Tax Evasion and Money Laundering Convictions Upheld on Appeal; Contradictory Judgments Claim Dismissed

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 222/F din 23 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, cu privire la inculpaţii A. şi B., s-au dispus următoarele:

Pe latură penală

În temeiul art. 386 din C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată astfel:

- pentru inculpatul A. - din infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 din C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) din C. pen., în infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) şi de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969;

- pentru inculpatul B. din infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, de art. 29 alin. (1) (fost art. 23) din Legea nr. 656/2002, de art. 2801 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 5 din C. pen., totul cu aplicarea art. 38 lit. a) din C. pen., în infracţiunile prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002,(în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012) şi de art. 2801 din Legea nr. 31/1990, cu aplic. 5 din C. pen. şi art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969;

I. În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen. din 1969 şi art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi asociat sau administrator al unei societăţi comerciale, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969, s-au contopit cele două pedepse principale aplicate inculpatului A., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare.

În temeiul art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969 rap. la art. 65 alin. (2) din acelaşi act normativ, inculpatul urmează a executa pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale rezultante.

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969 s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale rezultante.

II. În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen. din 1969 şi art. 26 din C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi asociat al unei societăţi comerciale, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen. din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi asociat al unei societăţi comerciale, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969, s-au contopit cele două pedepse principale aplicate inculpatului urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969 rap. la art. 65 alin. (2) din acelaşi act normativ, inculpatul urmează a executa pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale rezultante.

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969 s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei principale rezultante.

În temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de transmitere fictivă a părţilor sociale sau a acţiunilor deţinute într-o societate, prevăzută de art. 2801 din Legea nr. 31/1990, cu aplic. art. 5 din C. pen.

Pe latură civilă

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., rap. la art. 19, 20 şi 25 din C. proc. pen. şi la art. 1349, art. 1357 şi art. 1369 din C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii persoane fizice A., B., C. şi D. şi inculpata persoană juridică SC E. SRL, la plata către aceasta a sumei de 5.218.950 RON, reprezentând despăgubiri civile, la care s-au adăugat obligaţiile fiscale accesorii (majorări, dobânzi şi penalităţi) calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii, inculpatul D. doar până la limita sumei de 468.492,5 RON.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., rap. la art. 19, 20 şi 25 din C. proc. pen. şi la art. 1349, art. 1357 şi art. 1369 din C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii persoane fizice A., B. şi inculpata persoană juridică SC F. SRL (în prezent SC G. SRL), la plata către aceasta a sumei de 56.314 RON, reprezentând despăgubiri civile, la care s-au adăugat obligaţiile fiscale accesorii (majorări, dobânzi şi penalităţi) calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 19, 20 şi 25 din C. proc. pen. s-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă exercitată de partea civilă faţă de inculpatul H..

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. rap. la art. 11 din Legea nr. 241/2005, în vederea garantării plăţii daunelor anterior menţionate şi până la concurenţa acestora s-au menţinut măsurile asiguratorii instituite în cursul urmăririi penale prin Ordonanţele nr. x/P/2010 din data de 23.07.2010, nr. x/P/2010 data de 18.08.2010 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, nr. x/P/2012 din data de 26.11.2013 şi nr. x/P/2012 din data de 03.12.2013 ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

În temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, o copie de pe dispozitivul acestei hotărâri urmează a fi comunicată, la data rămânerii definitive, Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

Prin Decizia penală nr. 221/A din data de 24.06.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Cabinetul Individual de Insolvenţă I. prin practician în Insolvenţă I., de inculpaţii A., C., D., B. şi SC E. SRL - prin lichidator judiciar J. şi de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 222/F din 23 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014.

Împotriva Deciziei din apel, 221/A din data de 24.06.2019, la data de 13.01.2020, au formulat recurs în casaţie inculpaţi B. şi A., în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

În cauza de faţă, recurenţii inculpaţi B. şi A., prin apărător, şi-au întemeiat recursul în casaţie pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esenţă, prin cererea de recurs în casaţie formulată, apărarea recurenţilor inculpaţi a arăt că nici în cuprinsul hotărârii primei instanţe şi nici în cea a instanţei de apel nu se regăseşte descrierea faptei de spălare a banilor, respectiv care sunt actele materiale care o compun, care sunt efectiv bunurile "spălate" şi contravaloarea acestora.

