Tâlhărie: Causal link between post-theft threat and preservation of stolen goods as constitutive element of complex offense under Art. 233 C. pen.

Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 820 din data de 25 mai 2020, pronunţată de Judecătoria Arad, în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată.

În baza art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 206 alin. (1) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat A., la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj (persoana vătămată B.).

În baza art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 206 alin. (1) C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat A., la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj (persoana vătămată C.).

În temeiul art. 67 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă fiecare pedeapsă principală, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. (constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o durată de 4 ani.

În baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă fiecare pedeapsă principală, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 38 alin. (1) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate în prezenta cauză şi a fost aplicată pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare care a fost sporită cu 4 luni închisoare (o treime din restul pedepselor aplicate), inculpatul urmând să execute în final pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare în regim de detenţie.

În temeiul art. 45 C. pen. raportat la art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. În baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa rezultantă, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) C. proc. pen. raportat art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reţinerii din data de 25 august 2019 şi durata arestării la domiciliu, de la data de 25 august 2019 până la data de 2 octombrie 2019.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura controlului judiciar luată faţă de inculpat prin Încheierea nr. 973 din 27 septembrie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/55/a3 al Judecătoriei Arad şi menţinută pe durata judecării cauzei.

În temeiul art. 4 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare (S.N.D.G.J.), s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul A., după rămânerea definitivă a hotărârii, în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.

În temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus ca inculpatul A. să fie informat că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.

În temeiul art. 228 alin. (1) şi art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. şi în condiţiile art. 375 şi art. 396 alin. (2) şi 10 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul D., la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.

În temeiul art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 (doi) ani. În baza art. 65 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen. S-au stabilit în sarcina inculpatului măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., s-a impus inculpatului D. să frecventeze un program de reintegrare socială derulată de către Serviciul de Probaţiune Arad sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii la Primăria Municipiului Arad sau Primăria comunei Vladimirescu, judeţul Arad pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare, în funcţie de posibilităţile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probaţiune.

În baza art. 404 C. proc. pen. raportat la art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului D. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

S-a constatat faptul că inculpatul D. a fost reţinut în data de 25 august 2019.

De asemenea, s-a constatat că persoanele vătămate B. şi C. nu s-au constituit părţi civile în cauză.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel inculpaţii A. şi D.

Prin Decizia penală nr. 718/A din 22 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpaţii A. şi D. împotriva Sentinţei penale nr. 820 din 25 mai 2020, pronunţate de Judecătoria Arad în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 424 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., raportat la art. 399 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., la data rămânerii definitive a hotărârii, a încetat de drept măsura controlului judiciar luată faţă de inculpatul A. concomitent cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus plata parţială a onorariului avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în sumă de 434 de RON, din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Timiş.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii apelanţi la plata sumei de câte 300 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Împotriva acestei decizii penale, la data de 28 septembrie 2020, a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 9 noiembrie 2020, sub nr. x/2019.

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 ianuarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 718/A din 22 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală. S-a dispus trimiterea cauzei la completul competent pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Verificând condiţiile de admisibilitate în conformitate cu dispoziţiile art. 440 C. proc. pen., prin încheierea de admitere în principiu s-a reţinut, printre altele, că cererea de recurs în casaţie se întemeiază pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. ("inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală").

Prin cererea de recurs în casaţie şi concluziile formulate cu prilejul dezbaterilor, recurentul inculpat A. a criticat decizia pronunţată în apel susţinând că faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie calificată, ceea ce constituie un impediment la punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 C. proc. pen., învederând că fapta săvârşită, fără a fi întrunite toate elementele constitutive menţionate în norma de incriminare, nu este prevăzută în legea penală.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie, inculpatul A. a făcut referire la schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt calificat în cea de tâlhărie calificată, învederând că, iniţial, organele de cercetare penală ale poliţiei au început urmărirea penală împotriva sa pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, iar, ulterior, parchetul a dispus schimbarea încadrării juridice, pe care a apreciat-o ca lipsită de argumente.

Despre coinculpatul D. a arătat că a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat şi a recunoscut fapta, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată în primă instanţă, solicitând aplicarea dispoziţiilor legale privind simplificarea procedurii de judecată ca urmare a recunoaşterii în integralitate a faptei (art. 375 C. proc. pen).

