Withdrawal of cassation appeal challenging refusal to merge sentences with prior convictions due to prohibition on appellate aggravation

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 138 din 19 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2016, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedepsele de 2 ani închisoare, pentru infracţiunea de complicitate la fals informatic, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 48 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.; 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de complicitate la fraudă informatică, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 49 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.; 6 luni închisoare pentru infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 42 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.; 1 an închisoare pentru infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

În baza art. 33 şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), au fost contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

S-au aplicat dispoziţiile art. 71 C. pen. (1969) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).

În baza art. 118 lit. e) C. pen. (1969), s-a dispus confiscarea sumei totale de 1946 RON.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 19, art. 20, art. 21 şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., a fost admisă în parte acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul la plata sumelor de: 1460 RON către partea civilă B.; 290 RON către partea civilă C.; 585 RON către partea civilă D.; 415 RON către partea civilă E.; 585 RON către partea civilă F.; 1000 RON către partea civilă G.; 360 RON către partea civilă H.; 512 RON către partea civilă I.; 1125 RON către partea civilă J.; 207 RON către partea civilă K.; 415 RON către partea civilă L.; 1530 RON către partea civilă M.; 290 RON către partea civilă N.; 290 RON către partea civilă O.; 560 RON către partea civilă P.; 360 RON către partea civilă Q.; 360 RON către partea civilă R.; 1155 RON către partea civilă S.; 1125 RON către partea civilă T.; 300 RON către partea civilă U.; 492 RON către partea civilă V.; 290 RON către partea civilă W.; 227 RON către partea civilă X.; 945 RON către partea civilă Y..

În baza art. 398 C. proc. pen. raportat la art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală şi de judecată în primă instanţă.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus plata sumei de 260 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu desemnat inculpatului, din fondurile Ministerului Justiţiei în contul Baroului Prahova.

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv prin raportare la apărările formulate de inculpatul A., instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că faptele acestuia, care, în perioada sfârşitul anului 2012 - începutul anului 2013, a dat ajutor altor persoane neidentificate (inculpatul menţionând un anume Z.) să introducă fraudulos date informatice nereale, privind postarea unor anunţuri pentru recrutarea forţei de muncă, în numele unor companii (firme) inventate şi crearea unor adrese de e-mail pentru corespondenţă cu siglele AA.., întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunile continuate de fals informatic şi fraudă informatică, prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 48 (art. 325 C. pen.), respectiv art. 49 (art. 249 C. pen.) din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

De asemenea, s-a mai reţinut că faptele inculpatului de a folosi fără drept cardul bancar al bunicii sale decedate, accesând un sistem informatic (bancomat) şi efectuând operaţiuni financiare cu acest card (retrageri), întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor continuate de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 42 din Legea nr. 161/2003 (art. 360 C. pen.), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., şi efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 (art. 250 C. pen.), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

Instanţa de fond a reţinut, printre altele, că, din declaraţiile inculpatului, a rezultat indubitabil că acesta nu a fost străin de postarea anunţurilor, înşelarea persoanelor susmenţionate şi încasarea banilor prin folosirea ilegală a unui card emis pe numele altei persoane. Astfel, inculpatul a recunoscut faptul că a retras bani de la bancomat de pe conturile ataşate cardurilor, dar a susţinut că cel aparţinând bunicii sale decedate i-a fost încredinţat spre folosire chiar de aceasta încă din timpul vieţii şi nu i se pare ilegal că a făcut acest lucru după decesul ei.

Referitor la postarea anunţurilor şi înşelarea persoanelor ce căutau un loc de muncă, s-a constatat că inculpatul încearcă să acrediteze ideea că nu el a fost cel care a postat anunţurile cu ofertele de muncă în străinătate, ci alte persoane. Astfel, inculpatul a afirmat că, în timp ce se afla în Anglia, a cunoscut o persoană pe nume Z. care i-a solicitat, după ce a aflat că este avocat, să facă o documentare privind condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca cetăţenii români să poată munci în Marea Britanie, iar aceasta este persoana care s-a ocupat mai departe şi a deschis o afacere privind recrutarea forţei de muncă. În faţa instanţei, inculpatul mai arătat că o parte din banii depuşi de persoanele vătămate/părţi civile pe numele său le trimitea numitului Z.. Curtea a apreciat că, din aceste declaraţii, transpare în mod neechivoc faptul că inculpatul şi-a dat ajutorul în privinţa conceperii anunţurilor de pe internet, de oferire a unor locuri de muncă, în numele unor companii din străinătate.

