Extraordinary revision barred: no new facts and Constitutional Court decisions not based on unconstitutionality exceptions raised in the subject case

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 24 din 06 august 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 459 alin. (5) din C. proc. pen.., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 27 din 08 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/2014, formulată de A., B. şi C..

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că, prin cererea formulată la data de 09 martie 2020, condamnaţii A., B. şi C. au solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 27 din 08 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/2014, considerând incidente cazurile reglementate de art. 453 alin. (1) lit. a), întrucât s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în speţă, şi lit. f) din C. proc. pen., având în vedere cele statuate prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 (privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen.), nr. 26 din 16 ianuarie 2019 (prin care s-a statuat nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate de către organele Serviciului Român de Informaţii) şi nr. 55 din 04 februarie 2020 (referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen.). În susţinerea cererii de revizuire, cei trei revizuenţi au formulat critici cu privire la neregularitatea actului de sesizare prin care au fost trimişi în judecată, la nelegala obţinere a materialului probator (înregistrări ambientale sau ale convorbirilor telefonice) administrat în cauză şi la netemeinicia acuzaţiilor pentru care au fost condamnaţi, sens în care au făcut trimitere, pe larg, la situaţia de fapt imputată, arătând că probele dosarului nu au dovedit că ar fi săvârşit infracţiunile de luare de mită pentru care au fost condamnaţi.

Prima instanţă a mai reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 27 din 08 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/2014, revizuenţii au fost condamnaţi după cum urmează:

- C., la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a) şi c), alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen. (55 acte materiale), şi de constituire/aderare grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi c), alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen., executarea pedepsei închisorii fiind suspendată condiţionat pe un termen de încercare de 4 ani;

- B., la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen. (19 acte materiale), şi de constituire/aderare grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen., executarea pedepsei închisorii fiind suspendată sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani, pe a cărui durată inculpatul a fost obligat să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) din C. pen. (1969);

- A., la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) din C. pen. (1969), art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen. (3 acte materiale), şi de constituire/aderare grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) din C. pen. (1969) şi art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. (1969) şi art. 5 din C. pen., executarea pedepsei închisorii fiind suspendată sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani, pe a cărui durată inculpatul a fost obligat să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) din C. pen. (1969).

Sub aspectul situaţiei de fapt, prin sentinţa penală de condamnare, s-a reţinut, în esenţă, că poliţiştii de frontieră de la D. au pretins, au primit sau au acceptat mită, atât în nume propriu, cât şi în numele celorlalţi colegi, pentru a trece cu vederea încălcări ale dispoziţiilor legale privitoare la trecerea frontierei de stat a României sau, de multe ori, mita a fost pretinsă doar pentru simpla îndeplinire a atribuţiilor de serviciu - aplicarea ştampilei de tranzit a frontierei de stat.

Această sentinţă a fost reformată prin Decizia penală nr. 297/A din 14 noiembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în sensul că cei trei inculpaţi au fost achitaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire/aderare grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, iar, în privinţa inculpaţilor B. şi A., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor aplicate pentru infracţiunea de luare de mită.

Raportându-se la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., Curtea a constatat că, în speţă, revizuenţii nu au invocat fapte sau împrejurări noi, descoperite după soluţionarea cauzei, care să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare, ci aceştia au reiterat aceleaşi apărări, privind lipsa vinovăţiei în săvârşirea infracţiunii de luare de mită, care au fost deja analizate de instanţele de fond şi apel care i-au condamnat. Or, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se poate proceda la readministrarea probelor existente la dosar pentru dovedirea unor împrejurări de fapt cunoscute, pentru a se ajunge, în final, la o altă concluzie decât cea iniţială, întrucât s-ar continua judecata, iar revizuirea s-ar transforma într-un apel deghizat.

În ceea ce priveşte aspectele circumscrise motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a arătat că deciziile Curţii Constituţionale invocate de revizuenţi nu au fost pronunţate ca urmare a ridicării unor excepţii de neconstituţionalitate în cursul procesului penal în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Iaşi, aşa cum cere textul de lege menţionat. Astfel, Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019 a fost pronunţată la cererea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, iar Decizia nr. 55 din 04 februarie 2020, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., a avut ca obiect o excepţie de neconstituţionalitate ridicată în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală. Sub acest aspect, s-a făcut trimitere la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 126/2016, în sensul că doar partea care a invocat excepţia de neconstituţionalitate pe parcursul procesului penal poate, ulterior, să promoveze calea extraordinară a revizuirii împotriva hotărârii definitive pronunţată în cauza în care s-a ridicat respectiva excepţie.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că faptele şi mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea nu conduc la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea, motiv pentru care a respins cererea, ca inadmisibilă, în baza art. 459 alin. (5) din C. proc. pen.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel revizuenţii A., B. şi C., criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei. În acest sens, au arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu a făcut o analiză a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, aşa cum cer dispoziţiile art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., ci a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire, fără, însă, a pune în discuţie motivele invocate de revizuenţi, încălcând, astfel, principiul contradictorialităţii.

