Executor’s non-compliance with suspended enforcement and procedural duties constitutes abuse of office and intellectual falsification

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 261/F/26.11.2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, solicitarea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunile prevăzute de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 289 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) din noul C. pen. în infracţiunile prevăzute de art. 297 alin. (1) din noul C. pen. şi art. 289 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (2) din noul C. pen.

În temeiul art. 297 alin. (1) din noul C. pen., a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 3 ani.

În temeiul art. 67 alin. (1), (2) din noul C. pen. cu referire la art. 66 alin. (2) din noul C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din noul C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul art. 65 alin. (1) din noul C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din noul C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

Totodată, în temeiul art. 289 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 1 an.

În temeiul art. 71 alin. (1), (2) din vechiul C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II- a, lit. b), lit. c) (dreptul de a exercita profesia de executor) din vechiul C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

În temeiul art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din noul C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012 şi Decizia nr. 7/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a contopit pedepsele principale aplicate prin prezenta hotărâre, aplicând pedeapsa de 3 ani închisoare la care a adăugat o treime din pedeapsa închisorii de 1 an, inculpatul A. urmând să execute în final pedeapsa închisorii de 3 ani şi 4 luni închisoare, în regim de detenţie.

În temeiul art. 45 alin. (1) din noul C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012 şi Decizia nr. 7/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din noul C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul art. 45 alin. (5) din noul C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) din teza I din noul C. pen., raportat la art. 65 alin. (1) din noul C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012 şi Decizia nr. 7/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din noul C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., a constatat admisibilă şi a admis acţiunea civilă exercitată de AGENŢIA PENTRU FINANŢAREA INVESTIŢIILOR RURALE (fosta AGENŢIE DE PLĂŢI PENTRU DEZVOLTARE RURALĂ ŞI PESCUIT) şi l-a obligat pe inculpatul A. la plata, către partea civilă, a sumei de 566.713,17 RON la care se adaugă penalităţi şi dobânzi calculate de la data de 28.04.2014 până la data plăţii efective.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menţinut măsura sechestrului asigurator instituit, până la concurenţa sumei de 566.713,17 RON, prin ordonanţa nr. x/P/2014 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la 21.02.2017 asupra imobilelor situate în jud. Călăraşi, Mun. Călăraşi, str. x, în jud. Călăraşi, Mun. Călăraşi, str. x, respectiv în jud. Călăraşi, Mun. Călăraşi, str. x şi asupra autoturismului marca x.

A respins solicitarea Parchetului privind anularea actelor de executare - procesul-verbal de stabilire a cheltuielilor, somaţia de plată din 11.12.2012 şi adresele de instituire a popririi din 19.12.2013, 08.01.2014 şi 22.01.2014.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., l-a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 3000 de RON (2000 de RON pe parcursul urmăririi penale, 1000 de RON pe parcursul camerei preliminare şi cercetării judecătoreşti), sumă în care nu se include onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 331/A din data de 24 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 261/F din 26 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând, a fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. în pedepsele componente ce au fost repuse în individualitatea lor.

A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. de la 3 ani la 2 ani şi 6 luni închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

S-a aplicat aceluiaşi inculpat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din C. pen.

A fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru infracţiunea de fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior de la 1 an la 9 luni închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) din teza a II-a, lit. b), lit. c) (dreptul de a exercita profesia de executor) din C. pen. anterior.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012, au fost contopite pedepsele principale aplicate prin prezenta decizie, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 9 luni închisoare.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 2 ani şi 9 luni închisoare, pe o durată de 3 ani, ce constituie termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 92 din C. pen.

S-a dispus, în baza art. 93 alin. (1) din C. pen., că inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Călăraşi la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat, la datele fixate de acesta;

c) să anunţe în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a fost obligat inculpatul să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Călăraşi - Serviciul Public pavaje Spaţii Verzi sau în cadrul Primăriei Călăraşi - Serviciul Public Pieţe Oboare, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

S-a dispus să se comunice inculpatului măsurile de supraveghere la care este supus şi dispoziţiile prev. de art. 96 din C. pen., a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În temeiul art. 45 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în conformitate cu art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) teza I din C. pen., raportat la art. 65 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a exercita profesia de executor judecătoresc) din C. pen., în condiţiile art. 65 din C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale care nu contravin deciziei.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, nr. x/A/2019, la data de 25.06.2020, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat, în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

Prin motivele de recurs în casaţie, s-a solicitat, în temeiul cazului de casare prevăzut de disp. art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi achitarea inculpatului A. în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) din teza I din C. proc. pen.