În acest sens, s-a susţinut că actele materiale la care face referire instanţa de apel nu ar putea caracteriza decât modalitatea concretă a faptei de evaziune fiscală cu privire la bunurile supuse impozitării, respectiv ceasuri şi bijuterii.

S-a mai menţionat că infracţiunea de spălare a banilor, infracţiune momentană şi subsecventă infracţiunii premisă, nu se poate săvârşi din punct de vedere tehnic concomitent cu infracţiunea predicat, respectiv evaziunea fiscală, perioada infracţională a acestora fiind reţinută de instanţă, în acelaşi interval temporal. Astfel, în opinia inculpaţilor, infracţiunea de spălare de bani nu poate intra în concurs ideal cu infracţiunea de evaziune fiscală.

Aşadar, apărarea recurenţilor a susţinut că trăsăturile faptei concrete, descrise de instanţa de apel la fila x nu coincid cu cerinţele normei de incriminare, prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.

În final, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea, în parte, a hotărârilor atacate şi să se dispună achitarea inculpaţilor B. şi A. pentru infracţiunea de spălare de bani, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

Conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către părţi şi procuror, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 13 iulie 2020, sub nr. x/2020, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., la data de 31 iulie 2020, dată până la care, de asemenea, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat.

Totodată, la dosar au fost depuse concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie.

Prin încheierea din data de 31 iulie 2020, constatând că prezenta cerere de recurs în casaţie formulată de inculpaţi îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia, fiind acordat termen de judecată în acest sens la data de 25.09.2020. În cauză, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierilor de şedinţă, au fost acordate termene de judecată la 06.11.2020, 04.12.2020 şi apoi la 22.01.2021.

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din data de 22.01.2021, s-au luat concluziile apărării recurenţilor inculpaţi, ale celorlalte părţi şi ale parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie declarat de recurenţii inculpaţi B. şi A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate efectuată de instanţa de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpaţii B. şi A. au solicitat în temeiul cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., admiterea cererii, casarea în parte a deciziei penale atacate şi achitarea inculpaţilor pentru infracţiunea de spălare de bani pentru care au fost condamnaţi cei doi recurenţi inculpaţi, întrucât, în opinia apărării, prin descrierea conţinutului concret al acestei fapte imputate nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale normei de incriminare prevăzute în art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.

Aşadar, în esenţă, criticile apărării formulate prin prisma cazului de casare invocat, vizează modul în care instanţele de fond şi apel au descris fapta de spălare a banilor pentru care au fost condamnaţi inculpaţii, susţinându-se că prin hotărârile atacate nu se arată în mod concret care sunt actele materiale care compun infracţiunea în discuţie, care sunt bunurile spălate, contravaloare lor ori suma de bani spălată.

În opinia apărătorului recurenţilor inculpaţi, actele materiale reţinute de instanţa de apel pot constitui doar modalitatea concretă de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală. Astfel, s-a susţinut că infracţiunea de spălare a banilor este subsecventă infracţiunii premisă şi nu poate fi săvârşită concomitent cu infracţiunea predicat (evaziunea fiscală); de asemenea, infracţiunea de spălare a banilor nu poate intra în concurs ideal cu infracţiunea de evaziune fiscală.

S-a mai menţionat că la urmărirea penală fapta de spălare a banilor a fost asociată cu infracţiunea de înşelăciune, cu privire la care s-a dispus clasarea pe motiv că este o faptă neprevăzută de legea penală şi ca atare, întrucât infracţiunea de spălare a banilor nu are caracter autonom în mod absolut, ci este o faptă subsecventă şi corelativă, ar fi trebuit să se dispună clasarea şi faţă de infracţiunea de spălare a banilor.

În concluzie, recurenţii inculpaţi B. şi A., prin avocat, au susţinut că în condiţiile în care trăsăturile faptei nu coincid cu cerinţele de incriminare, prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, fapta nu e prevăzută de legea penală, solicitând astfel achitarea lor.

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casaţie astfel formulate, de dispoziţiile incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală - conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând obiectul analizei prezentei căi de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor aşa cum au fost formulate de apărarea inculpaţilor B. şi A., Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile formulate sunt neîntemeiate.