S-a arătat că aspectul necontestat că inculpatul a retras bani din conturile bancare unde persoanele prejudiciate erau direcţionate să depună sumele precizate în anunţurile false de pe internet la care acesta şi-a dat aportul denotă, în mod concludent, că a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată.

Curtea a apreciat că nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunilor faptul că niciuna din persoanele vătămate/părţile civile nu l-au cunoscut fizic pe inculpat ori profesia ce o exercita acesta, întrucât întreaga operaţiune ilicită a fost concepută de aşa manieră încât să nu poată fi recunoscut şi identificat de respectivele persoane.

Având în vedere că faptele au fost comise sub imperiul legii vechi şi ţinând seama de Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, instanţa de fond a apreciat că mai favorabilă inculpatului este legea penală veche, întrucât s-a orientat spre aplicarea unor pedepse către minimul special, iar, în noua reglementare, tratamentul penal al concursului de infracţiuni prevede un spor obligatoriu, ceea ce conduce la un cuantum mult mai mare al pedepsei rezultante.

La individualizarea sancţiunilor penale, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 72 din C. pen. (1969), astfel că a ţinut seama de limitele de pedeapsă prevăzute de legea veche, de gradul de pericol social al faptelor, respectiv de modul şi mijloacele de săvârşire, de scopul urmărit, de împrejurările în care au fost comise faptele, de urmarea produsă, precum şi de persoana inculpatului. Astfel, s-a considerat că faptele comise prezintă un grad de pericol social ridicat, întrucât s-a desfăşurat o amplă activitate ilicită, pe o perioadă îndelungată de timp, ce a cauzat un prejudiciu pentru fiecare dintre persoanele înşelate, constând în sumele depuse în conturile indicate de inculpat.

Având în vedere datele factuale, condiţiile în care s-au comis infracţiunile şi circumstanţele personale ale inculpatului, care, la data pronunţării sentinţei, avea vârsta de 34 ani, era absolvent de studii superioare, încercând să desfăşoare o activitate de avocat, dar fără succes, suferise mai multe condamnări pentru infracţiuni concurente, fiind liberat condiţionat din executarea pedepselor anterioare şi prezentându-se după liberare de fiecare dată în faţa instanţei, Curtea l-a condamnat la pedepse orientate către minimul special.

Întrucât unele dintre persoanele vătămate ce au depus sume de bani în conturile folosite de inculpat nu s-au mai constituit părţi civile, iar unele părţi civile au renunţat la pretenţiile civile, instanţa de fond a dispus, în baza art. 118 lit. e) C. pen. (1969), confiscarea sumelor depuse de acestea, în valoare totală de 1946 RON.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Curtea a reţinut că, în speţă, prin acţiunile ilicite desfăşurate de către inculpat, părţile civile au fost prejudiciate cu sume de bani depuse în conturile indicate de acesta, sume ce nu au mai fost recuperate. Ca urmare, s-a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, astfel încât inculpatul a fost obligat la plata către părţile civile a sumelor menţionate în dispozitiv.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, inculpatul A. criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.

Astfel, a arătat că, din mijloacele de probă administrate în cauză, nu rezultă că a ajutat pe cineva să introducă, să modifice sau să şteargă dintr-un sistem informatic, fără drept, sigla Companiei AA. şi că nu există nicio dovadă că această siglă a fost folosită fără drept, nefiind audiat niciun reprezentant al acestei companii. De asemenea, nu se prezintă în concret în ce a constat complicitatea sa la săvârşirea infracţiunii de fals informatic în formă continuată.

