Inadmissibility of appeal against execution contestation due to finality of Court of Appeal decision under criminal procedure law

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 38/2020 din data de 30 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (7) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 267 din 31 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2019, sentinţă care a fost menţinută.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Iaşi a reţinut următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 267 din 31 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 599 alin. (5) raportat la art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul A..

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 11 aprilie 2019, sub nr. x/2019, condamnatul A. a solicitat deducerea din pedeapsa pe care o execută a perioadei în care a fost arestat preventiv în Anglia, de la 26 august 2014 la 23 martie 2016.

Cererea nu a fost motivată în fapt, iar în drept contestatorul a invocat prevederile art. 585 din C. proc. pen.

La termenul de judecată din data de 7 mai 2019, apărătorul desemnat din oficiu pentru condamnat a precizat că temeiul juridic al cererii formulate îl reprezintă prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., împrejurare faţă de care, prin încheierea de şedinţă din data de 19 noiembrie 2019 instanţa a dispus recalificarea obiectului cauzei, din cerere de modificare a pedepselor, întemeiată pe dispoziţiile art. 585 alin. (1) lit. a), b) din C. proc. pen. în contestaţie la executare întemeiată pe art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.

Din oficiu, instanţa a dispus ataşarea la dosarul cauzei a fişei de cazier judiciar a contestatorului, a Sentinţei penale nr. 1964 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, a Deciziei penale nr. 134/C din 27 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi a sentinţelor penale pronunţate de Tribunalul Iaşi prin care au mai fost soluţionate alte cauze având ca obiect contestaţie la executare, privind pe acelaşi condamnat. De asemenea, pentru soluţionarea contestaţiei la executare instanţa a solicitat informaţii de la Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Cazier Judiciar, precum şi de Biroul Naţional Interpol, la dosarul cauzei fiind ataşată copia cazierului judiciar emis de autorităţile judiciare din Marea Britanie în privinţa condamnatului, precum şi relaţii privind perioada în care acesta s-a aflat sub supravegherea autorităţilor judiciare din această ţară.

Analizând contestaţia la executare formulată de condamnatul A., instanţa a reţinut următoarele:

Din fişa A.N.P. privind situaţia juridică a condamnatului s-a constatat că acesta se află în executarea pedepsei de 14 ani închisoare şi 200.000 ROL (20 RON) amendă penală, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1964 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, menţinută şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 134 din 27 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin această sentinţă, în baza art. 595 din C. proc. pen., a fost respinsă cererea petentului-condamnat A. ca nefondată.

În baza art. 585 din C. proc. pen. şi art. 6 din C. pen. a fost admisă cererea formulată de petentul-condamnat A., s-a constatat că infracţiunile pentru care acesta a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 659 din 5 martie 2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi, definitivă prin decizia penală nr. 212 din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi şi Sentinţa penală nr. 227 din 26 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi, definitivă prin Decizia penală nr. 3631 din 7 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt concurente.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată petentului prin Sentinţa penală nr. 659 din 5 martie 2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi, definitivă prin Decizia penală nr. 212 din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează: 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din; 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 290 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969; 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 291 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969; 3 ani închisoare şi 200.000 ROL amendă penală, urmare a anulării suspendării condiţionate privind executarea pedepsei, aplicată prin Sentinţa penală nr. 110 din 26 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Constanţa, definitivă prin Decizia penală nr. 1018 din 11 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A fost descontopită pedeapsa rezultanta de 14 ani închisoare, 200.000 ROL amendă penală şi 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b din C. pen. din 1969, aplicată petentului prin Sentinţa penală nr. 227 din 26 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi, definitivă prin Decizia penală nr. 3631 din 7 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează: 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 lit. a) din C. pen. din 1969 şi 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b din C. pen. din 1969; 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 215 alin. (2), (3), (5) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 37 lit. a) din C. pen. din 1969 şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b din C. pen. din 1969; 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 291 teza I din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) din C. pen. din 1969; 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 288 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) din C. pen. din 1969; 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 290 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) din C. pen. din 1969.