În cauză, se reţine că, prin hotărârea instanţei de fond, definitivă prin decizia atacată, inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă principală de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 din C. pen.

De asemenea, acelaşi inculpat a fost condamnat la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969, s-au contopit cele două pedepse principale aplicate inculpatului A., dispunându-se ca în final acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare.

De asemenea, se reţine că, în speţă, a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa principală de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013), cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Inculpatul B. a mai fost condamnat la pedeapsa principală de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, (în varianta de reglementare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012), cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969, s-au contopit cele două pedepse principale aplicate inculpatului B., dispunându-se ca în final acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani şi 6 luni închisoare.

În prezenta cauză, ca situaţie de fapt, s-a reţinut, în esenţă, că în perioada 2008 - 2010, inculpatul A. a avut calitatea de asociat şi administrator în fapt al SC E. SRL şi totodată, în aceeaşi perioadă, acesta a avut calitatea de director şi administrator în fapt al SC F. SRL.

Inculpatul A. era asociat în cadrul SC E. SRL împreună cu tatăl său, inculpatul B., care a fost împuternicit şi administrator, dar de administrarea în fapt a societăţii s-au ocupat în egală măsură ambii inculpaţi.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului A., constând în aceea că în perioada 2008 - 2010, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate asociat şi administrator în fapt al SC E. SRL, respectiv director şi administrator în fapt al SC F. SRL a omis înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor economice desfăşurate şi a veniturilor realizate de societăţi şi a evidenţiat în actele contabile operaţiuni economice fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale - plata impozit şi TVA datorat, ca urmare a efectuării de achiziţii intracomunitare de bunuri şi vânzarea acestora către clienţi din România, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în cuantum de 5.274.492 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior.

Această activitate infracţională, prin modalităţile anterior menţionate a debutat în cadrul SC E. SRL şi a continuat în cadrul SC F. SRL, (care a avut ca asociaţi pe inculpaţii B. şi K., angajată E. SRL, A. ocupând funcţia de director, dar administrând societatea împreună cu tatăl său, inculpatul B.).

Cele două societăţi comerciale au avut acelaşi obiect de activitate, comerţ cu amănuntul al ceasurilor şi bijuteriilor în magazine specializate. Prin contracte şi tranzacţii economice fictive, inculpaţii au disimulat originea ilicită a bunurilor obţinute din infracţiunea de evaziune fiscală şi au săvârşit astfel infracţiunea de spălarea banilor.

Astfel, s-a reţinut că vânzarea produselor achiziţionate din import, în special ceasuri de lux şi bijuterii din metale preţioase, s-a făcut către persoane fizice, prin intermediul magazinelor de prezentare din Bucureşti şi Constanţa, dar şi al site-ului dedicat, www.x.ro, iar scoaterea bunurilor din stoc se realiza prin intermediul livrărilor fictive către societăţile comerciale din spaţiul intracomunitar.

Cea mai mare parte a banilor încasaţi astfel de la clienţi (pentru care nu erau întocmite documente fiscale, iar operaţiunile nu erau înregistrate în contabilitate), se întorceau în conturile E. SRL şi SC F. SRL prin intermediul unor plăţi fictive, din partea societăţilor controlate de aceştia sau sub formă de contracte de împrumut - creditare societate din partea inculpaţilor B., A., H..

În ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, instanţa de fond a menţionat că aceasta a constat în disimularea originii ilicite a bunurilor obţinute din infracţiunea de evaziune fiscală, aceasta având o existenţă autonomă. S-a precizat că, în esenţă, mărfurile nu au părăsit teritoriul statului, având loc doar un circuit fictiv al documentelor fiscale pentru ca societăţile şi implicit inculpaţii să poată beneficia de facilităţile fiscale specifice operaţiunilor de export, acesta fiind un exemplu tipic de spălare de bani - prin crearea unei societăţi offshore şi derularea, prin aceasta, de operaţiuni comerciale, financiare, cu societăţi în înfiinţate în afara jurisdicţiei offshore, acestea beneficiind de facilităţi legale şi financiare. Prin urmare, s-a constatat că fapta inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani.

De asemenea, aceeaşi încadrare juridică a fost reţinută de către instanţă şi în cazul inculpatului B., în considerarea calităţilor deţinute de acesta în cadrul celor două societăţi şi a atribuţiilor efectiv desfăşurate, din probele dosarului reţinându-se că cei doi inculpaţi se ocupau în egală măsură de administrarea în fapt a societăţilor.

