Tax fraud convictions upheld; extraordinary appeals for annulment rejected, costs ordered against both defendants.

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 134/F din 29 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au hotărât următoarele:

I. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 10 din Legea nr. 241/2005, a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (44 acte materiale), iar, în temeiul art. 67 alin. (1), (2) C. pen., a fost interzisă, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (responsabil fiscal al unei asociaţii fără personalitate juridică) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de interes public, pe o perioadă de 5 ani, făcându-se aplicarea art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei durata reţinerii, arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la 20/21 aprilie 2015 la 12 iunie 2015.

II. În baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 10 din Legea nr. 241/2005, a fost condamnat inculpatul B. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (35 acte materiale), iar, în temeiul art. 67 alin. (1), (2) C. pen., a fost interzisă, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (administrator sau director general al unei societăţi comerciale) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de interes public, pe o perioadă de 4 ani, făcându-se aplicarea art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei rezultante sub supraveghere, stabilindu-se un termen de supraveghere de 4 ani, conform art. 92 C. pen., iar, în temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus frecventarea a două programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Poliţiei Locale a Sectorului 1 Bucureşti sau în cadrul C., pe o perioadă de 120 de zile lucrătoare, în condiţiile legii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă, atrăgându-i-se, totodată atenţia asupra dispoziţiilor art. 93 alin. (5) şi art. 96 C. pen.

S-a constatat că inculpatul B. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 20 aprilie 2015 la 18 iunie 2015.

III. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 10 din Legea nr. 241/2005 şi art. 5 C. pen. coroborat cu art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002, a fost condamnat inculpatul D. la o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (10 acte materiale), iar, în temeiul art. 65 alin. (1), (2) C. pen. (1969) a fost interzisă, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969), respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (administrator al unei societăţi comerciale), pe o perioadă de 3 ani, făcându-se aplicarea art. 71 C. pen. (1969) raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969).

În baza art. 861 alin. (1) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, în care inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sibiu la datele fixate de această instituţie; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a permite controlarea mijloacelor lui de existenţă.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale sub supraveghere.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. (1969).

IV. În baza art. 377 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului E. din complicitate la infracţiunile de evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (44 acte materiale), complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (35 acte materiale) şi complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (10 acte materiale) într-o singură infracţiune de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (89 acte materiale).

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul E. la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată (89 acte materiale), iar, în temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. a fost interzisă, ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (asociat sau administrator al unei societăţi comerciale) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de interes public, pe o perioadă de 5 ani, făcându-se aplicarea art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că infracţiunile deduse judecăţii sunt concurente cu infracţiunile pentru care inculpatul E. a fost condamnat la:

- 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) C. pen. (1969) prin Sentinţa penală nr. 617 din 2 august 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1674 din 7 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală,

- 3 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. prin Sentinţa penală nr. 295 din 9 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 991 din 16 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

- 2 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. prin Sentinţa penală nr. 1142 din 5 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1245 din 15 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) C. pen. (1969) aplicată prin Sentinţa penală nr. 617 din 2 august 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1674 din 7 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în pedepsele ei componente pe care le-a repus în individualitatea lor, astfel:

- 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969), pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. art. 37 lit. b) C. pen. (1969) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

- 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969), pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (1969) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (1969),

- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 40 C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 38 alin. (1) C. pen., a fost contopită pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată prin prezenta sentinţă cu pedepsele de 8 ani, 8 ani, 2 ani, 3 ani şi respectiv 2 ani închisoare şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 7 ani închisoare, reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 15 ani închisoare, în regim de detenţie, iar, în temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (asociat sau administrator al unei societăţi comerciale) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de interes public, pe o perioadă de 5 ani, făcându-se aplicarea art. 45 alin. (5) C. pen.

Au fost anulate Mandatele de executare a pedepsei nr. 2186 din 26 aprilie 2016, nr. 2680 din 20 septembrie 2016 şi nr. 741 din 16 iunie 2016 şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la data de 21 aprilie 2015 la 18 iunie 2015, precum şi perioadele executate anterior de la 6 octombrie 2009 la 2 martie 2011 şi de la 12 mai 2015 la zi.