A fost menţinută revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b din C. pen. din 1969 şi 200.000 ROL amendă penală, pedeapsa aplicată petentului condamnat prin Sentinţa penală nr. 110 din 26 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Constanta, definitivă prin Decizia penală nr. 1018 din 11 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pedeapsă pe care a cumulat-o cu fiecare din pedepsele indicate mai sus-descontopită din pedeapsa rezultantă aplicată prin Sentinţa penală nr. 227 din 26 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele menţionate mai sus, astfel că petentul urmează să execute pedeapsa rezultanta de 14 ani închisoare, 200.000 ROL (20 RON) amendă penală şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969, i s-a interzis petentului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei rezultante.

S-a dedus din pedeapsa aplicată, prevenţia de la data de 7 mai 2003 la 8 mai 2003, 29 aprilie 2007 la 17 decembrie 2007, 7 iulie 2011 la 19 august 2011, 29 ianuarie 2014 la 26 august 2014, şi de la 23 martie 2016 la zi.

Au fost anulate Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2008 din 31 martie 2010 emis de Judecătoria Iaşi şi Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. y/2010 din 8 noiembrie 2012, emis de Tribunalul Iaşi şi s-a dispus emiterea unui mandat de executare în conformitate cu sentinţa.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale Sentinţei penale nr. 659 din 5 martie 2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi, definitivă prin Decizia penală nr. 212 din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi şi ale Sentinţei penale nr. 227 din 26 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi, definitivă prin Decizia penală nr. 3631 din 7 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din considerentele Deciziei penale nr. 134 din 27 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti rezultă că unul din motivele contestaţiei declarate de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1964 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului Iaşi l-a constituit împrejurarea că prima instanţă nu a dedus din pedeapsa în a cărei executare se află şi perioada în care s-a aflat sub măsura condiţional bail în Marea Britanie, de la 26 august 2014 la 23 martie 2016, apreciind că această măsură poate fi asimilată arestului la domiciliu.

În decizia Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut că, potrivit informaţiilor furnizate de către reprezentanţii Biroului Naţional al Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, numitul A. s-a aflat în stare de arest preventiv în perioada 7 iulie 2011 - 19 august 2011 şi 29 ianuarie 2014 - 26 august 2014, iar de la 26 august 2014 la 5 ianuarie 2015 s-a aflat on bail, măsurile de supraveghere la care a fost supus fiind următoarele: consemnare la domiciliu în intervalul 22.00 - 04.00 în fiecare zi, purtarea unui sistem electronic de supraveghere, predarea cărţii de identitate la secţia de poliţie care supraveghează executarea măsurii, prezentarea la secţia de poliţie Edmonton, Londra între 16.00 şi 18.00 în fiecare sâmbătă şi duminică.

S-a mai reţinut că relaţiile comunicate de organele judiciare din Marea Britanie atestă că măsura la care a fost supus condamnatul nu este denumită arest la domiciliu, iar interdicţia de a părăsi locuinţa ("curfew") presupune că subiectului îi este interzis să părăsească imobilul într-un anumit interval de timp, astfel încât, neexistând un echivalent în legislaţia românească al măsurii preventive instituite în sarcina condamnatului A., s-a apreciat că interdicţia de a părăsi imobilul de domiciliu în intervalul 22.00 - 04.00 nu reprezintă, în esenţă, o privare de libertate, ci o restrângere a dreptului la liberă circulaţie, astfel încât acest interval nu poate fi dedus din durata pedepsei pe care o execută A..

Instanţa a constatat că atât în contestaţia la executare care formează obiectul cauzei, cât şi în motivele contestaţiei declarate de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1963 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, acesta a solicitat deducerea din pedeapsa închisorii a perioadei în care s-a aflat on bail, cuprinsă între 26 august 2014 şi 23 martie 2016, iar din considerentele Deciziei penale nr. 134 din 27 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti reiese că instanţa de control judiciar a analizat contestaţia formulată raportându-se la relaţiile furnizate de autorităţile din Marea Britanie, în conformitate cu care condamnatul A. s-a aflat on bail în perioada 26 august 2014 - 5 ianuarie 2015, când a fost predat autorităţilor române.