Totodată, au învederat că, în cauză, s-a demonstrat contribuţia unor instituţii ale statului, precum S.R.I. şi D.G.A., la obţinerea probelor administrate, care, ulterior, au stat la baza stabilirii vinovăţiei revizuenţilor. Or, Deciziile nr. 26/2019 şi nr. 55/2020 ale Curţii Constituţionale se referă tocmai la caracterul nelegal al măsurilor de supraveghere de genul celor folosite în speţă, ceea ce face să fie întemeiată solicitarea apărării de înlăturare, din dosarul cauzei, a unor probe nelegal administrate, operaţiune în absenţa căreia nu se poate afla adevărul cu privire la faptele cercetate.

În plus, s-a arătat că, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că cei trei revizuenţi se aflau la începutul activităţii la Vama Albiţa, aşa încât nu se poate susţine că aceştia ar fi avut "comportamentul", "atitudinea" şi "maniera" descrisă în actul de sesizare.

Examinând apelul declarat de revizuenţii A., B. şi C., atât prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, potrivit art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru motivele arătate în continuare.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 452 şi urm. din C. proc. pen., revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, prin care s-a rezolvat fondul cauzei, doar pentru motivele expres reglementate de legiuitor. În jurisprudenţă şi doctrină s-a reţinut că, fiind o cale de atac de retractare, revizuirea permite instanţei să revină asupra propriei hotărâri, iar, în acelaşi timp, având caracterul unei căi de atac de fapt, prin intermediul său sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.

Totodată, potrivit art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea conflictului juridic de drept penal şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză. Din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 453 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen., astfel cum au fost reconfigurate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 2/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 05 mai 2017, rezultă că revizuirea întemeiată pe acest caz este supusă unei duble condiţionări, respectiv ca faptele sau împrejurările învederate să fie noi, complet necunoscute instanţei care a soluţionat cauza şi să poată dovedi netemeinicia hotărârii pronunţate, adică să conducă la o soluţie diametral opusă celei dispusă prin aceasta.

Pe de altă parte, conform art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., revizuirea cu privire la latura penală poate fi cerută când hotărârea a cărei retractare se solicită s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce respectiva hotărâre a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Reglementând procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, art. 459 din C. proc. pen. stabileşte, în alin. (3), că în această etapă instanţa examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 din C. proc. pen. b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen. c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4) din C. proc. pen.. În cazul în care aceste condiţii nu sunt îndeplinite, instanţa dispune, prin sentinţă, respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, această hotărâre fiind supusă aceloraşi căi de atac ca şi cea la care se referă revizuirea (art. 459 alin. (5) şi (7) din C. proc. pen.).

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte constată că, în mod corect, judecătorul fondului a stabilit că împrejurările la care revizuenţii au făcut trimitere în cererea formulată nu sunt de natură a conduce la stabilirea existenţei unor temeiuri legale care să permită revizuirea şi nu au aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare pronunţate, motiv pentru care, în cauză, nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen.

Astfel, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte observă că revizuenţii au invocat doar în mod formal motivul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., de vreme ce, în cuprinsul cererii de revizuire, nu au făcut referire la fapte sau împrejurări noi care să nu fi fost cunoscute de instanţele care au dispus condamnarea.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, în jurisprudenţa instanţei supreme, s-a reţinut că expresia fapte sau împrejurări vizează probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie, stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare (Decizia nr. 983 din 10 martie 2011, www.x.ro).

Deopotrivă, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., se impune ca faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloacele de probă vizând o faptă sau împrejurare ce a fost cunoscută şi avută în vedere de către instanţă la soluţionarea cauzei (Decizia nr. 3050 din 28 iunie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, redată în extras în George Antoniu, Adina Vlăşceanu, Alina Barbu - C. proc. pen.. Texte. Jurisprudenţă. Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, 2008), căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicţie în care s-ar putea continua probaţiunea, situaţie de natură a afecta principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a procesului echitabil.

Elementele de probă noi la care se referă textul de lege trebuie să fie de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui. Nu pot fi considerate "noi", în sensul cerut de lege, probele care aduc doar argumente noi, care completează mijloacele de probă deja administrate, jurisprudenţa în materia revizuirii fiind bine stabilită în ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunţată hotărârea iniţială (printre altele: deciziile penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nr. 32/A din 28 ianuarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2014, nr. 152/A din 27 aprilie 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 şi nr. 40/A din 14 februarie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, nepublicate).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un defect fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac. Altfel, în această ultimă situaţie, modificarea unei hotărâri definitive pe calea unui recurs extraordinar ar constitui o violare a dreptului de acces la justiţie. Simpla divergenţă de păreri asupra aceleiaşi chestiuni pusă în discuţie nu va putea reprezenta un asemenea "defect fundamental" şi nu poate justifica desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat (cauzele Stanca Popescu împotriva România, Hotărârea din 7 iulie 2009, şi Pravednaya împotriva Federaţiei Ruse, hotărârea din 18 noiembrie 2004).