În motivare, apărarea, în esenţă, a arătat că inculpatul a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală. Concret, s-a susţinut că nici conduita calificată în mod eronat drept exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu care era indusă de conţinutul raporturilor procesuale născute ca efect al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cursul executării silite (adică de obligaţiile executorului de a se supune dispoziţiilor instanţei de executare şi de lipsa oricărui remediu sau căi procesuale la îndemâna acestuia vizând eventuala cenzurare a hotărârilor judecătoreşti) şi nici atestarea considerată eronată (dar în realitate corectă şi identică cu cea reţinută într-o hotărâre definitivă de încuviinţare a executării - necontestată până în prezent) a valorii creanţei prin "calcularea debitului" ordonată de instanţa de executare nu constituie fapte prevăzute de legea penală.

În opinia apărării inculpatului, la momentul pronunţării soluţiei de condamnare, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut în mod eronat încălcarea unor atribuţii de serviciu a căror incidenţă nu era atrasă în condiţiile în care succesiunea soluţiilor judecătoreşti vizând fondul cauzei, ordonanţa preşedinţială şi executarea silită a acestora impunea executorului o altă conduită în condiţiile Legii nr. 188/2000 şi ale C. proc. civ.. Instanţele de fond şi de apel nu au identificat corespunzător care era conduita impusă executorului judecătoresc în raport de împrejurarea că executorul judecătoresc nu poate cenzura în niciun mod hotărârile instanţelor judecătoreşti, învestite fie cu fondul cauzei, fie cu cereri în materia punerii în executare a dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti.

Astfel, s-a arătat că exercitarea atribuţiilor de serviciu ale executorului judecătoresc vizând examinarea primară a legalităţii cererilor părţilor este împiedicată de însuşi efectul unor hotărâri judecătoreşti. Mai mult, disponibilitatea care caracterizează drepturile procesuale ale părţilor în cursul executării silite împiedica şi exercitarea din oficiu a atribuţiilor organelor implicate în procedură. Or, recurentului inculpat i se impută tocmai neexercitarea sau exercitarea defectuoasă a unor atribuţii a căror exercitare era împiedicată fie de dispoziţiile contrare şi necontestate ale instanţei de executare, fie de disponibilitatea debitorului care nu a uzat de contestaţiile şi remediile procesuale pe care le avea la îndemână sau le-a exercitat necorespunzător şi ineficient, cu consecinţa anulării sau respingerii acestora.

Apărarea inculpatului a susţinut că acţiunile despre care s-a reţinut în mod eronat că ar fi compus elementul material al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului reprezintă materializarea conduitei prescrise de dispoziţiile C. proc. civ., rezultând din interpretarea coroborată a instituţiilor procesual civile în raporturile conturate de efectele hotărârilor judecătoreşti.

S-a mai arătat că la fila x a deciziei recurate se arată că inculpatul ar fi încălcat dispoziţiile O.G. nr. 22/2002, făcându-se referire la practica judiciară care instituie limitele executării instituţiilor publice ca debitori protejaţi. Or, s-a susţinut că tocmai existenţa acestei practici denotă că executorii judecătoreşti procedează la executarea tuturor debitorilor (inclusiv a celor protejaţi) aplicând principiul disponibilităţii debitorului de a contesta executarea sau de o confirma, de regulă implicit. Cu alte cuvinte, s-a apreciat că soluţiile evocate de instanţa de apel sunt rezultatul exercitării contestaţiilor la executare de către alte instituţii publice executate silit de către executorii judecătoreşti (a căror conduită nu a fost calificată drept infracţiune).

Inculpatul, prin apărător, a menţionat că legea procesual civilă permite şi confirmarea expresă sau implicită a nelegalităţilor lăsate de legiuitor în disponibilitatea părţii, iar în speţă, debitorul protejat a uzat cel puţin ineficient de disponibilitatea sa, sesizând instanţe de executarea care le-au anulat contestaţiile ca netimbrate, omiţând să invoce suspendarea executării sau a actelor de executare şi determinând pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti care au dirijat în mod invincibil conduita inculpatului (ulterior imputată în prezenta cauză).