Inculpatul a mai arătat că instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, că este întrunită latura obiectivă şi cea subiectivă a complicităţii la infracţiunea de fraudă informatică, în formă continuată, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 161/2003, neexistând nicio probă în acest sens, cu atât mai mult cu cât, din declaraţiile sale, nu a rezultat că şi-a dat acordul în privinţa conceperii anunţurilor de pe internet, ci a precizat de fiecare dată că nu a ştiut de aceste anunţuri, nu le-a conceput şi nu a avut cunoştinţă dacă sunt sau nu reale. De altfel, singura sa implicare a constat în efectuarea documentării cerute de Z. cu privire la condiţiile cerute de legislaţia statelor europene pentru ca cetăţenii români să aibă drept legal de muncă în străinătate, activitate pe care a desfăşurat-o în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. A opinat că simplul fapt că a retras bani de la bancomat din contul său şi al bunicii sale nu face dovada că era la curent cu activitatea presupus infracţională.

A considerat neîntemeiată şi reţinerea instanţei de fond cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor de acces ilegal la un sistem informatic şi efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prevăzute de art. 41 din Legea nr. 161/2003 şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, precizând că, aşa cum a declarat pe parcursul procesului, bunica sa i-a dat cardul să-l folosească încă de la început, că a mers cu ea la bancă să deschidă contul, că a avut împuternicire pe cont şi, mai mult, cunoştea codul PIN. De altfel, prin acţiunile sale de retragere numerar de la bancomat nu s-a produs niciun prejudiciu băncii ori bunicii sale, fiind unicul moştenitor al acesteia.

Inculpatul a mai învederat că cercetarea judecătorească din faţa Curţii de Apel Ploieşti s-a desfăşurat cu încălcarea mai multor norme legale care atrag nulitatea absolută a hotărârii atacate, prin care i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 2 C. proc. pen., art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, respectiv dispoziţiile art. 374 alin. (1), (2), (4), (5) C. proc. pen. şi art. 380 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.. Astfel, nu a fost citit actul de sesizare a instanţei şi nici nu s-a făcut o prezentare succintă a acestuia, nu i s-a explicat în ce constă învinuirea şi nu i s-a comunicat că are dreptul să nu dea nicio declaraţie şi că orice declară poate fi folosit împotriva sa şi dreptul de a adresa întrebări persoanelor vătămate şi părţilor civile ori faptul că judecata poate avea loc numai în baza probelor aflate la dosar dacă recunoaşte faptele, urmând să i se reducă limitele de pedeapsă cu o treime. În plus, pe parcursul judecăţii la fond nu s-a administrat nicio probă suplimentară faţă de cele deja aflate la dosar, care, de altfel, nici nu au fost administrate nemijlocit în faţa instanţei, astfel că nu a avut posibilitatea să le adreseze întrebări martorilor şi părţilor civile şi nu a putut fi confruntat cu aceştia. Mai mult, din încheierile de la dosar, rezultă că nu a fost întrebat dacă are probe de administrat, iar, la ultimul termen de judecată, când a depus o cerere de probatorii, a fost atenţionat de faptul că ar dori tergiversarea cauzei, cererile sale fiind respinse, aşa încât au fost încălcate şi dispoziţiile art. 374 alin. (9) C. proc. pen.

A mai arătat că au fost nesocotite şi prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, întrucât, la termenul de judecată din 21 noiembrie 2018 (ultimul termen), a informat Curtea de Apel Ploieşti că, la momentul audierii sale la Direcţia de Investigare a Criminalităţii Organizate şi Terorismului, Serviciul Teritorial Ploieşti, a formulat un denunţ penal, înregistrat sub nr. x/2015, şi a solicitat emiterea unei adrese către această unitate de parchet pentru a se constata dacă sunt întrunite condiţiile pentru a beneficia de o eventuală înjumătăţire a pedepsei în cazul în care ar fi găsit vinovat, cerere care a fost respinsă.

O altă critică formulată de inculpat a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1) C. pen. (1969), sens în care a arătat că, din documentele de la dosar, rezultă că a fost condamnat definitiv pentru infracţiuni concurente cu cele deduse judecăţii, că a fost liberat condiţionat şi că, în data de 22 aprilie 2018, pedeapsa de 4 ani a fost considerată executată, întrucât în perioada de încercare nu a săvârşit nicio infracţiune, aceste înscrisuri fiind ignorate, însă, de către instanţa de fond care nu a procedat la contopirea tuturor sancţiunilor ce i-au fost aplicate, iar nelegalitatea nu poate fi îndreptată direct în calea de atac, potrivit deciziei nr. 70 din 15 octombrie 2007 pronunţată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.

