Life-Sentence Recognition Appeal Inadmissible; Prior Rejection Final and No Ground for Annulment Established.

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 234/F din 27 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 431 C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul - condamnat A. împotriva Sentinţei penale nr. 306 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. x/2008.

A fost obligat contestatorul la plata sumei de 100 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, curtea a reţinut că, prin cererea înregistrată sub nr. x/2020, contestatorul - condamnat A. a solicitat, invocând dispoziţiile art. 426 lit. i) C. proc. pen., anularea sentinţei penale nr. 306 din 24 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2008.

În motivarea contestaţiei s-a arătat, în esenţă, că, prin Sentinţa penală nr. 306 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2008, prin care a fost recunoscută sentinţa penală din data de 17 februarie 2006 a Tribunalului Viena pronunţată în Dosarul nr. x/Hv2/06b şi Hotărârea din 27 martie 2007 emisă de Curtea de Apel din Viena în dosarul nr. x, a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viata, deşi legea penală romana nu prevedea o astfel de pedeapsă pentru infracţiunea prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969).

Prin urmare, s-a susţinut că ar fi trebuit să se adapteze pedeapsa în raport de cuantumul prevăzut de dispoziţiile art. 175 C. pen. (1969), respectiv 15 - 25 ani şi nu sa-i fie aplicata pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, curtea a constatat că, prezenta contestaţie în anulare este inadmisibilă.

Astfel, s-a arătat că, prin Sentinţa penală nr. 306 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia I penală, în Dosarul nr. x/2008 a fost recunoscută sentinţa penală din 17 februarie 2006 a Tribunalului pentru cauze penale din Viena, pronunţată în Dosarul nr. x b şi Hotărârea din 27 martie 2007 emisă de Curtea de Apel din Viena, în Dosarul nr. x, prin care contestatorul A. a fost condamnat la detenţie pe viată.

În considerentele sentinţei penale de recunoaştere s-a reţinut că infracţiunea imputată petentului, respectiv uciderea părţii vătămate B., prin strangulare în scopul sustragerii de sume de bani, are corespondent în legislaţia penală română în art. 175 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969), care reglementează omorul calificat, fiind pedepsită cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi (şi nu detenţiunea pe viaţă).

S-a mai reţinut că, în hotărârea de condamnare - la individualizarea pedepsei - au fost avute în vedere, în mod atenuant viaţa corectă a inculpatului (în vârstă de 25 de ani la data faptei), iar în mod agravant modul deosebit de brutal de comitere a unei ucideri în mod intenţionat (printr-un act masiv de agresiune în zona gâtului victimei, respectiv prin sugrumarea îndelungată cu un pantalon de pijama, ceea ce a pricinuit fracturi la cormul drept superior tirohioid şi la cele două oase hiroide) şi de coexistenţa a două infracţiuni (petentul a luat din posesia victimei o sumă de bani, prin deschiderea forţată a unei truse de machiaj).

Au fost avute în vedere dispoziţiile legale ce reglementează conversia condamnării conţinute de art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, în forma în vigoare la data pronunţării hotărârii de recunoaştere, care prevedeau la acel moment că în cazul în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea; aceasta pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi în niciun caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului.

Sentinţa penală nr. 306 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2008 a rămas definitivă la data de 17 februarie 2009 prin neapelare, fiind emis MEPI nr. 505 din 2 martie 2009, iar contestatorul A. a fost transferat în România la data de 11 mai 2009.

Prin Decizia penală nr. 318 din 9 august 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respins, ca tardiv, apelul declarat împotriva acestei sentinţe.

Curtea a constatat că motivele invocate de contestatorul-condamnat A. în cuprinsul contestaţiei în anulare formulate nu se încadrează în cazul de contestaţie în anulare expres prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. i) C. proc. pen., întrucât împotriva acestuia nu s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Sub acest aspect, s-a arătat că Sentinţa penală nr. 306 din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia I penală pronunţată în Dosarul nr. x/2008 a recunoscut Sentinţa penală din 17 februarie 2006 a Tribunalului pentru cauze penale din Viena, pronunţată în Dosarul nr. x b şi Hotărârea din 27 martie 2007 emisă de Curtea de Apel din Viena în Dosarul nr. x, prin care contestatorul A. a fost condamnat la detenţie pe viată.

Prin urmare, prin Sentinţa penală nr. 306 din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia I penală pronunţată în Dosarul nr. x/2008 nu s-a realizat o alta judecata a faptei pentru care A. a fost condamnat prin Sentinţa penală din 17 februarie 2006 a Tribunalului pentru cauze penale din Viena, neîncălcând autoritatea de lucru judecat a hotărârii străine.