În motivele de recurs, s-a mai arătat că instanţa de apel a înlăturat în mod greşit apărarea inculpatului vizând lipsa pagubei în condiţiile în care la epoca executării silite circuitul civil era conturat de dispoziţiile ordonanţei preşedinţiale interpretate diferit de instanţa de apel. Mai clar, la fila x instanţa de apel a examinat efectele admiterii cererii de suspendare a efectelor procesului-verbal nr. x apreciind în esenţă că partea civilă nu trebuia să deconteze suma ce a făcut obiectul popririi. Or, dispozitivul soluţiei evocate obliga întocmai la continuarea finanţării, conturând un circuit civil vremelnic în care AFIR datora întocmai suma executată.

S-a mai precizat că instanţa de apel a evaluat conduita inculpatului după ce a examinat numai succesiunea corespondenţei purtate de debitorul protejat cu executorul judecătoresc şi deşi a reprodus corect ordinea corespondeţei, nu a examinat deloc conţinutul acesteia. Prin urmare, instanţa de apel nu a sesizat că debitorul a comunicat inculpatului numai ciorne nesemnate ale recursului sau motive de recurs care nu purtau viză sau altă menţiune din care să rezulte înregistrarea acestora.

De asemenea, în motivarea recursului în casaţie, s-a susţinut că un alt element greşit interpretat de instanţa de apel îl constituie manifestarea bunei credinţe exteriorizate prin emiterea somaţiei, în condiţiile în care aceasta nu este obligatorie în procedura popririi. Instanţa de apel a evidenţiat la fila x că O.G. nr. 22/2002 impunea somarea prealabila însă şi-a contrazis propriile considerente anterioare potrivit cărora reţinuse că inculpatul nu a urmat această procedură. Prin urmare, în procedura comună (pe care inculpatul a aplicat-o greşit sau nu), emiterea somaţiei nu era obligatorie, astfel încât primirea ei necontestată nici măcar de debitorul executat nu denotă altceva decât buna credinţă a inculpatului.

În ceea ce priveşte fapta încadrată drept fals intelectual, apărarea a solicitat să se examineze valoarea corectă a debitului calculat din dispoziţia instanţei de executare, care nu a făcut vreodată obiectul contestării.

S-a susţinut că deşi se admite că la momentul calculării debitului de către inculpat împrejurarea că Tribunalul Bistriţa Năsăud a încuviinţat executarea întocmai aceleaşi sume, apărarea a solicitat să se reţină că această soluţie definitivă nu a fost contestată nici măcar de către procuror şi nici de către debitorul constituit parte civilă în prezenta cauză.

În opinia apărării, calcularea debitului nu a fost rezultatul voinţei inculpatului, ci efectul dispoziţiei instanţei de executare, iar valoarea acestuia nu a făcut niciun moment obiectul contestării. Prin urmare, pe lângă rezultatul aritmetic corect şi necontestat, s-a arătat că eventuala atestare eronată (ca manieră de lucru) nu a fost rezultatul intenţiei ca formă a vinovăţiei.

Astfel, pentru motive arătate în cererea formulată, în temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei din apel şi să se dispună achitarea inculpatului A. în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) din teza I din C. proc. pen.

Conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie a fost comunicată părţilor şi Ministerului Public.

La data de 16.10.2020, au fost înregistrate la dosarul cauzei concluziile scrise asupra recursului în casaţie formulate de partea civilă AGENŢIA PENTRU FINANŢAREA INVESTIŢIILOR RURALE, potrivit art. 439 alin. (2) din C. proc. pen.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, la data de 30.10.2020, dosarul de recurs în casaţie a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2020, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 04.12.2020, dată până la care, de asemenea, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea din data de 04 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) din C. proc. pen.., fiind fixat termen în cauză la data de 22.01.2021.

Cu prilejul dezbaterilor de la acest termen, s-au luat concluziile apărării recurentului inculpat şi ale parchetului, acestea fiind redate pe larg în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin decizia atacată, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa principală de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. şi la pedeapsa principală de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. cu referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012, au fost contopite pedepsele principale aplicate prin decizia din apel, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa principală rezultantă de 2 ani şi 9 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe durată unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 92 din C. pen.