Prin Decizia penală nr. 19/A din 22 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 138 din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, dispunându-se obligarea acestuia la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Înalta Curte a apreciat că prima instanţă a făcut o justă, legală şi temeinică evaluare a tuturor mijloacelor de probă administrate şi a stabilit în mod corect atât situaţia de fapt, cât şi vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată. Astfel, prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt evidenţiată în sentinţa atacată prin coroborarea mijloacelor de probă administrate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în fond, dând eficienţă dispoziţiilor art. 103 din C. proc. pen.

Instanţa de control judiciar a dispus toate măsurile legale în vederea audierii persoanelor vătămate şi a părţilor civile, inclusiv emiterea unor mandate de aducere, existând la dosar procesele-verbale cu privire la imposibilitatea de prezentare a acestora, din al căror conţinut Înalta Curte şi-a format convingerea că nu se poate proceda la ascultarea respectivelor persoane întrucât nu se cunosc domiciliile lor din străinătate sau locurile unde acestea s-ar afla ca urmare a desfăşurării unor activităţi lucrative cu arie mare de deplasare şi nici alte date de localizare. S-a constatat, totodată, că, din actele dosarului, rezultă că aceleaşi motive au împiedicat şi prima instanţă să procedeze la audierea respectivelor persoane în faza judecăţii în fond, cu toate că au fost efectuate demersuri în acest sens la mai multe termene de judecată, condiţii care au determinat-o, la termenul de dezbateri din 21 noiembrie 2018, să revină asupra măsurilor procesuale dispuse.

Înalta Curte a constatat că declaraţiile persoanelor vătămate şi ale părţilor civile din cursul urmăririi penale îşi păstrează forţa probantă şi se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate de-a lungul întregului proces penal, aşa încât situaţia de fapt stabilită de primă instanţă şi prezentată în detaliu în sentinţă a fost însuşită şi de instanţa de apel, fiind dovedită contribuţia inculpatului în comiterea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Astfel, s-a arătat că faptele inculpatului A., care, în perioada sfârşitul anului 2012 - începutul anului 2013, a ajutat alte persoane neidentificate (inculpatul a menţionat un anume Z.) să introducă fraudulos date informatice nereale privind postarea unor anunţuri pentru recrutarea forţei de muncă, în numele unor companii (firme) inventate, şi crearea unor adrese de email pentru corespondenţă cu siglele AA., întrunesc elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunile continuate de fals informatic şi fraudă informatică, prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 48 şi, respectiv, art. 49 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

De asemenea, s-a reţinut că faptele inculpatului de a folosi fără drept cardul bancar al bunicii sale decedate, accesând un sistem informatic (bancomat) şi efectuând operaţiuni financiare cu acest card (retrageri), întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor continuate de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 42 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., şi efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

S-a constatat că apărările apelantului inculpat A., formulate în primă instanţă şi reiterate în apel cu privire la nevinovăţia sa în săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, nu pot fi avute în vedere, întrucât afirmaţiile sale din declaraţia dată în primă instanţă au fost infirmate de celelalte mijloace de probă, şi anume de declaraţiile persoanelor vătămate şi ale părţilor civile care au arătat în mod concret cum au luat la cunoştinţă despre anunţurile de recrutare pentru forţă de muncă în străinătate, aşa cum s-a arătat pe larg în situaţia de fapt reţinută, prin consultarea unor site-uri ca www.x.ro; www.x.ro, www.x.ro, www.x.ro, www.x.ro, contactarea acestora fiind făcută de pe diferite adrese de poştă electronică, respectiv: x@x.com; x@x.com; x@x.com; x@x.com; x@x.com; x@x.com, şi erau indicate conturile de depunere a unor sume diferite de bani pe numele inculpatului A..