Prin recursul în casaţie formulat în cauză, apărarea inculpaţilor B. şi A. a susţinut prin prisma cazului de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., că în sarcina recurenţilor inculpaţi nu poate fi reţinută infracţiunea de spălare a banilor întrucât nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale normei de incriminare prevăzute în art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, susţinându-se că prin hotărârile atacate nu se arată în mod concret care sunt actele materiale care compun infracţiunea în discuţie.

Obiectul cenzurii instanţei de casaţie este limitat la chestiuni de drept circumscrise, în speţă, cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv a susţinerilor potrivit cărora fapta reţinută în sarcina inculpaţilor nu este prevăzută de lege şi astfel nu constituie infracţiune.

Criticile apărării recurenţilor inculpaţi formulate sub acest aspect sunt neîntemeiate.

Se constată că în sarcina inculpaţilor B. şi A., instanţele de fond şi apel au reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, potrivit căruia constituie infracţiunea de spălare a banilor ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni.

Elementul material al infracţiunii de spălare a banilor în modalitatea prevăzută la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 presupune efectuarea de fapte concrete prin care subiectul infracţiunii să încerce să confere unui bun rezultat dintr-o infracţiune, aparenţa de legalitate, respectiv faptul că bunul sau valoarea respectivă a fost dobândit în urma unor afaceri şi operaţiuni legale, acţiunile de ascundere sau disimulare referindu-se, aşadar, la:

- provenienţa bunului (sursa, originea, geneza acestuia);

- situaţia bunului (cui aparţine în realitate bunul, cine este proprietarul real);

- dispoziţia bunului (locul unde se află efectiv bunul);

- circulaţia bunului (circuitele, traseele pe care le parcurge bunul);

- proprietarul bunului (persoana care l-a dobândit, care deţine dreptul de proprietate asupra acestuia).

Acţiunile de ascundere sau disimulare se pot realiza, în fapt, prin întocmirea sau obţinerea, de către subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor, de documente false privind provenienţa, apartenenţa, dispoziţia, circulaţia sau proprietatea bunului, prin întocmirea de facturi false, documente de transport fictive, constituirea de societăţi comerciale fictive (firme -paravan), redactarea de acte de vânzare-cumpărare, donaţii sau împrumuturi fictive.

În speţă, în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, instanţa de apel a reţinut că aceasta a constat în disimularea originii ilicite a bunurilor obţinute din infracţiunea de evaziune fiscală, infracţiunea respectivă având o existenţă autonomă, reţinându-se în concret că, prin contracte şi tranzacţii economice fictive, inculpaţii (A. în calitate de director, dar administrând societatea împreună cu tatăl său, inculpatul B.), împreună cu societăţile E. SRL şi F. SRL, au disimulat originea ilicită a banilor obţinuţi din infracţiunile de evaziune fiscală astfel cum au fost reţinute în cauză.

În esenţă, s-a reţinut că prin crearea unei societăţi offshore şi derularea prin aceasta de operaţiuni comerciale, financiare cu societăţi înfiinţate în afara jurisdicţiei offshore, inculpaţii şi societăţile pe care aceştia le controlau, beneficiind de facilităţi legale şi financiare.

S-a mai reţinut că mărfurile nu au părăsit teritoriul statului, având loc doar un circuit fictiv al documentelor fiscale pentru ca societăţile şi implicit inculpaţii să poată beneficia de facilităţile fiscale specifice operaţiunilor de export. S-a menţionat că vânzarea ceasurilor şi bijuteriilor din metale preţioase achiziţionate din import s-a făcut către persoane fizice, prin intermediul magazinelor de prezentare din Bucureşti şi Constanţa, dar şi al site-ului www.x.ro, iar scoaterea bunurilor din stoc se realiza prin intermediul livrărilor fictive către societăţile comerciale din spaţiul intracomunitar.

Apărarea inculpaţilor recurenţi, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., a invocat împrejurarea că fapta concretă de spălare a banilor, în modalitatea descrisă de instanţele de fond şi apel, nu se suprapune condiţiilor de incriminare prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.