În cauză, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casaţie, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Criticile recurentului inculpat vizează greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi fals intelectual, susţinându-se în esenţă că prin conduita inculpatului, ca urmarea a interpretării dispoziţiilor C. proc. civ., nu se conturează exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu - care era indusă de conţinutul raporturilor procesuale născute ca efect al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cursul executării silite, respectiv, atestarea/calcularea corectă a debitului nu a fost rezultatul voinţei inculpatului, ci efectul dispoziţiei instanţei de executare.

Astfel, prin motivele de recurs în casaţie formulate, apărarea a susţinut că se impune achitarea inculpatului, având în vedere că din interpretarea situaţiei de fapt deduse judecăţii rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost condamnat, sens în care, faptele imputate acestuia şi pentru care în mod greşit s-a dispus condamnarea, nu sunt prevăzute de legea penală.

Prin calea extraordinară de atac de faţă, apărarea inculpatului a susţinut că instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut în mod eronat încălcarea unor atribuţii de serviciu, în condiţiile în care executorul judecătoresc nu poate cenzura în niciun mod hotărârile instanţelor judecătoreşti, învestite fie cu fondul cauzei, fie cu cereri în materia punerii în executare a dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti.

În argumentare, în concret, apărarea a arătat că nu constituie fapte prevăzute de legea penală:

- nici conduita calificată în mod eronat drept exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu care era indusă de conţinutul raporturilor procesuale născute ca efect al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cursul executării silite (adică de obligaţiile executorului de a se supune dispoziţiilor instanţei de executare şi de lipsa oricărui remediu sau căi procesuale la îndemâna acestuia vizând eventuala cenzurare a hotărârilor judecătoreşti)

- nici atestarea considerată eronată (dar în realitate corectă şi identică cu cea reţinută într-o hotărâre definitivă de încuviinţare a executării - necontestată până în prezent) a valorii creanţei prin "calcularea debitului" ordonată de instanţa de executare.

În apărare, s-a mai susţinut că acţiunile despre care s-a reţinut în mod eronat că ar fi compus elementul material al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului A. reprezintă materializarea conduitei prescrise de dispoziţiile C. proc. civ., rezultând din interpretarea coroborată a instituţiilor procesual civile în raporturile conturate de efectele hotărârilor judecătoreşti.

În ceea ce priveşte fapta de fals intelectual, s-a arătat că valoarea corectă a debitului calculat din dispoziţia instanţei de executare nu a făcut vreodată obiectul contestării, iar calcularea debitului nu a fost rezultatul voinţei inculpatului, ci efectul dispoziţiei instanţei de executare, Prin urmare, s-a susţinut că eventuala atestare eronată (ca manieră de lucru) nu a fost rezultatul intenţiei ca formă a vinovăţiei.

Analizând motivele de recurs în casaţie aşa cum au fost formulate de inculpatul A. întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în concret, prin acestea, se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei eventuale alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel.

Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Critici cum sunt neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor, vinovăţia inculpatului, modul de apreciere al probatoriului ori lipsa pagubei aşa cum s-a susţinut de apărarea inculpatului, nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie, acesta fiind scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Aşa cum se poate observa, criticile apărării inculpatului A. formulate pe calea recursului în casaţie de faţă vizează starea de fapt stabilită cu titlu definitiv de către instanţele de fond şi apel, încercându-se prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac conturarea unei situaţii de fapt cu totul diferită decât cea reţinută în cauză, print-o proprie interpretare a probelor dosarelor, făcându-se totodată referiri şi la forma de vinovăţie reţinută de instanţe în sarcina inculpatului A..

Toate criticile apării inculpatului invocate prin intermediul recursului în casaţie formulat în cauză constituie veritabile critici în cadrul soluţionării cauzei în fond şi în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casaţie.

Pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte menţionează că pentru a verifica dacă inculpatul A. se face vinovat de săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, instanţa are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţele de fond şi de apel - care nu poate fi schimbată - şi care, contrar susţinerilor inculpatului conduce la concluzia că acesta a săvârşit faptele în modalitatea descrisă în considerentele hotărârii atacate.

Aşadar, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs în casaţie invocate nu se susţine nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel şi care să conducă la o altă soluţie favorabilă inculpatului, de achitare.

Motivele recursului în casaţie vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanţa de apel pe baza materialului probator administrat, elemente de fapt ce nu pot fi cenzurate prin prezenta cale de atac, aceste motive nefiind circumscrise cazului de casare prevăzut de dispoziţiile legale în materie.