De asemenea, s-a apreciat că declaraţiile persoanelor vătămate şi cele ale părţilor civile se coroborează cu documentele şi chitanţele bancare de depunere a sumelor de bani în conturile precizate de inculpat, precum şi cu retragerea banilor de la bancomat de către acuzat din conturile menţionate, de pe cardul bancar al bunicii sale decedate, aşa încât rezultă atât obiectiv, cât şi subiectiv, că acesta cunoştea de postarea anunţurilor, persoanele vătămate şi părţile civile fiind induse în eroare, iar inculpatul încasând banii prin folosirea unui card emis pe numele altei persoane. S-a subliniat că, din modul în care s-au derulat împrejurările faptice, rezultă contribuţia de complice a inculpatului A., constând în ajutorul dat, la conceperea anunţurilor pe internet, unor persoane neidentificate să introducă fraudulos date informatice nereale referitoare la oferirea a unor locuri de muncă, în numele unor companii din străinătate, şi la crearea unor adrese de email pentru corespondenţă cu siglele AA., după care a folosit ilegal un card bancar aparţinând bunicii sale decedate, a accesat ilegal bancomatul şi a efectuat operaţiuni financiare. Astfel, desfăşurătorul tranzacţiilor efectuate prin intermediul cardului aparţinând bunicii sale, BB., decedată în 11 martie 2012, se coroborează cu imaginile video ale camerelor de supraveghere ale ATM-urilor, din care rezultă că persoana care a făcut retragerile de numerar fără drept şi a accesat ilegal sistemul informatic al ATM-ului a fost inculpatul. Din mijloacele de probă administrate a rezultat existenţa legăturii între conţinutul anunţurilor postate în care erau indicate conturile bancare ale inculpatului şi retragerea sumelor de bani de către acesta, aşa încât s-a apreciat că apărările sale nu se susţin.

De asemenea, a fost apreciată ca nerelevantă împrejurarea că persoanele vătămate şi părţile civile nu l-au cunoscut fizic pe inculpat şi nici profesia pe care acesta o avea, de vreme ce activitatea sa infracţională s-a desfăşurat on-line, aşa încât nu putea fi recunoscut şi identificat fizic de acestea.

Neîntemeiată a fost considerată şi apărarea apelantului inculpat vizând calitatea de unic moştenitor al bunicii sale şi acordul dat de aceasta la folosirea cardului, prin cunoaşterea PIN-ului, întrucât, în situaţia decesului titularului de cont trebuie să existe documente bancare cu privire la acest fapt, cardul bancar încetându-şi valabilitatea tocmai prin caracterul personal al acestuia, fiind creat numai pentru persoana căreia i-a fost destinat. Or, în lipsa acelor documente cu privire la situaţia decesului titularului şi folosirea cardului, prin cunoaşterea elementului de siguranţă de către apelantul inculpat, s-a creat o aparenţă de folosire de către titular, care nu era reală.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de apel a considerat că, în mod corect, a fost stabilită vinovăţia inculpatului A. pentru toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, fiind realizat conţinutul constitutiv al acestora, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, în concurs real. Ca urmare, s-a apreciat că apărările formulate de inculpat cu privire la lipsa unor elemente din conţinutul constitutiv al infracţiunilor, la înţelesul sintagmei "fără drept" şi la celelalte aspecte invocate nu au o justificare în planul modului de concepere a activităţii infracţionale sub forma de participaţie a complicităţii, datele nereale introduse în sistemul informatic conducând la constatarea că, fiind comise on-line, faptele inculpatului se circumscriu categoriei de infracţiuni informatice.

S-a mai reţinut că inculpatul A. a comis infracţiunea de acces la un sistem informatic, cum este bancomatul, prin folosirea fără drept a cardului bancar al bunicii sale decedate, iar infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos s-a consumat prin efectuarea de operaţiuni financiare cu acest card, în sensul retragerii sumelor depuse în contul respectiv.

În raport cu cele menţionate, instanţa de apel a considerat neîntemeiate solicitările de achitare pe temeiurile indicate în memoriul cuprinzând motivele de apel şi în concluziile scrise depuse la dosar, mijloacele de probă coroborate şi evaluate în calea de atac a apelului infirmând apărările formulate de apelantul inculpat A. şi conducând la stabilirea vinovăţiei acestuia pentru săvârşirea tuturor infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Înalta Curte nu a analizat apărările formulate în concluziile scrise de către inculpatul A. cu privire la reducerea cuantumului pedepselor aplicate, legea penală mai favorabilă, considerată ca fiind legea nouă, şi schimbarea încadrării juridice, întrucât aceste aspecte nu au fost invocate nici în motivele de apel iniţiale şi nici cu prilejul dezbaterilor, iar dacă ar fi reţinute s-ar încălca limitele efectului devolutiv al apelului statuat de dispoziţiile art. 417 alin. (1) C. proc. pen.. În plus, în ceea ce priveşte solicitarea de schimbare a încadrării juridice, s-a arătat că s-ar încălca şi cele statuate prin Decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 500 din 20 iunie 2019.