Or, aşa cum s-a arătat, contrar celor susţinute de către recurenţii inculpaţi, pentru reţinerea infracţiunii de spălare a banilor, în raport de starea de fapt reţinută în cauză pe baza probatoriului administrat, instanţele au constatat că spălarea banilor a avut ca obiect disimularea originii ilicite a bunurilor obţinuţe prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, comiterea acestei infracţiuni fiind realizată printr-un circuit fictiv al documentelor fiscale, inculpaţii beneficiind în acest mod de facilităţile fiscale specifice operaţiunilor de export, prin crearea unor societăţi offshore şi derularea de operaţiuni comerciale şi financiare.

Infracţiunea de spălare a banilor presupune existenţa unor bunuri de provenienţă ilicită cu privire la care se desfăşoară operaţiuni comerciale în scopul creării unei aparenţe de legalitate.

Aşadar, în cauză, infracţiunea de evaziune fiscală a fost generatoare de bani murdari, care, a aşa cum s-a arătat, au fost "spălaţi" printr-un circuit fictiv. Prin urmare, infracţiunea de spălare a banilor este subsecventă infracţiunii de evaziune fiscală, iar nu concomitentă, astfel cum s-a susţinut în cauză.

Aşadar, în concret, în sarcina inculpaţilor a fost reţinută săvârşirea a două infracţiuni distincte, aflate în concurs real, reţinându-se că inculpaţii nu au înregistrat în contabilitate operaţiunile reale de vânzare, însă au înregistrat livrări fictive intracomunitare către societăţile din Cipru, pentru a justifica scoaterea bunurilor din stoc, deşi bunurile erau vândute unor clienţi din România. În realitate, ceasurile şi bijuteriile sunt vândute cash, au fost obţinute sume de bani de la persoane fizice, iar pentru a genera aparenţe de liceitate a acestora, inculpaţii au realizat contracte şi tranzacţii fictive de la firma din Cipru către firma mamă din România.

În fine, contrar celor susţinute în cauză, infracţiunea de spălare a banilor nu a fost comisă concomitent cu infracţiunea de evaziune fiscală, nefiind vorba de un concurs ideal aşa cum s-a susţinut, ci de un concurs real, fiind reţinute în sarcina inculpaţilor ambele infracţiuni întrucât sumele de bani obţinute din evaziunea fiscală au fost introduse într-un circuit ilicit (albire) prin încheierea fictivă a unor contracte de creditare între firma din Cipru care aparţinea tot inculpaţilor şi firma din România pe care deopotrivă aceştia o controlau.

Prin urmare, cazul de casare invocat ce vizează condamnarea pentru o faptă care nu e prevăzută de legea penală nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă, câtă vreme, aşa cum s-a reţinut în cauză prin modul concret de operare al inculpaţilor recurenţi sunt întrunite trăsăturile de tipicitate specifice infracţiunii pentru care au fost condamnaţi.

Concluzionând, Înalta Curte constată că situaţia de fapt aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel relevă că fapta inculpaţilor astfel cum a fost descrisă în decizia atacată, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.

În cauză s-a mai invocat că prin rezoluţia de începere a urmăririi penale din data de 15.07.2010 rezultă că fapta de spălare a banilor a fost asociată cu infracţiunea de înşelăciune (şi nu de evaziune fiscală), cu privire la care prin actul de sesizare s-a dispus clasarea pe motiv că este o faptă neprevăzută de legea penală şi astfel, în opinia apărării, ar fi trebuit să se dispună clasarea şi faţă de infracţiunea de spălare a banilor.

Înalta Curte constată că apărarea recurenţilor inculpaţi, reiterată de altfel şi în faţa instanţei de apel, în sensul că trebuia să se dispună clasarea şi faţă de infracţiunea de spălare a banilor, excedează analizei ce poate fi efectuată de instanţă în cadrul căii extraordinare a recursului în casaţie. Prin urmare nu poate fi analizată această critică formulată, neputând fi supusă cenzurii prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte constată că motivele recursului în casaţie astfel cum au fost formulate nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. şi prin urmare, recursul în casaţie formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul în casaţie formulat de inculpaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 221/A din data de 24 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, ca nefondat.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu în cauză vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 221/A din data de 24 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2014.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi C., D., H. şi SC E. SRL prin lichidator judiciar J., în sumă de câte 627 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2021.

GGC - OB