V. În baza art. 386 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului F. din complicitate la infracţiunile de evaziune fiscală, prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (44 acte materiale); complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (33 acte materiale) şi complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (10 acte materiale) într-o singură infracţiune de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (89 acte materiale).

A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunile de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (44 acte materiale), complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (33 acte materiale) şi complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (10 acte materiale) într-o singură infracţiune de fals intelectual în formă continuată, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul F. la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată (89 acte materiale), iar, în temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., s-a interzis, ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (cea de contabil) şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de interes public, pe o perioadă de 5 ani, făcându-se aplicarea art. 65 alin. (1) C. pen.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la data de 20 aprilie 2015 la 18 iunie 2015.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 C. proc. pen. a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea specială, în folosul statului, a sumei de 2.056.955,37 RON dobândită de inculpatul E. prin săvârşirea infracţiunii.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen., a fost menţinută măsura asigurătorie instituită prin ordonanţa procurorului din data de 22 aprilie 2015 asupra sumei de 140.000 de RON aflată în contul deschis la CEC Bank SA - Agenţia Victoria nr. x, sumă consemnată de inculpata A. pe seama şi la dispoziţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti conform recipisei de consemnare nr. x şi a chitanţei nr. x/1, ambele din data de 21 aprilie 2015, în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

Au fost ridicate celelalte măsuri asigurătorii instituite prin ordonanţa procurorului din 22 aprilie 2015 asupra: cotei de 1/2 din cota indiviză de 85% deţinută de numiţii A. şi G. asupra imobilului situat în Bucureşti, B-dul x, nr. 13, înscris în cartea funciară cu nr. x a mun. Bucureşti, sector 4; cotei de 1/2 din cota indiviză de 85% deţinută de numiţii A. şi G. asupra imobilului compus din construcţii în suprafaţă totală de 595,98 mp situat în Bucureşti, B-dul x, nr. 13, sector 4 şi teren aferent în suprafaţă de 61,93 mp, înscris în cartea funciară cu nr. x a municipiului Bucureşti, sector 4;

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen., a fost menţinută măsura asigurătorie instituită prin ordonanţa procurorului din 23 aprilie 2015 asupra cotei de 60 % din imobilul - apartamentul nr. x situat în Voluntari, str. x, tarlaua x, parcela x, 941/11, Pipera, jud. Ilfov, înscris în cartea funciară nr. x a oraşului Voluntari, judeţ Ilfov, precum şi din cotele de teren aferente acestui apartament, înscrise în cărţile funciare nr. x ale oraşului Voluntari aparţinând inculpatului B., în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

A fost ridicată măsura asigurătorie instituită prin Ordonanţa procurorului din 23 aprilie 2015 asupra sumei de 202.268,51 RON existentă în contul deschis de către partea responsabilă civilmente SC H. SRL la I. SA nr. x.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa procurorului din 20 aprilie 2015 asupra sumei de 1,44 euro existentă în contul inculpatului F. deschis la J. SA şi a sumei de 176.694,25 RON existentă în contul inculpatului F. nr. x deschis la K. SA, în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa procurorului din 20 aprilie 2015 asupra sumei de 732.855,80 RON existentă în contul deschis la L. SA nr. x având ca împuternicit/beneficiar pe inculpatul E., cont deschis pe numele mamei acestuia, M. şi asupra sumei de 239,53 RON din contul SC N. SRL Bucureşti şi respectiv de 262,19 RON din contul N. deschise la I. SA în vederea confiscării speciale şi a garantării executării cheltuielilor judiciare.

S-a constatat că, prin recipisa de consemnare nr. x, inculpatul E. a consemnat la 31 august 2016 suma de 25.000 RON la dispoziţia instanţei.

