor şi urmăreşte acest rezultat, fără a fi necesar ca aceste consecinţe să se fi produs.

În prezenta cauză, instanţa de apel a analizat elementele de tipicitate ale infracţiunii reţinute în sarcina recurentului inculpat şi sub aspectul consecinţelor juridice urmărite a fi obţinute prin folosirea înscrisurilor falsificate.

Astfel, în considerentele deciziei atacate s-a arătat că:

"infracţiunea dedusă judecăţii s-a consumat la momentele utilizării înscrisurilor falsificate, respectiv la datele depunerii acestora în dosarele civile aflate pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeş, cu scopul respingerii acţiunilor civile formulate de către persoana vătămată B., respectiv pe parcursul anului 2018."

Înalta Curte constată că situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţa de apel, prin interpretarea proprie a probatoriului administrat în cauză, reflectă corespondenţa dintre elementele factuale şi modelul prevăzut de norma de incriminare pentru falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

Pe calea recursului în casaţie, nu se poate examina starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate, motivele de recurs în casaţie putând fi analizate doar din perspectiva legalităţii hotărârii atacate.

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară pe fond a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel.

De altfel, instanţele civile s-au referit, în considerentele hotărârilor pronunţate, la înscrisul datat 27 iulie 2009 ce formează obiectul material al infracţiunii de fals sub semnătură privată prevăzută de art. 322 C. pen. pentru care recurentul a fost condamnat (Încheierea din 8 august 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, încheierea din 8 august 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Sentinţa nr. 1378 din 8 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018 ale Judecătoriei Curtea de Argeş).

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 553/A din data de 5 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În ceea ce priveşte cererea intimatei persoanei vătămate la obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare, constând în onorariul apărătorului, Înalta Curte notează că, dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen.. statuează în sensul că, în celelalte cazuri decât cele prevăzute expres de legea procesual penală, instanţa penală stabileşte obligaţia de restituire a cheltuielilor judiciare făcute de părţi, potrivit legii civile.

În conformitate cu art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Ca atare, observând culpa procesuală a recurentului, acesta urmează a fi obligat la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către intimata B., reprezentând onorariul cuvenit avocatului care a asigurat persoanei vătămate asistenţa judiciară în calea extraordinară de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 553/A din data de 5 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către intimata B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2021.

Procesat de GGC - LM