Pentru a se putea examina caracterul nou şi necunoscut al faptelor sau împrejurărilor prezentate instanţei învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, criteriul îl reprezintă lucrările dosarului, întrucât doar astfel se poate verifica dacă aceste elemente au fost cunoscute de către instanţele ordinare care au pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Analizând, în raport cu aceste consideraţii, cererea formulată, se observă că, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, revizuenţii nu au invocat împrejurări noi, în sensul mai sus menţionat, ci au adus critici hotărârilor judecătoreşti de condamnare şi modului în care a fost administrat probatoriul pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti. Astfel, în cuprinsul cererii, revizuenţii au reiterat aceleaşi apărări formulate pe parcursul judecării cauzei în fond şi apel, sens în care au făcut trimitere la probele aflate la dosar, cărora, însă, le-au dat o altă interpretare, susţinând că acestea relevă nevinovăţia lor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită pentru care au fost condamnaţi.

Or, în condiţiile în care toate aspectele învederate în cuprinsul cererii de revizuire au fost cunoscute de către instanţele ordinare, fiind aduse în discuţie chiar de către inculpaţi, prin intermediul apărărilor formulate, şi au fost analizate atât în fond, cât şi în apel (la pct. 4 din considerentele Deciziei penale nr. 297/A din 14 noiembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), în mod corect, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că revizuenţii nu au invocat fapte sau împrejurări noi care să fie de natură a conduce la stabilirea existenţei unor temeiuri legale care să permită revizuirea şi să aibă aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare pronunţate, aşa cum cer dispoziţiile art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen. raportat la art. 453 alin. (4) din C. proc. pen.

Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte motivul de revizuire reglementat de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., având în vedere că, aşa cum rezultă din examinarea actelor dosarului, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 26 din 16 ianuarie 2019 şi nr. 55 din 04 februarie 2020, menţionate în cuprinsul cererii, nu au avut ca obiect excepţii de neconstituţionalitate care să fi fost ridicate de către cei trei revizuenţi în Cauza nr. 270/45/2014 în care s-au pronunţat hotărârile de condamnare.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, referitor la acest motiv de revizuire (art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.), Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 126 din 03 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016 (paragrafele 25 şi urm.), a reţinut că, în situaţia cauzelor care nu se mai află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita -, partea nu mai poate solicita aplicarea respectivei decizii, aceasta neputând constitui un temei legal pentru o acţiune în justiţie, întrucât, în caz contrar, consecinţa ar fi extinderea efectelor ei pentru trecut. Aceasta deoarece, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate care nu poate fi răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul.

Ca urmare, prin decizia mai sus amintită (paragraful 33), s-a statuat că posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii Constituţionale este circumscrisă doar sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, s-a arătat că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se prin nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Din această perspectivă, se observă că Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, nu a fost pronunţată ca urmare a ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate, aşa cum cere textul art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., ci a cererii formulate de preşedintele Camerei Deputaţilor de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de-o parte, şi Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, motiv pentru care excedează cazului de revizuire invocat.

Totodată, se constată că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 55 din 04 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, a fost examinată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen. şi art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, excepţie invocată de E. în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală. Aşadar, atâta timp cât respectiva decizie nu a fost pronunţată ca urmare a ridicării, în Dosarul nr. x/2014, de către cei trei revizuenţi a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., aceştia nu o pot invoca, în temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., pentru a obţine revizuirea sentinţei penale de condamnare.

În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, menţionată, de asemenea, în conţinutul cererii de revizuire formulată de cei trei condamnaţi, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de F., G. şi H. în Dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi s-a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituţională, Înalta Curte constată că aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, aşadar anterior soluţionării definitive a cauzei ce a format obiectul Dosarului nr. x/2014 al Curţii de Apel Iaşi, iar nu ulterior acestui moment, aşa cum prevede art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.. De altfel, la pct. 2 din considerentele Deciziei penale nr. 297/A din 14 noiembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, analizându-se solicitările inculpaţilor de înlăturare a unor probe administrate în cursul urmăririi penale, au fost expuse, pe larg, argumentele pentru care s-a apreciat că efectele Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale nu pot fi extinse şi asupra măsurilor de supraveghere tehnică realizate anterior datei de 01 februarie 2014, cum este şi situaţia celor efectuate în cauză.

Or, atâta timp cât primele două decizii nu au fost pronunţate ca urmare a ridicării unor excepţii de neconstituţionalitate în cursul procesului penal în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Iaşi, iar cea din urmă decizie a fost deja avută în vedere la soluţionarea cauzei, se apreciază că acestea nu pot constitui temeiuri legale care să permită revizuirea Sentinţei penale nr. 27 din 08 martie 2017, nefiind îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen.

Pentru considerentele arătate anterior, întrucât faptele şi mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 452 şi urm. din C. proc. pen. nu pot conduce la stabilirea existenţei unor temeiuri legale care să permită revizuirea, Înalta Curte va constata că hotărârea atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuenţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 24 din 06 august 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, iar, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., având în vedere culpa procesuală a acestora, îi va obliga la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuenţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 24 din 06 august 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă apelanţii revizuenţi la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2021.

GGC - OB