În baza art. 397 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 256 C. proc. pen., s-a dispus anularea celor 44 de facturi fiscale emise de SC O. SRL şi înregistrate în evidenţa contabilă a Biroului de Executori Judecătoreşti Asociaţi A., G. şi P., în valoare totală de 9.242.844,80 RON, a celor 35 de facturi fiscale emise de către SC O. SRL şi înregistrate în evidenţa contabilă a SC Q. SRL, în valoare totală de 12.094.546,53 RON, precum şi a celor 10 facturi fiscale emise de SC O. SRL şi înregistrate în evidenţa contabilă a SC H. SRL, în valoare totală de 5.680.700 RON.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a hotărârii, s-a dispus ca o copie a dispozitivului să fie comunicată Oficiului Naţional al Registrului Comerţului în vederea efectuării de menţiuni în Registrul Comerţului.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii A. la plata sumei de 23.000 RON, inculpatul B. la plata sumei de 12.000 RON, inculpatul D. la plata sumei de 12.000 RON, inculpatul E. la plata sumei de 32.000 RON şi inculpatul F. la plata sumei de 33.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, inculpaţii F., E., B., A. şi D., precum şi partea responsabilă civilmente SC Q. SRL

Prin Decizia penală nr. 341/A din 31 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpaţii D., F., B. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 134/F din 29 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, îndreptată prin Încheierea din 23 iulie 2018 a aceleiaşi instanţe.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

1. S-a înlăturat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969) aplicată inculpatului D. pe lângă pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

S-a modificat măsura de supraveghere prevăzută de art. 863 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) în sensul prezentării inculpatului la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta.

2. În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul F. pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

S-au ridicat măsurile asigurătorii instituite prin Ordonanţa nr. 1683/P/2014 din data de 20 aprilie 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti asupra sumei de 1,44 euro existentă în contul inculpatului F. deschis la J. SA şi a sumei de 176.694,25 RON existentă în contul inculpatului F. nr. x deschis la K. SA, în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

3. S-a ridicat măsura asigurătorie instituită prin Ordonanţa nr. 1683/P/2014 din data de 23 aprilie 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, asupra cotei de 60% din imobilul - apartamentul nr. x situat în Voluntari, str. x, tarlaua x, parcela x, 941/11, Pipera, jud. Ilfov, înscris în cartea funciară nr. x a oraşului Voluntari, jud. Ilfov, precum şi din cotele de teren aferente acestui apartament, înscrise în cărţile funciare nr. x ale oraşului Voluntari aparţinând inculpatului B., în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

4. În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen., s-a menţinut măsura asigurătorie instituită prin Ordonanţa nr. 1683/P/2014 din data de 23 aprilie 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în limita sumei de 23.000 RON din contul inculpatei A. deschis la CEC Bank SA - Agenţia Victoria nr. x, în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

S-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, inculpatul E., precum şi de partea responsabilă civilmente SC Q. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Împotriva acestei decizii penale au formulat cereri de recurs în casaţie inculpaţii E. şi A., care au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 2 februarie 2021, sub nr. x/2021.

Prin cererea de recurs în casaţie, recurenta inculpată A. a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie formulat, iar, pe fond, în baza dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii criticate şi, în principal, raportat la prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., achitarea pentru infracţiunea de evaziune fiscală, susţinând că fapta nu este prevăzută de legea penală şi, în subsidiar, raportat la prevederile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., înlăturarea greşitei aplicări a legii şi aplicarea unei pedeapse de 3 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, potrivit dispoziţiilor art. 91 şi urm. C. pen.

a. În privinţa incidenţei cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În esenţă, recurenta inculpată a menţionat că a fost dispusă condamnarea sa pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în condiţiile în care frauda/pierderea fiscală (urmarea imediată a infracţiunii de evaziune fiscală) s-a localizat la nivelul O. SRL, iar trimiterea sa în judecată şi condamnarea s-au dispus pentru infracţiunea de evaziune fiscală, infracţiune de rezultat.

Astfel, recurenta inculpată A. a arătat că fapta nu este prevăzută de legea penală raportat la prejudiciu (urmarea imediată) care nu a fost cauzat de aceasta, ci de reprezentanţii O. SRL, printr-un comportament fiscal inadecvat care le-a aparţinut în totalitate, fără ca inculpata să aibă vreo influenţă asupra comportamentului adoptat de către reprezentanţii societăţii.