Contrar susţinerilor apărării, situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului avute în vedere de instanţele de fond şi apel au reliefat că faptele inculpatului A., astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu infracţiunilor de abuz în serviciu şi fals intelectual.

În cauză s-a constatat că inculpatul A. a solicitat instanţei de judecată încuviinţarea executării silite pentru un titlu executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 1002/20.12.2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2012, care nu îndeplinea cerinţa de a fi o hotărâre definitivă în conformitate cu dispoziţiile art. 634 din C. proc. civ. raportat la art. 22 din Legea nr. 554/2004 şi în condiţiile în care executarea Sentinţei civile nr. 1002/20.12.2012 a Curţii de Apel Cluj era suspendată, conform art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Fapta de abuz în serviciu cercetată în cauza de faţă a vizat modalitatea de îndeplinire de către executorul judecătoresc A. a atribuţiilor legale ce îi reveneau în această calitate, avându-se în vedere actele de executare silită efectuate, respectiv modalitatea în care s-a derulat executarea silită.

În concret, instanţele au reţinut că săvârşirea infracţiunilor imputate inculpatului A. a fost relevată de conduita acestuia în derularea actelor de executare în Dosarul nr. x/2013, prin ignorarea totală a solicitărilor repetate întemeiate în fapt şi în drept ale persoanei vătămate şi a notificărilor similare din partea instituţiilor bancare şi ANAF, privind suspendarea executării silite, respectiv ridicarea proprii instituită asupra conturilor bancare ale părţii civile.

Astfel, inculpatul A. a dispus executarea silită cu privire la o hotărâre judecătorească care era atacată cu recurs, iar recursul suspendă executarea, conform dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, ignorând notificările primite de la intimata parte civilă care i-a comunicat faptul că a declarat recurs împotriva Sentinţei civile nr. 1002/20.12.2012 a Curţii de Apel Cluj, solicitându-i totodată inculpatului ridicarea proprii instituită asupra conturilor agenţiei.

Pentru executarea silită îndreptată împotriva unei instituţii publice, O.G. nr. 22/2002 şi O.U.G. nr. 146/2002 prevăd o procedură derogatorie de la dreptul comun (incluzând suspendarea de drept a executării pe durata termenului de 6 luni), procedură pe care inculpatul nu a respectat-o, instituind măsura popririi asupra tuturor conturilor debitorului, indiferent de destinaţie, cu încălcarea art. 54 din Legea nr. 188/2000, art. 20 alin. (2), art. 22, art. 28 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art. 627 din C. proc. civ., art. 1 şi urm din O.G. nr. 22/2002, art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 146/2002.

Se reţine, în concluzie, că în raport de starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv, instanţele au constatat încălcarea de către inculpatul A. a dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, art. 14 alin. (7), art. 15 alin. (4), art. 20 alin. (2), art. 22, art. 28 din Legea nr. 554/2004 şi art. 627 din C. proc. civ. şi totodată, s-a constatat că acesta nu a respectat procedura instituită prin O.G. nr. 22/2002 şi prin O.U.G. nr. 146/2002.

În consecinţă, instanţele au stabilit că, în drept, fapta inculpatului A. care, în calitate de executor judecătoresc, fiind învestit cu cererea de executare silită a SC B. SRL din data de 15.11.2013 împotriva debitorului Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (în prezent A.F.I.R.), a demarat şi continuat procedura executării silite în Dosarul nr. x/2013 (a solicitat instanţei de judecată încuviinţarea executării silite pentru un titlu executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 1002/20.12.2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2012, sentinţă care nu îndeplinea cerinţa de a fi o hotărâre definitivă în conformitate cu dispoziţiile art. 634 din C. proc. civ. raportat la art. 22 din Legea nr. 554/2004 şi în condiţiile în care executarea era suspendată ope legis în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar pentru executarea silită îndreptată împotriva unei instituţii publice O.G. nr. 22/2002 şi O.U.G. nr. 146/2002 prevăd o procedură derogatorie de la dreptul comun, pe care inculpatul nu a respectat-o, instituind măsura popririi asupra tuturor conturilor debitorului, indiferent de destinaţie), cu încălcarea dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 188/2000, art. 14 alin. (7), art. 15 alin. (4), art. 20 alin. (2), art. 22, art. 28 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art. 627 din C. proc. civ., art. 1 şi urm din O.G. nr. 22/2002, art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 146/2002 şi a produs o vătămare a drepturilor şi intereselor Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (A.F.I.R.), care a precizat un prejudiciu în cuantum de 566.713,17 RON reprezentând suma poprită plus dobânzi şi penalităţi calculate de la data de 28.04.2014 până la data achitării efective întruneşte, sub aspect obiectiv şi subiectiv, elementele din conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) din noul C. pen.