Instanţa de apel nu a dat eficienţă nici solicitării de a fi realizată, în temeiul art. 36 alin. (1) din C. pen., contopirea sancţiunilor penale stabilite în cauză cu celelalte pedepse aplicate prin hotărârile de condamnare anterioare, sens în care a făcut trimitere la Decizia nr. 70 din 15 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, pronunţată în dosarul nr. x/2007 şi publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 539 din 17 iulie 2008. Astfel, prin decizia menţionată, s-a stabilit că instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă. Or, în cauză, această solicitare a fost formulată chiar în apel, cale ordinară de atac exercitată numai de inculpatul A., aşa încât s-a apreciat că respectiva decizie este incidentă, chiar dacă se referă la dispoziţiile referitoare la contopire din C. pen. anterior, întrucât, în speţă, s-a considerat că legea penală mai favorabilă este cea veche. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 70 din 15 octombrie 2007, s-a arătat că "De aceea, câtă vreme examinarea cauzei de către instanţa de control judiciar, în cadrul operaţiunii de rejudecare, nu poate depăşi ceea ce a constituit obiectul judecăţii anterioare, finalizată prin hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, pentru că un atare procedeu ar echivala cu o extindere nejustificată a competenţei sale funcţionale, înseamnă că nu este posibilă nici efectuarea, de către acea instanţă, a contopirii pedepsei stabilite în cauza la care se referă calea de atac cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care condamnarea este definitivă, decât dacă prima instanţă însăşi a dispus contopirea sau dacă, fiind legal învestită, a omis să se pronunţe în această privinţă."

Aşa fiind, s-a subliniat că, în condiţiile în care apelul a fost exercitat doar de inculpatul A., chiar dacă prima instanţă a omis să se pronunţe cu privire la solicitarea expresă a acestuia de a efectua contopirea în condiţiile art. 36 alin. (1) C. pen. (1969), dispoziţie cu caracter obligatoriu, în raport cu ipoteza expusă în considerentele deciziei mai sus arătate, instanţa de control judiciar nu poate efectua respectiva operaţiune de contopire, întrucât ar încălca principiul neagravării situaţiei în propriul apel, reglementat de art. 418 din C. proc. pen., atâta timp cât există posibilitatea aplicării, după contopirea pedepselor, a unui spor care ar atrage majorarea pedepsei rezultante în calea de atac promovată de inculpat.

Pe de altă parte, s-a arătat că nu se impune desfiinţarea sentinţei pronunţate de primă instanţă cu trimitere spre rejudecare, întrucât ipoteza omisiunii pronunţării pe o cerere formulată în faţa primei instanţe nu se circumscrie situaţiilor expres prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.. În plus, neefectuarea de către prima instanţă a contopirii pedepselor, astfel cum a solicitat inculpatul, nu se regăseşte nici printre cazurile de nulitate absolută, care sunt reglementate expres în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. a) - f) C. proc. pen.

Neîntemeiate au fost apreciate şi criticile formulate cu privire la faptul că prima instanţă ar fi încălcat dispoziţiile art. 374 alin. (1), (2), (4) şi 5 C. proc. pen. şi art. 380 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, raportându-se la aspectele ce rezultă din actele dosarului, instanţa de apel a apreciat ca nesusţinute afirmaţiile apelantului inculpat A. cu privire la faptul că instanţa de fond ar fi încălcat dispoziţiile art. 374 alin. (1), (2), (4) şi 5 C. proc. pen., reţinând, în acest sens, pe de o parte, poziţia procesuală a inculpatului pe parcursul cercetării judecătoreşti, aşa cum rezultă din menţiunile efectuate în încheierile de şedinţă, iar, pe de altă parte, că, la momentul exprimării consimţământului de a da declaraţie, acestuia i-au fost respectate garanţiile procesuale, prin aducerea la cunoştinţă a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, cu care inculpatul a fost de acord prin citirea şi semnarea declaraţiei. Mai mult, în debutul declaraţiei, inculpatul A. a menţionat expres şi fără dubiu că ştie pentru ce a fost trimis în judecată şi nu recunoaşte comiterea faptelor reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare, că nu a comis niciuna din faptele de care este acuzat, menţinând depoziţiile date în faţa organelor de urmărire penală, după care a făcut precizări punctuale, aceste aspecte infirmând susţinerile sale referitoare la necunoaşterea învinuirilor şi neexplicarea dreptului de a nu face nicio declaraţie şi consecinţele acestuia, aşa încât s-a apreciat că rezultă fără putinţă de tăgadă că acuzatului i-au fost respectate toate drepturile procesuale prevăzute de art. 374 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.