Totodată, recurentul a susţinut că, deşi a avut aceeaşi participare, a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată în concurs formal cu două infracţiuni de ultraj, deşi ar fi trebuit să fie reţinut în sarcina sa un concurs real între infracţiunea de furt calificat şi cele două infracţiuni de ultraj.

A precizat că, din ansamblul probator administrat în cauză, a rezultat că infracţiunea săvârşită nu a fost flagrantă, aşa cum s-a susţinut în cauză, şi că acţiunea agenţilor de poliţie a fost determinată, aşa cum rezultă din depoziţiile acestora, de faptul că autovehiculul inculpaţilor circula fără număr de înmatriculare în partea din spate, motiv pentru care organele de poliţie au urmărit autovehiculul până în curtea imobilului proprietatea sa, unde s-au purtat discuţii civilizate, aşa cum rezultă şi din imaginile video depuse la dosar, până în momentul în care s-a procedat la încătuşarea parţială a inculpatului D., când s-au adus ameninţări la adresa poliţistului, ameninţări care au încetat în momentul când au fost scoase cătuşele.

Recurentul inculpat A. a susţinut că această ameninţare nu este o componentă a laturii materiale a infracţiunii de tâlhărie, întrucât exercitarea de ameninţări la adresa persoanelor vătămate nu au legătură cu infracţiunea de furt calificat despre care organele de poliţie s-au sesizat, la sediul poliţiei, în baza recunoaşterii şi au reuşit, astfel, să stabilească persoana păgubită prin furtul baloţilor de paie. A arătat că aceste aspecte nu au fost avute în vedere la schimbarea încadrării juridice din furt calificat în tâlhărie calificată, apreciind că s-a dorit obţinerea, cu orice preţ, a arestării sale preventive şi absolvirea de orice culpă a poliţiştilor pentru procedeul folosit.

De asemenea, a menţionat că infracţiunea de tâlhărie este fapta persoanei care, pentru săvârşirea acţiunii de furt sau pentru păstrarea lucrurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau înlăturarea pericolului de a fi prinsă, recurge la violenţe, ameninţări sau alte constrângeri. A mai precizat că furtul constituie acţiunea principală, de bază, în structura faptei de tâlhărie, în timp ce folosirea de violenţă, ameninţări sau alte forme de constrângere constituie acţiunea adiacentă, secundară, de particulizare a acţiunii principale.

Prin cererea de recurs, inculpatul a susţinut că acţiunea principală şi acţiunea adiacentă au, din punct de vedere material, existenţă distinctă, însă, sub aspect subiectiv, ele sunt strâns legate, ceea ce a determinat pe plan juridic considerarea faptei de tâlhărie ca o unitate infracţională, unitatea juridică având însă un conţinut complex. A precizat că, prin infracţiunea de tâlhărie se aduce atingere patrimoniului, iar în cazul în care se constată că nu s-a comis o acţiune de constrângere sau o ameninţare, fapta considerată iniţial ca infracţiune de tâlhărie trebuie reţinută ca fiind o faptă de furt simplu sau calificat.

Astfel, în argumentare, a arătat că, în cauză, nu prezintă interes acţiunea principală care, de altfel, a fost şi recunoscută, ci acţiunea adiacentă care se referă la ameninţare după săvârşirea acţiunii de însuşire. A menţionat că este evident că nu se poate susţine că ameninţarea a avut drept scop asigurarea scăpării inculpatului D., în condiţiile în care incidentul a avut loc, în curte, unde identificarea inculpaţilor s-a putut realiza foarte uşor, iar după încetarea ameninţării, niciunul nu a încercat să părăsească imobilul să-şi asigure aşa zisa scăpare, deşi pădurea Ceala este limitrofă cu imobilul lor. Ba mai mult, a învederat că, din imaginile video, se observă că au prezentat documentele solicitate de către organele de poliţie, astfel că nu se justifica alarmarea echipei de intervenţie.

Având în vedere considerentele de mai sus, recurentul a precizat că nu se poate reţine că o acţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc, realizează conţinutul mai multor infracţiuni (concurs formal, susţinut de parchet şi însuşit de instanţe). De asemenea, a arătat că, însuşirea celor şase baloţi din câmp şi ameninţarea la care a recurs pentru a fi scoase cătuşele inculpatului D. sunt două infracţiuni distincte, care pot fi reţinute în concurs real şi nu în concurs formal. A considerat că acţiunea adiacentă, respectiv ameninţarea, constituie condiţia necesară pentru reţinerea elementului material al infracţiunii de tâlhărie şi care ar fi trebuit să fi servit ca mijloc pentru a asigura scăparea făptuitorului. Deopotrivă, a susţinut că, dacă întrebuinţarea de ameninţări nu a servit şi nu a fost efectuată pentru a servi ca mijloc pentru săvârşirea furtului, respectiv pentru asigurarea scăpării, nu poate fi realizată latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie şi nu poate exista această infracţiune, ci eventual un concurs de infracţiuni.

