Challenge to disciplinary dismissal of tax authority employee after refusal to extend unpaid leave

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 17 august 2001 și completată la 11 octombrie 2001, reclamanta R.N. a chemat în judecată Curtea de Conturi a României, solicitând anularea ordinelor emise de aceasta, cu nr. 265 din 18 mai 2001 și nr. 274 din 22 mai 2001; reîncadrarea în funcția avută, cu recalcularea retroactivă a tuturor drepturilor, precum și obligarea pârâtei, la plata daunelor morale, în sumă de 300 milioane lei.

În motivarea cererii sale, reclamanta a susținut că în mod abuziv s-a dispus încetarea contractului său de muncă, în temeiul dispozițiilor art. 129 C. muncii, în realitate demisia fiindu-i impusă.

Prin sentința nr. 830 din 19 septembrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea, reținând că temeiul desfacerii contractului său de muncă a fost determinat de cererea expresă de demisie formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta R.N., care a susținut că instanța fondului nu a depus suficientă diligență, pentru a stabili cu certitudine, condițiile în care s-a dispus desfacerea contractului său de muncă. În plus, a mai susținut că s-a reținut greșit suma de 300.000 lei, drept daune morale pretinse, în loc de 3 miliarde lei.

Recursul nu este fondat.

Din anul 1999, reclamanta-recurentă a funcționat ca și controlor financiar, la Direcția de Control Financiar București.

Începând cu data de 23 februarie 2000 a solicitat conducerii Curții de Conturi, cu cererea nr. 265 din 13 ianuarie 2000, întreruperea de activitate pe o perioadă de 14 luni, cerere aprobată prin Ordinul nr. 110 din 24 februarie 2000. Potrivit articolului din acest ordin, s-a prevăzut ca reintegrarea în funcție să se facă la expirarea perioadei de încetare și numai la solicitarea reclamantei.

La 25 ianuarie 2001, cu cererea nr. 156, reclamanta a solicitat reintegrarea, pentru ca la 19 martie 2001 să solicite prelungirea perioadei de încetare a activității, până la 2 iulie 2001 (cererea nr. 156).

Față de refuzul manifestat de conducerea Curții de Conturi, la 19 aprilie 2001, cu o nouă cerere înregistrată sub nr. 44320, reclamanta a solicitat aprobarea prelungirii detașării sau concediu fără plată, până la data de 30 iunie 2001, cerere, de asemenea refuzată, (adresa nr. 821 din 20 aprilie 2001).

Solicitată cu adresa nr. 35652 din 16 mai 2001, să-și precizeze poziția și mai ales să explice absențele nemotivate din 23 aprilie 2002, reclamanta nu a prezentat nici o justificare, iar cu cererea nr. 4579 din 18 mai 2001 a solicitat, fără echivoc, în mod expres, aprobarea demisiei.

Astfel fiind, susținerea potrivit căreia această demisie i-ar fi fost impusă, nu numai că nu este dovedită, dar din expunerea cronologică a corespondenței purtată cu conducerea intimatei-pârâte, rezultă cu evidență, că, deși a cunoscut despre refuzul de prelungire a perioadei de întrerupere a activității, reclamanta nu a înțeles să dea curs solicitării și să se prezinte la locul de muncă ce-i fusese rezervat, împrejurare în care, legal și temeinic, perioada absentată a justificat aplicarea sancțiunii disciplinare a desfacerii contractului de muncă.

Reținând corect această situație de fapt, instanța de fond, în mod legal a menținut ordinul de desfacere al contractului de muncă al reclamantei R.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.N. împotriva sentinței civile nr. 830 din 19 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2004.