A precizat că, în raport de considerentele deciziei recurate, per a contrario, dacă reprezentanţii O. SRL ar fi avut un comportament fiscal corect şi şi-ar fi plătit taxele şi impozitele, documentele ţinute de biroul de executori nu ar mai fi fost fictive, de tip evazionist, iar prin evidenţierea lor nu s-ar fi urmărit şi nu s-ar fi realizat sustragerea de la achitarea obligaţiilor fiscale, prin disimularea obiectului sau sursei impozabile, dat fiind că obligaţiile fiscale ar fi fost achitate.

Pe larg, recurenta inculpată a indicat aspecte de fiscalitate despre care a susţinut că demonstrează că pierderea fiscală/urmarea imediată a infracţiunii de evaziune fiscală, în varianta de prejudiciu, nu poate fi reţinută în sarcina sa, fapt ce ar atrage neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii pentru care a fost condamnată, sens în care a evidenţiat următoarele:

1. -O. SRL, printr-un comportament fiscal abuziv şi-a anulat propriile obligaţii de plată către bugetul de stat prin achiziţiile din amonte de la firme "fantomă" care nu au declarat fiscal niciodată aceste tranzacţii;

2. - la data încheierii raportului de expertiză judiciară, BEJA R. achitase încă o dată bugetului de stat suma totală de 2.981.563 RON (impozit pe profit de 1.192.625 RON şi TVA de 1.788.938 RON);

3. - cu privire la TVA, BEJA R. mai achitase taxa o dată, în perioada 2011 - 2014, către O. (plăţi făcute prin transfer bancar);

4. - obligaţiile fiscale ale BEJA R. au constat în înregistrarea în propria contabilitate a documentelor financiar-contabile aferente relaţiei cu O.;

5. - obligaţiile fiscale ale BEJA R. au fost îndeplinite la momentul achitării TVA-ului în valoare de 1.788.938 RON, aferent serviciilor achiziţionate de la O. (TVA regăsit în cele 44 facturi emise de această societate);

6. - BEJA R. a achitat contravaloarea facturilor emise de O., ceea ce, faţă de prevederile art. 1512 din C. fisc. , o scoate din orice posibilă solidaritate cu furnizorul obligat la plata TVA către bugetul de stat; cu toate acestea s-a respins deductibilitatea TVA şi a cheltuielii cu facturile primite de la O., ceea ce echivalează cu o dublă impunere şi o încălcare a principiului neutralităţii TVA;

7. - conform prevederilor 1512 din C. fisc. , din perspectiva TVA, dacă beneficiarul unor tranzacţii achită efectiv contravaloarea acestora, atunci acesta nu mai poate fi ţinut răspunzător, individual sau în solidar, cu furnizorul său, la plata TVA;

8. - dispoziţia legală sus-menţionată exclude răspunderea BEJA R. pentru plata TVA în legătură cu tranzacţiile desfăşurate cu O.; patrimoniul BEJA fiind diminuat cu valoarea TVA achitată furnizorilor O., ceea ce atrage imposibilitatea legală a obligării BEJA la plata din nou a taxei, de această dată către bugetul de stat, fiind răspunderea solitară a O. de a satisface drepturile fiscale ale statului român;

9. - a fost menţionată cauza "Bulves" AD c. Bulgaria (Cererea nr. 3991/03): "Curtea constată că acesteia din urmă nu ar fi trebuit să i se impună să suporte toate consecinţele omisiunii furnizorului său de declarare a TVA la timp, prin respingerea dreptului de deducere a TVA aferentă achiziţiilor şi, ca urmare, fiind obligată să plătească TVA a doua oară, plus dobânda. Curtea apreciază că aceasta reprezintă o povară individuală excesivă asupra societăţii reclamante, care tulbură echilibrul corect care trebuie menţinut între cerinţele interesului general al comunităţii şi protecţia dreptului de proprietate. Prin urmare, art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat."