Totodată, s-a menţionat că, în cauză inculpatul încălcând obligaţiile instituite în sarcina sa prin dispoziţiile C. proc. civ., Legea nr. 188/2000, Legea nr. 554/2004, O.G. nr. 22/2002 şi O.U.G. nr. 146/2002, sunt îndeplinite exigenţele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016.

De asemenea, instanţele au stabilit că, în drept, fapta inculpatului A. care, în calitate de executor judecătoresc, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în mod repetat a atestat în mod necorespunzător adevărului în cuprinsul procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor şi în somaţia de plată ambele întocmite în data de 18.12.2013, în adresele de instituire a popririi efectuate către C., D., E., F., G., H., CEC Bank, I., J. în data de 19.12.2013, către K. şi APDRP în data de 08.01.2014, către Trezoreria Municipiului Bucureşti şi Satu Mare în data de 21.01.2014, faptul că suma de 552.868,80 RON constituie debit conform titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 1002/20.12.2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. x/2012 întruneşte, sub aspect obiectiv şi subiectiv, elementele din conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals intelectual prevăzute de art. 289 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen.

Prin prisma criticilor aduse deciziei de condamnare de către recurentul inculpat A., întemeiate pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte subliniază că sintagma "nu este prevăzută de legea penală" priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au constatat că infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu au fost dezincriminate şi constatându-se că ansamblul probator administrat în cauză a demonstrat că faptele există şi că au fost săvârşite de inculpat cu forma de vinovăţie cerută de lege, s-a apreciat că nu se impune achitarea lui şi făcându-se o corectă încadrare a faptelor pentru care a fost trimis în judecată, s-a dispus în consecinţă, condamnarea inculpatului.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susţin recursul în casaţie invocate în cauză, că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea stării de fapt şi reinterpretarea probelor dosarului, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din teza I din C. proc. pen.. Or, potrivit C. proc. pen. în vigoare, această prerogativă este atributul exclusiv al instanţelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv, instanţa de fond şi instanţa de apel.

Prin urmare, solicitarea inculpatului A. de a se dispune achitarea sub aspectul infracţiunilor pentru care a fost condamnat de instanţa de apel are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurentul urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casaţie ca al treilea grad de jurisdicţie.

Or, starea de fapt reţinută în cauză, concordanţa acesteia cu probele administrate şi încadrarea juridică dată faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor.

În ceea ce priveşte susţinerile din cuprinsul recursului în casaţie referitoare la conduita inculpatului ce rezultă din conţinutul corespondenţei purtate între debitor şi executorul judecătoresc sau referiri la buna credinţă a inculpatului ori că în ceea ce priveşte calcularea debitului nu a fost rezultatul intenţiei inculpatului, ca formă a vinovăţiei, Înalta Curte constată că acestea constituie o analiză ce excedează verificărilor ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casaţie. Aspectele invocate nu poate fi analizate întrucât vizează latura subiectivă a cauzei, ce nu intră în obiectul analizei recursului în casaţie.

Cu privire la infracţiunea de fals intelectual, se constată că toate susţinerile apărării recurentului inculpat referitoare la valoarea corectă a debitului calculat din dispoziţia instanţei de executare şi care nu a fost contestat, vizează probatoriul administrat în cauză şi excedează analizei pe calea recursului în casaţie.

Tot cu privire la infracţiunea de fals intelectual, apărarea a mai făcut referiri şi la lipsa vinovăţiei inculpatului, în sensul că o eventuală atestare eronată a debitului nu a fost rezultatul intenţiei inculpatului, însă, aşa cum s-a arătat aceste aspecte nu pot fi analizate prin prisma niciunui caz de casare, întrucât au în vedere latura subiectivă a cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 331/A din data de 24 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 331/A din data de 24 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2021.

GGC - OB