Outrage conviction validity: distinction between intimidation and unincriminated attempted assault under cassation review

Deliberând asupra prezentei cauze,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1/F din 6 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prevăzut de art. 257 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen. şi alin. (4) C. pen.

Împotriva Sentinţei penale nr. 1/F din data de 6 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală a declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Prin Decizia penală nr. 221/A din data de 3 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte, secţia penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 1/F din data de 6 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală privind pe intimatul inculpat A.

A desfiinţat în totalitate sentinţa apelată şi în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) şi alin. (4) din C. pen. ref. la art. 206 alin. (1) din C. pen. şi alin. (4) din C. pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 91 din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 6 luni închisoare aplicate inculpatului pe un termen de supraveghere de 2 ani şi 6 luni.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a impus inculpatului, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţa.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a impus inculpatului, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., a impus inculpatului, pe durata termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Administraţiei Domeniului Public Sector 6 sau în cadrul Agenţiei Municipale pentru Ocuparea Forţei de Muncă - Bucureşti, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., a căror nerespectare are drept urmare revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Împotriva Deciziei penale nr. 221/A din data de 3 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte, secţia penală a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 15 octombrie 2020.

Recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În motivarea recursului în casaţie, a susţinut că fapta reţinută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală, întrucât prin modul în care a fost descrisă fapta prin decizia de condamnare s-a reţinut că rezoluţia infracţională a infracţiunii de lovire se născuse, era în curs de derulare, consumarea acesteia fiind oprită de martorul B. prin prinderea mâinii cu care intenţiona să lovească.

Aşadar, a apreciat că fapta săvârşită întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la infracţiunea de lovire prevăzută de art. 193 din C. pen., iar nu de ameninţare, infracţiune care în forma tentativei nu este incriminată de legea penală şi, pe cale de consecinţă, nici infracţiunea de ultraj în forma tentativei nu este prevăzută de legea penală.

Un alt motiv de recurs în casaţie invocat vizează împrejurarea că instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului în temeiul unui alineat, respectiv alin. (4) al art. 206 C. pen., care nu există în C. pen.

De asemenea, a susţinut că în cuprinsul deciziei de condamnare este preluat conţinutul mai multor pagini în care sunt redate concluziile procurorului de şedinţă, aspect care coroborat cu cele arătate anterior, dar şi cu neaudierea celorlalţi martori, cu refuzul instanţei de a amâna pronunţarea pentru ca inculpatul să poată formula concluzii scrise şi preluarea declaraţiilor de martori, probează o judecată artificială.

Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speţă, inculpatul C. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Critica formulată de recurent, în sensul că fapta reţinută în sarcina sa nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 257 alin. (1) şi alin. (4) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen., este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, recurentul inculpat a formulat critici subsumate, în esenţă, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii de ultraj reţinute în sarcina sa, din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă şi subiectivă, în sensul că, în raport de situaţia de fapt, se poate reţine doar o tentativă de ultraj, având în vedere că tentativa la infracţiunea de loviri sau alte violenţe nu este incriminată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casaţie formulate de inculpat, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Aşadar, Înalta Curte reţine că prin decizia penală atacată s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) şi alin. (4) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen., şi anume pentru infracţiunea de ultraj prin ameninţare şi nu prin lovire sau alte violenţe, astfel că susţinerea inculpatului potrivit căreia în realitate fapta inculpatului este doar o tentativă la infracţiunea de lovire şi, pe cale de consecinţă şi o tentativă la infracţiunea de ultraj, apare ca fiind nefondată. Mai mult, Înalta Curte constată că în cauză nu a fost formulată în apel nicio cerere de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului, din infracţiunea de ultraj prin ameninţare în infracţiunea de ultraj prin lovire sau alte violenţe.

Analiza motivelor de recurs în casaţie nu vizează practic raportarea situaţiei de fapt reţinută la condiţiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancţionează penal infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) şi alin. (4) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen., ci reprezintă o veritabilă solicitare de reinterpretare şi valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate.

În acest context, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte apreciază că situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv şi subiectiv infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) şi alin. (4) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen. şi, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Cu privire la cea de-a doua critică invocată, respectiv că instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului şi pentru încălcarea art. 206 alin. (4) C. pen., dispoziţie legală care nu există, Înalta Curte reţine că menţiunea din cuprinsul dispozitivului deciziei penale referitoare la art. 206 alin. (4) C. pen. reprezintă o veritabilă eroare materială, ce poate fi îndreptată pe calea procedurii prevăzute de art. 278 C. proc. pen. Examinând actele dosarului din această perspectivă, Înalta Curte constată că menţiunea referitoare la art. 206 alin. (4) C. pen. nu se regăseşte nici în cuprinsul rechizitoriului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin care inculpatul a fost trimis în judecată, nici în considerentele deciziei recurate prin care a fost analizată situaţia de fapt sau încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului.

În acest context argumentativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 221/A din data de 3 septembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2018.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 221/A din data de 3 septembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2021.

Procesat de GGC - LM