În consecinţă, având în vedere identitatea doar parţială de obiect a cererii soluţionate prin Sentinţa penală nr. 1964 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei penale nr. 134 din 27 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti şi a contestaţiei la executare deduse judecăţii în prezenta cauză, instanţa a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat, sub acest aspect, a Sentinţei nr. 1964 din 3 octombrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, astfel încât a analizat pe fond cererea formulată de condamnatul A..

Cu adresa înregistrată la data de 5 februarie 2020, Biroul Naţional Interpol a înaintat instanţei informaţiile primite de la Interpol Manchester, din care rezultă că persoana condamnată A. s-a aflat în stare de arest preventiv, în temeiul unui mandat european de arestare emis de autorităţile române din data de 29 ianuarie 2014 până la data de 26 august 2014, ulterior a fost plasat on bail până la 23 martie 2016, când a fost predat autorităţilor române.

Instanţa a apreciat că perioada cuprinsă între 26 august 2014 - 23 martie 2016 nu reprezintă o privare de libertate, astfel cum a susţinut contestatorul şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi dedusă din durata pedepsei închisorii.

În acest sens, instanţa a avut în vedere conţinutul măsurii impuse de autorităţile judiciare din Marea Britanie, respectiv consemnare la domiciliu în intervalul 22.00 - 04.00 în fiecare zi, purtarea unui sistem electronic de supraveghere, predarea cărţii de identitate la secţia de poliţie care supraveghează executarea măsurii, prezentarea la secţia de poliţie Edmonton, Londra între 16.00 şi 18.00 în fiecare sâmbătă şi duminică. Deşi contestatorului i s-au impus, printre alte obligaţii, şi aceea de a se afla la domiciliu în intervalul 22.00 - 04.00, această împrejurare nu poate fi asimilată măsurii arestului la domiciliu, care presupune interdicţia generală de a părăsi locuinţa o anumită perioadă de timp, nu doar un anumit interval dintr-o zi.

În al doilea rând, instanţa a avut în vedere şi cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea din 28 iulie 2016 în cauza C-294/16 PPU, în procedura JZ împotriva Prokuratura Rejnowa Lodz, unde, la parag. 46 - 47 a arătat că noţiunea de detenţie, în sensul art. 26 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584, desemnează o măsură restrictivă, nu privativă de libertate, care nu trebuie în mod necesar să ia forma unei încarcerări şi care trebuie interpretată ca vizând, pe lângă încarcerare, orice măsură sau orice ansamblu de măsuri impuse persoanei în cauză, care, din cauza tipului lor, a duratei, a efectelor şi a modalităţilor de executare, privează persoana în cauză de libertatea sa în mod comparabil cu o încarcerare.

În finalul acestei hotărâri s-a stabilit că "Articolul 26 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că măsuri precum arestul la domiciliu cu o durată de nouă ore în timpul nopţii, însoţit de supravegherea persoanei în cauză prin intermediul unei brăţări electronice, de obligaţia de a se prezenta zilnic sau de mai multe ori pe săptămână la o secţie de poliţie la ore fixe, precum şi interdicţia de a solicita eliberarea de documente care să permită călătoria în străinătate, nu sunt, în principiu, având în vedere tipul, durata, efectele şi modalităţile de executare a tuturor acestor măsuri, într-atât de constrângătoare încât să producă un efect privativ comparabil cu cel care rezultă dintr-o încarcerare şi astfel să fie calificat drept detenţie în sensul dispoziţiei menţionate, aspect care trebuie verificat de instanţa de trimitere".

Având în vedere, aşadar, interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene articolului 26 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, în ceea ce priveşte deducerea din durata totală a privării de libertate a perioadelor de detenţie care rezultă din executarea unui mandat european de arestare, ţinând seama de faptul că obligaţiile impuse contestatorului de autorităţile judiciare din Marea Britanie nu se circumscriu noţiunii de detenţie, instanţa a apreciat că nu este incident cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din C. proc. pen.