10. - O. a ales în mod abuziv să nu declare şi să nu achite la bugetul de stat obligaţiile fiscale aferente veniturilor înregistrate în relaţia cu BEJA R., ci să le anuleze prin angajarea unor cheltuieli în amonte, pe relaţia cu 3 societăţi "fantomă", (S. SRL, T. SRL şi N. SRL), controlate de către administratorii de fapt ai O.;

11. - în cazul unui comportament fiscal corect al O. şi în lipsa anulării abuzive a obligaţiilor fiscale, sumele cuvenite bugetului de stat ar fi fost achitate, nu numai declarate;

12. - aranjamentul artificial se regăseşte pe segmentul O. SRL şi cei 3 furnizori fictivi, iar avantajul fiscal constă în faptul că pentru toate sumele facturate şi încasate de la BEJ R. declarate ca venituri şi pentru care s-a colectat TVA (de aceleaşi valori pentru care BEJA R. a declarat cheltuieli şi TVA deductibila) s-a anulat efectul fiscal prin înregistrarea unor cheltuieli fictive din amonte;

13. - CJUE a stabilit că TVA menţionată pe factură este datorată independent de existenţa efectivă a unei operaţiuni impozabile. Rolul facturii este tocmai acela de a evidenţia TVA colectată şi de a controla plata acestei taxe de către emitent (în cazul de faţă, O.);

14. - CJUE subliniază că principiul neutralităţii TVA se opune tratării diferenţiate a tranzacţiilor legale de cele ilegale în aplicarea acestuia, precum şi că "TVA-ul menţionat pe o factură de o persoană este datorat de aceasta independent de existenţa efectivă a unei operaţiuni impozabile". În acest caz nu există riscul pierderii de venituri la bugetul de stat, operând un transfer de sarcini fiscale de la beneficiar la emitentul facturii în situaţia unui comportament fiscal transparent în raport cu autorităţile fiscale ale ambilor parteneri comerciali;

15. - instanţa de contencios constituţional a constatat că "infracţiunile de evaziune fiscală sunt infracţiuni de prejudiciu, acestea având ca urmare imediată producerea unei pagube bugetului general consolidat, aceste infracţiuni consumându-se în momentul în care s-a produs rezultatul prevăzut în norma de incriminare" (Decizia nr. 258/2016 CCR), astfel încât pentru îndeplinirea conţinutului constitutiv al infracţiunii este esenţial ca bugetul de stat să sufere o pierdere de venituri, prin comiterea elementului material regăsit în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005;

16. - pierderea de venituri suferită de bugetul de stat se situează în amonte de O. pe segmentul furnizori fictivi cu beneficiar O. SRL şi nu în aval de O., pe segmentul furnizor O. SRL cu beneficiar BEJA R.;

17. - în condiţiile în care este de natura evidenţei că O. SRL şi-a diminuat baza impozabilă prin înregistrarea unor facturi nedeclarate niciodată de cei 3 furnizori fictivi, poziţionarea fraudei fiscale la BEJA R. nu are nicio justificare legală şi contravine jurisprudenţei CJUE.

În concluzie, recurenta inculpată A. a susţinut că a fost condamnată raportat la comportamentul unei alte persoane fizice/juridice, fără a avea vreo implicare în mecanismul de fraudare a bugetului de stat existent la nivelul O., fiind reţinută săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscale în sarcina sa, fără însă ca Biroul de executori să fie autorul fraudei (localizarea fraudei şi, implicit, prejudiciul fiind la O.).

Altfel, s-a precizat că veniturile obţinute de la BEJA R. au fost înregistrate în contabilitatea O., că a existat un transfer de sarcini fiscale de la beneficiar la emitentul facturii, statul (pentru a recupera taxele şi impozitele) urmând a se îndrepta împotriva emitentului facturii (s-a făcut trimitere la registrul de încasări şi plăţi al BEJA R., precum şi la declaraţiile fiscale, în special Decontul x).