S-a mai arătat că, faţă de poziţia expresă a inculpatului A. de nerecunoaştere a faptelor reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare, de negare a comiterii faptelor de care este acuzat, devine inoperantă procedura statuată în dispoziţiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., neavând nicio relevanţă dacă i s-au adus sau nu la cunoştinţă prevederile menţionate ce reglementează procedura simplificată în caz de recunoaştere a acuzaţiilor.

Neîntemeiată a fost apreciată şi critica referitoare la încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 374 alin. (5) din C. proc. pen., întrucât, aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri din 21 noiembrie 2018, preşedintele completului a pus în discuţie şi s-a pronunţat asupra tuturor cererilor formulate de inculpat. Împrejurarea că cererea de probatorii a fost respinsă motivat de către preşedintele de complet evidenţiază faptul că acesta a examinat solicitările şi a considerat că nu se impun a fi administrate, ceea ce nu poate echivala cu nerespectarea dreptului la apărare.

Argumente similare au fost invocate şi în ceea ce priveşte critica vizând presupusa încălcare a dispoziţiilor art. 374 alin. (9) din C. proc. pen., cu prilejul respingerii probei solicitate de efectuare a unei adrese la parchet cu privire la stadiul denunţului, în vederea eventualei aplicări a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, întrucât aceasta a fost pusă în discuţia părţilor, iar în cuprinsul încheierii de dezbateri de la 21 noiembrie 2018 au fost consemnate poziţia reprezentantului Ministerului Public şi soluţia pronunţată de complet pe respectiva cerere.

Instanţa de apel a considerat neîntemeiată şi critica vizând nesocotirea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 380 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., reţinând, contrar apărării, că toate prevederile legale ce reglementează procedura de audiere a persoanelor vătămate şi a părţilor civile au fost respectate, inculpatul punând personal întrebări unora dintre acestea, iar apărătorul său a semnat declaraţiile ataşate la dosar.

În aceste condiţii, s-a apreciat că, în cauză, au fost respectate toate dispoziţiile legale incidente şi s-a asigurat, în mod efectiv, inculpatului exercitarea dreptului la apărare, aşa cum impun şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

De asemenea, s-a arătat că poziţia de renunţare, în apel, a unor părţi civile la pretenţiile civile formulate nu poate conduce la aplicarea măsurii confiscării sumelor de bani, întrucât s-ar încălca efectul apelului cu privire la neagravarea situaţiei în propriul apel.

Concluzionând, instanţa de apel a considerat legală şi temeinică soluţia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi ca nefondate criticile formulate de inculpat.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., personal, invocând motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen. şi precizând că acesta vizează atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei.

Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a învederat că a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală. Astfel, în ceea ce priveşte acuzaţia circumscrisă complicităţii la infracţiunea de fals informatic în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 48 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), a arătat că nu s-a probat faptul că sigla companiei AA. ar fi fost folosită fără drept ori că aceasta ar fi fost înregistrată şi protejată de legea drepturilor de autor şi nu s-a precizat în concret în ce a constat ajutorul dat autorilor pentru folosirea respectivei sigle. Referitor la complicitatea la infracţiunea de fraudă informatică, prevăzută de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 49 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), reţinându-se că "şi-a dat ajutorul în privinţa conceperii anunţurilor de pe internet, de oferire a unor locuri de muncă în numele unor companii din străinătate" şi că "a oferit consultanţă juridică în scopuri nelegale", a precizat, pe de o parte, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, consultanţa juridică reprezintă una dintre activităţile pe care le pot desfăşura avocaţii, iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că ar fi avut cunoştinţă de împrejurarea că respectivele anunţuri nu erau reale. În legătură cu acuzaţiile circumscrie infracţiunilor de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 42 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), şi de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), a arătat că a avut împuternicire să folosească contul bunicii sale, chiar aceasta dându-i, în timpul vieţii, cardul ataşat, subliniind că, prin utilizarea acestuia, nu s-a produs niciun prejudiciu băncii ori titularului contului.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., a arătat că pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare este în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât, deşi a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1) C. pen., instanţa a omis să efectueze contopirea pedepselor aplicate în cauză cu cele stabilite pentru două fapte concurente, care au fost deja executate, respectiv de 4 ani închisoare aplicată prin Decizia penală nr. 104/A din 18 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2012, şi de 6 luni închisoare dispusă de aceeaşi instanţă prin Decizia penală nr. 52/A din 10 februarie 2016 dată în dosarul nr. x/2014. În aceste condiţii, a apreciat incidente dispoziţiile Deciziei nr. 70 din 15 octombrie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că "nu se poate realiza contopirea în calea de atac decât dacă prima instanţă însăşi a dispus contopirea sau dacă, fiind legal învestită, a omis să se pronunţe în această privinţă", situaţie care se regăseşte şi în speţă.

Ca urmare, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea deciziei penale atacate şi, în principal, achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., iar, în subsidiar, contopirea pedepsei rezultante stabilite în cauză cu celelalte pedepse aplicate pentru infracţiuni concurente, care au fost deja executate.

În al doilea subsidiar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a solicitata admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea deciziei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a efectua contopirea pedepselor în apel.

Totodată, în temeiul art. 441 alin. (1) C. proc. pen., a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate, arătând că se află în executarea unei pedepse de 3 ani închisoare concurentă cu o pedeapsă de 4 ani închisoare care a fost deja executată.

Prin încheierea din camera de consiliu din 10 septembrie 2020, Înalta Curte, apreciind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen. în ceea ce priveşte criticile circumscrise celor două cazuri de casare invocate reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 19/A din 22 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, cauza fiind trimisă, în vederea judecării recursului în casaţie, Completului nr. 4 şi fixându-se termen de judecată în şedinţă publică la data de 8 octombrie 2020.

Totodată, în baza art. 441 din C. proc. pen., a fost respinsă cererea recurentului de suspendare a executării hotărârii atacate, având în vedere că motivele invocate nu sunt relevante pentru admiterea acesteia şi că nu au fost identificate, din oficiu, aspecte care să justifice o asemenea măsură procesuală.

La termenul de judecată din 8 octombrie 2020, în temeiul art. 356 alin. (3) C. proc. pen., a fost apreciată întemeiată cererea formulată de recurentul inculpat A. de amânare a judecării cauzei pentru angajarea unui avocat şi pregătirea apărării, fixându-se un nou termen la 19 noiembrie 2020.

La data de 17 noiembrie 2020, recurentul inculpat A. a transmis, prin e-mail, la dosar, o cerere de retragere a recursului în casaţie, semnată olograf, învederând că, ulterior pronunţării hotărârii atacate, a fost efectuată, pe cale separată, contopirea cu pedeapsa executată anterior şi a fost liberat condiţionat după aproximativ 2 luni de detenţie, motiv pentru care nu mai consideră oportună continuarea procedurilor judiciare în cauză. Recurentul a precizat, totodată, că îşi asumă în deplină cunoştinţă de cauză efectele cererii de retragere a recursului în casaţie semnate olograf şi transmise în format electronic.

Potrivit art. 436 alin. (3) din C. proc. pen., până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, părţile, personal sau prin mandatar special, precum şi procurorul îşi pot retrage recursul în casaţie formulat, declaraţia putând fi făcută fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de control judiciar competentă.

În cauză, manifestarea de voinţă în acest sens a fost exprimată de către recurentul inculpat A., personal, printr-un înscris sub semnătură privată, până la încheierea dezbaterilor, astfel încât, fiind respectate dispoziţiile art. 436 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va lua act de retragerea recursului în casaţie formulat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 19/A din 22 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019, situaţie în care nu va mai proceda la analizarea motivelor de recurs circumscrise cazurilor de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., faţă de culpa sa procesuală, recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, în sumă de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea recursului în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 19/A din 22 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.

GGC - MM