S-a mai menţionat că, au fost efectuate numeroase demersuri de către contestator în vederea modificării situaţiei sale juridice după transferarea în România, chestiunea invocată în cuprinsul acestora fiind, în esenţă, identică celei invocate pe calea contestaţiei în anulare ce face obiectul prezentei cauze.

În toate aceste cauze penale - care au avut ca obiect fie contestaţii în anulare sau revizuiri, fie contestaţii la executare - s-a reţinut că nu pot opera modificări în ceea ce priveşte situaţia juridică a persoanei condamnate A., aspectele invocate neconstituind împrejurări ivite în cursul executării sau aspecte care să se circumscrie cazurilor în care se pot exercita căi extraordinare de atac potrivit legii române, apreciindu-se că încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa care se execută au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea penală de recunoaştere.

Curtea a observat că aspectul invocat de contestatorul condamnat, privind modificarea Legii nr. 302/2004, care ar impune conversia condamnării, a fost tranşat definitiv prin Sentinţa penală nr. 73 din 18 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2020, definitiva prin Decizia penală nr. 178/CO din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti.

Astfel, s-a arătat că, în cuprinsul Deciziei penale nr. 178/CO din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a reţinut faptul ca dispoziţia legală care stabileşte obligaţia instanţei de judecată de a dispune, în anumite situaţii, conversia condamnării (nemaifiind lăsată la aprecierea instanţei), a fost introdusă în legislaţie după 10 ani de la transferarea persoanei condamnate, A., în România, astfel încât nu se poate circumscrie noţiunii de lege penală mai favorabilă, raportarea făcându-se strict la dispoziţiile legale ale statului român care incriminează fapta reţinută în sarcina persoanei condamnate, în speţă prevederile C. pen.

Aceleaşi aspecte au fost dezlegare, în mod definitiv, de către instanţa supremă prin Decizia penală nr. 358 din 18 aprilie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2018 având ca obiect contestaţie (cale de atac) formulată de petentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 15/F din 2 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, prin care s-a respins contestaţia la executare formulată de persoana condamnată A., care a solicitat reconversia pedepsei detenţiunii pe viaţă.

Astfel, instanţa supremă a reţinut, cu titlu definitiv, că hotărârea prin care s-a recunoscut condamnarea la detenţiunea pe viaţă este definitivă, condamnatul aflându-se în executarea acesteia, astfel că cererea de reconversie a pedepsei nu poate fi analizată în calea de atac a contestaţiei la executare.

Faţă de cele arătate, s-a constatat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile speciale, prevăzute expres şi imperativ de legea procesual penală, în care se poate exercita calea de atac extraordinara a contestaţiei în anulare, astfel încât, în baza art. 431 C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia formulată.

Împotriva Sentinţei penale nr. 234/F din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declarat apel condamnatul A., cererea fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 24 decembrie 2020, formându-se Dosarul nr. x/2020.

Examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 234/F din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 306 din 24 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. x/2008.

Potrivit art. 431 C. proc. pen. cu denumirea marginală Admiterea în principiu: (1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. (2) Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.

Din examinarea sistematică şi coroborată a dispoziţiilor art. 431 C. proc. pen. şi art. 432 C. proc. pen.., rezultă că hotărârea prin care se respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare, în procedura admiterii în principiu, este definitivă.

Prin Decizia nr. 5/HP din 4 martie 2015 (publicată în M.Of. nr. 248 din 10 aprilie 2015), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că:

"În concepţia C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 C. proc. pen., sunt hotărâri definitive nesupuse căii de atac a apelului. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 431 şi ale art. 432 C. proc. pen.: a) dispoziţiile art. 431 C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate; b) spre deosebire dispoziţiile legale menţionate, prin art. 432 C. proc. pen. a fost reglementată procedura de judecare a contestaţiei în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar dispoziţiile alin. (4), potrivit cărora «Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă», sunt integrate în economia acestui text de lege. Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu".

Dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate.

Prin urmare, se observă caracterul definitiv al hotărârii prin care instanţa respinge ca inadmisibilă în principiu contestaţia în anulare.

Aşadar, împotriva sentinţei pronunţate în procedura admisibilităţii în principiu, respinsă ca inadmisibilă, legea nu prevede posibilitatea exercitării niciunei căi de atac (apel sau contestaţie), calea de atac fiind dată de lege.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Astfel, dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României, iar încălcarea acestora atrage sancţiunea inadmisibilităţii.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 234/F din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul condamnat, în sumă de 964 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 234/F din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă apelantul-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul condamnat, în sumă de 964 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2021.

Procesat de GGC - LM