Pentru toate aceste considerente, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de persoana condamnată A..

Împotriva Sentinţei penale nr. 267 din 31 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2019, a declarat contestaţie condamnatul A., solicitând, în esenţă, deducerea perioadei în care s-a aflat în arest la domiciliu în Regatul Unit - 26 august 2014 - 23 martie 2016.

Condamnatul contestator A. a fost prezent personal în faţa instanţei de control judiciar, fiind asistat de apărător desemnat din oficiu.

Analizând contestaţia formulată, prin raportare la motivele expuse, dar şi faţă de conţinutul Deciziei penale nr. 134/C din 27 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Iaşi a apreciat că aceasta este nefondată.

În cadrul cauzei penale ce a fost instrumentată în primă instanţă de către Tribunalul Bucureşti, care a pronunţat Sentinţa penală nr. 1964 din 3 octombrie 2017 şi, în contestaţie, de Curtea de Apel Bucureşti, pe lângă solicitarea principală, privind modificarea pedepselor ce au fost aplicate condamnatului prin Sentinţa penală nr. 659 din 5 martie 2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi, definitivă prin Decizia penală nr. 212 din 30 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi şi Sentinţa penală nr. 227 din 26 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi, definitivă prin Decizia penală nr. 3631 din 7 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acesta a învestit instanţa şi cu solicitarea de a-i deduce perioada cuprinsă în intervalul de la 26 august 2014 la 23 martie 2016, perioadă în care se afla sub incidenţa măsurii condiţional bail, asimilată de către petent ca fiind un veritabil arest la domiciliu.

Prin urmare, o astfel de solicitare, cu caracter accesoriu faţă de cererea principală, a fost supusă analizei instanţei sesizate, care s-a pronunţat în sensul respingerii solicitării.

S-a menţionat că Tribunalul Bucureşti nu a examinat pe fond această solicitare a petentului, deficienţă ce a fost suplinită de către Curtea de Apel Bucureşti, care a subliniat şi argumentat motivul pentru care a apreciat solicitarea ca nefiind fundamentată şi că nu se impune deducerea perioadei solicitate de către persoana condamnată.

În speţă, nu se poate considera că sunt incidente dispoziţiile art. 599 alin. (5) din C. proc. pen., care sancţionează în mod expres cu inadmisibilitatea cererile ulterioare de contestaţie, dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive sau de apărări, dar soluţia, în sensul imposibilităţii analizei pe fond a temeiniciei susţinerilor contestatorului, cât timp anterior, o altă instanţă s-a pronunţat asupra acestora, este identică.

Astfel, dacă petentul condamnat sesiza Tribunalul Bucureşti cu o solicitare principală de deducere a perioadei cât s-a aflat în Marea Britanie sub incidenţa măsurii condiţional bail şi, ulterior, formula o nouă contestaţie la executare pentru aceleaşi motive, i se aplicau în mod automat dispoziţiile art. 599 alin. (5) din C. proc. pen., ce impuneau respingerea ca inadmisibilă a noii cereri, fără a examina conţinutul concret al primei hotărâri.

Chiar dacă în prezenta cauză, configuraţia juridică a celor două hotărâri este diferită, ceea ce exclude, în pofida unei dispoziţii legale exprese, aplicarea sancţiunii inadmisibilităţii, soluţia trebuie să fie tot de respingere a cererii, motivat de puterea de lucru judecat a deciziei Curţii de Apel Bucureşti, care a analizat pe fond această chestiune.

Împrejurarea că, dintr-o eroare materială sau ca urmare a unei greşeli de judecată, Curtea de Apel Bucureşti, la momentul la care a analizat solicitarea petentului (solicitare identică cu cea din prezenta cauză, de deducere a perioadei cuprinse între 26 august 2014 şi 23 martie 2016), a făcut referire, în cuprinsul considerentelor, la o perioadă mai scurtă, nu autoriza instanţa de fond, Tribunalul Iaşi, să analizeze pe fond temeinicia susţinerilor petentului, nici măcar pentru perioada care nu s-a regăsit în cadrul considerentelor anterioare şi cu atât mai puţin pentru întregul interval.

Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive porneşte de la prezumţia că aceasta exprimă adevărul cu privire la cele statuate şi, chiar în ipoteza constatării unor erori de judecată, opreşte noua instanţă, venită să statueze asupra aceloraşi împrejurări ce au format obiectul primei analize, să facă o nouă evaluare sau chiar una identică, însă pe fond, cu excepţia situaţiilor expres şi limitativ reglementate de dispoziţiile legale.

Prin urmare, instanţa a reţinut că nu poate examina dacă susţinerile petentului sunt sau nu pertinente, întrucât, procedând astfel, ar încălca puterea de lucru judecat a Deciziei penale nr. 134 din 27 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

De asemenea, Curtea de Apel Iaşi a subliniat că identitatea de obiect între prezenta cauză şi cea soluţionată anterior şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 134 din 27 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti nu este una parţială, întrucât şi în cadrul primei cauze contestatorul A. a solicitat deducerea aceleiaşi perioade, iar relaţiile existente la dosarul cauzei erau suficiente pentru stabilirea intervalului în care acesta s-a aflat sub incidenţa acelei măsuri preventive. De altfel, Curtea de Apel Bucureşti a făcut referire la data de 5 ianuarie 2015 drept dată la care condamnatul a fost predat autorităţilor române, deşi această dată era eronată, fiind vorba cel mai probabil de o eroare materială asupra datei.

Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar accepta faptul (concluzie neîmpărtăşită de instanţa de control judiciar) că există o identitate parţială de obiect, referitor la intervalul 5 ianuarie 2015 - 23 martie 2016, Curtea de Apel Iaşi a considerat că nici în această situaţie nu s-ar putea accepta o evaluare contrară, pentru că altfel ar însemna ca pentru una şi aceeaşi persoană, aflată sub imperiul aceleiaşi măsuri preventive pentru perioade diferite, două instanţe să statueze (teoretic), cu titlu definitiv, în sensuri opuse. Şi în această situaţie, celei de-a doua instanţe i se opune puterea de lucru judecat a primei hotărâri definitive.

Pentru motivele arătate, Curtea de Apel Iaşi a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 267 din 31 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2019.

Împotriva Deciziei penale nr. 38 din data de 30 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a formulat contestaţie condamnatul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 12 februarie 2021.

La termenul din data de 23 martie 2021, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, susţinând că aceasta este formulată împotriva unei hotărâri definitive, pronunţată într-o cale de atac.

Examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii căii de atac invocată de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată următoarele:

Dând eficienţă principiului stabilit prin dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.

Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolele III, III1, V din C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În cauza de faţă, contestatorul A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei penale nr. 38/2020 din data de 30 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2019, prin care, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (7) din C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 267 din 31 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2019.

Declararea şi soluţionarea contestaţiei sunt reglementate prin dispoziţiile art. 4251 din C. proc. pen.

Astfel, conform art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen., calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile acestui articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. În alin. (7) al aceluiaşi articol se prevede că decizia prin care s-a soluţionat contestaţia nu este supusă niciunei căi de atac.

Raportat la textele de lege redate anterior, se constată că Decizia penală nr. 38 din data de 30 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2019, este definitivă, astfel încât este inadmisibilă o contestaţie formulată împotriva acestei hotărâri.

Astfel cum s-a menţionat deja, procesul penal se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legale, iar hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai acelor căi de atac prevăzute de lege.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual. Inadmisibilitatea operează automat şi inevitabil ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.

Drept urmare, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 38/2020 din data de 30 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat contestatorul A. la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 80 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 38/2020 din data de 30 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Obligă contestatorul A. la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 80 RON rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2021.

GGC - CP