Având în vedere considerentele de mai sus, s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive pentru reţinerea în sarcina sa a infracţiunii de tâlhărie pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de trei ani închisoare.

Pentru aceste motive, s-a susţinut că lipsa acţiunii adiacente în raport de strictă cauzalitate cu acţiunea principală conduce la concluzia că o asemenea faptă nu este prevăzută de legea penală.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii recurate şi achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Prin încheierea de admitere în principiu, s-a considerat că, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, se justifică a fi examinate, prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., exclusiv motivele care pun în discuţie elementele de tipicitate ale infracţiunii de tâlhărie din perspectiva raportului dintre actele de ameninţare şi acţiunea de furt.

Examinând recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., în baza dispoziţiilor art. 447 şi art. 442 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este conceput ca un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, respectiv a cazurilor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept aplicabile. Practic, recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara ilegalităţile, în scopul respectării legislaţiei şi uniformizării jurisprudenţei şi nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

În speţa de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. are în vedere situaţia în care s-a săvârşit o faptă de către inculpat - persoana fizică sau persoană juridică - pe care instanţa de apel a considerat-o infracţiune, când în realitate, fapta nu se regăseşte în niciuna din prevederile legii penale ca infracţiune.

Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare).

În cauză, prin motivele de recurs în casaţie se solicită a se constata că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie calificată prevăzute de art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen.

Ca atare, Înalta Curte urmează să analizeze dacă faptele reţinute în sarcina recurentului inculpat A., prin decizia pronunţată de instanţa de apel care a dispus soluţia definitivă de condamnare a recurentului inculpat pentru infracţiunea de tâlhărie calificată, întrunesc elementele de tipicitate ale normei de incriminare, respectiv dacă se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii.

În esenţă, pornind de la cazul de casare invocat, se constată că motivele recurentului inculpat A. se referă la faptul că faptele de ameninţare la adresa persoanelor vătămate nu reprezintă o componentă a laturii materiale a infracţiunii de tâlhărie şi nu au legătură cu infracţiunea de furt calificat despre care organele de poliţie s-au sesizat, la sediul poliţiei, în baza recunoaşterii şi au reuşit, astfel, să stabilească persoana păgubită prin furtul baloţilor de paie. Totodată, recurentul inculpat a susţinut că a exercitat ameninţări în momentul în care s-a procedat la încătuşarea parţială a fiului său, D. şi, în aceste condiţii, nu ar fi îndeplinită latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie care are un conţinut complex. Or, în cazul în care se constată că nu s-a comis o acţiune de constrângere sau o ameninţare, fapta considerată, iniţial, ca infracţiune de tâlhărie trebuie reţinută ca fiind furt simplu sau calificat.

De asemenea, a arătat că însuşirea celor şase baloţi, din câmp, şi ameninţarea la care a recurs pentru a fi scoase cătuşele inculpatului D. sunt două infracţiuni distincte, care pot fi reţinute în concurs real şi nu în concurs formal. A susţinut că acţiunea adiacentă, respectiv ameninţarea, constituia condiţia necesară pentru reţinerea elementului material al infracţiunii de tâlhărie, dacă ar fi servit ca mijloc pentru a asigura scăparea făptuitorului. A precizat că, dacă întrebuinţarea de ameninţări nu serveşte şi nu este efectuată pentru a servi ca mijloc pentru săvârşirea furtului, respectiv pentru asigurarea scăpării, nu poate fi realizată latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie.

Prin Sentinţa penală nr. 820 din data de 25 mai 2020, pronunţată de Judecătoria Arad, definitivă prin Decizia penală nr. 718/A din 22 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, s-a dispus, printre altele, condamnarea la pedeapsa închisorii a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată prevăzute de art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen.

Potrivit art. 233 C. pen., furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Legiuitorul a statuat la art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen. că, tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări: d) în timpul nopţii (...) se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Infracţiunea de tâlhărie face parte din Titlul II - Infracţiuni contra patrimoniului, Capitolul II - Tâlhăria şi pirateria. Fiind o infracţiune complexă, aceasta se comite printr-o pluralitate de acte materiale, pe de o parte, de furt (în sensul art. 228 C. pen.) şi, pe de altă parte, de violenţă, ameninţare ori de punere a victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra. Acestea din urmă pot fi comise atât în vederea consumării actelor de furt, deci anterior sau concomitent cu ele, cât şi ulterior furtului, pentru păstrarea bunului sustras, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

În speţa de faţă, elementul material al laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie reţinute în sarcina recurentului inculpat A. este format din două activităţi infracţionale dintre care una principală constând în acţiunea de luare/sustragere a baloţilor şi alta secundară (adiacentă) reprezentată de întrebuinţarea de ameninţări la adresa organelor de poliţie pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Prin decizia recurată, s-a reţinut că, fapta săvârşită de inculpatul A. care, după ce a sustras pe nedrept bunurile, a săvârşit acte de ameninţare pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.

În acest sens, prin considerentele deciziei din apel, s-a reţinut, ca bază factuală:

"(...) că cei doi inculpaţi atunci când au fost surprinşi de organele de poliţie deplasându-se pe drumul public cu autovehiculul în care au încărcat bunurile furate, au încercat să-şi asigure scăparea neoprind la semnalele acustice şi luminoase ale acestora şi şi-au continuat deplasarea (...) Inculpaţii ştiau că, întrucât au circulat cu autovehiculul fără plăcuţe de înmatriculare, urmează o inevitabilă percheziţie a acestuia şi, astfel, va fi descoperită şi fapta de furt, astfel că au încercat, iniţial, să scape prin fugă de organele de poliţie.

După ce, în final, inculpaţii au oprit autovehiculul şi au văzut că organele de poliţie insistă în cercetarea lor, inculpaţii au devenit, mai întâi, agresiv verbal (...)

Inculpatul A. când a văzut că organele de poliţie îl încătuşează pe fiul său şi, ştiind că urmează a fi percheziţionat şi autovehiculul în care se aflau bunurile furate, a trecut la ameninţări cu o furcă faţă de organele de poliţie pentru a-i determina să înceteze cercetările."

Aşadar, prin decizia pronunţată în apel, s-a considerat că ameninţarea a avut legătură cu acţiunea de sustragere, urmărindu-se protejarea şi păstrarea baloţilor ce formează obiectul furtului, fiind reţinut, în fapt, că inculpatul A. a ameninţat persoanele vătămate pentru punerea la adăpost a bunurilor sustrase.

Situaţia de fapt reţinută cu caracter definitiv de instanţa de apel reliefează că fapta inculpatului A. de ameninţare a poliţiştilor cu furca a fost săvârşită după ce a participat la sustragerea bunurilor, încercând să-şi asigure scăparea prin ameninţarea organelor de poliţie, care au resimţit o temere reală că viaţa sau integritatea corporală le-ar putea fi pusă în pericol prin continuarea cercetărilor, fapt ce i-a determinat să solicite sprijinul unei unităţi de poliţie specializate în cercetarea persoanelor agresive.

Instanţa de recurs reiterează că, pe calea extraordinară a recursului în casaţie, nu este posibilă reinterpretarea conţinutului mijloacelor de probă pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt sau a vinovăţiei inculpatului, după cum nu face obiectul recursului în casaţie suficienţa sau relevanţa probelor administrate în cauză.

Înalta Curte constată că situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţa de apel, prin interpretarea probatoriului administrat în cauză, reflectă existenţa elementelor de tipicitate a infracţiunii de tâlhărie (infracţiune complexă), fiind reţinută legătura de la mijloc (ameninţare) la scop (păstrarea fără drept a bunurilor).

Înalta Curte, în limitele prevăzute de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., nu poate decât să compare corelaţia stabilită de instanţa de apel între situaţia de fapt şi textul incriminator (fapta să fie prevăzută de legea penală şi să întrunească elementele de tipicitate ale infracţiunii). Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel, prin decizia definitivă, a stabilit în mod legal, în conformitate cu situaţia de fapt reţinută, că inculpatul A. a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, care întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de tâlhărie.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 718/A din 22 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A. în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 718/A din 22 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A. în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2021.

Procesat de GGC - LM