Ca jurisprudenţă, s-a făcut trimitere la Decizia nr. 290/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul x/2015

b. Referitor la incidenţa cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În esenţă, recurenta inculpată A. a susţinut că s-a dispus condamnarea sa la o pedeapsă de 5 ani închisoare, fiind depăşită limita maximă specială de 4 ani şi 4 luni închisoare, care ar fi rezultat dacă se ţinea cont de faptul că participarea sa în cadrul BEJA A., G. şi P. era în cotă de 50%, situaţie care face aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (2), iar nu cele ale art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005. De asemenea, a susţinut incidenţa circumstanţei atenuante legale prev. de art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. referitoare la acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.

Astfel, în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2), şi nu a celor prev. de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, recurenta A. a arătat că avea o cotă de participare de 50% în BEJA R., situaţie de care nu s-a ţinut seama şi care a condus la întocmirea greşită a raportului de expertiză şi, implicit, la stabilirea unui prejudiciu mai mare de 500.000 euro.

În această ordine de idei, a menţionat că repartizarea veniturilor pe asociaţi în cadrul biroului se realizează în funcţie de cota de participaţiune în asociaţie, în cazul său de 50%, fiecare dintre cei trei asociaţi depunând declaraţii fiscale individuale. Faţă de caracterul accesoriu al acţiunii civile în cadrul procesului penal, a susţinut că ANAF avea dreptul de a se constitui parte civilă în procesul penal cu privire la obligaţiile suplimentare datorate doar de recurentă, în funcţie de veniturile sale realizate pentru perioada 2011 - 2014, respectiv în funcţie de cota sa de participare - 50%.

A precizat că, prin această evidentă eroare şi înţelegere greşită a acţiunii civile, care nu poate fi alăturată decât unei acţiuni penale îndreptate împotriva unei persoane, s-a ajuns la stabilirea greşită a prejudiciului reţinut în sarcina sa, în cuantum de 2.961.563 RON.

În ceea ce priveşte circumstanţa atenuantă prev. de art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., a precizat că aceasta are caracter obligatoriu, ceea ce înseamnă că va conduce întotdeauna şi obligatoriu la individualizarea pedepsei.

În legătură cu acest motiv de recurs, a precizat despre cauza specială de reducere a pedepsei prev. de art. 10 din Legea nr. 241/2005 că aceasta nu se confundă cu circumstanţele atenuante legale, cum este cea prev. de art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., existând posibilitatea legală, în baza art. 79 alin. (1) C. pen., să se aplice mai întâi circumstanţa atenuantă legală şi, apoi, cauza specială de reducere a pedepsei, ordinea de aplicare fiind stabilită de textul legal. În aceste condiţii, recurenta a indicat a se observa că art. 76 alin. (3) C. pen. face referire la numărul circumstanţelor atenuante, şi nu la cauze speciale de reducere a pedepsei, motiv pentru care a considerat că art. 76 alin. (3) C. pen. nu putea constitui temei pentru respingerea cererii de aplicare a art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., cum a motivat instanţa de apel.

În consecinţă, în raport de reţinerea unui prejudiciu de 50% (în raport cu cota sa de participare) şi de reţinerea circumstanţei atenuante legale obligatorii, precum şi a cauzei speciale de reducere a pedepsei, a precizat că ar fi fost aplicabile:

- dispoziţiile alin. (2) al art. 9 din Legea nr. 41/2005, şi nu cele ale alin. (3), ceea ce ar fi condus, iniţial, la majorarea limitelor de pedeapsă cu 5 ani, şi nu cu 7 ani, rezultând, astfel, limite de pedeapsă cuprinse între 7 şi 13 ani închisoare;

- aplicarea, mai întâi, a circumstanţei atenuante legale art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., conform art. 79 alin. (1) C. pen., ar fi condus la reducerea limitelor de pedeapsă (7 - 13 ani) cu o treime, devenind de la 4 ani şi 8 luni la 8 ani şi 8 luni închisoare;

- în final, cu aplicarea cauzei speciale de reducere a pedepsei prev. de art. 10 din Legea nr. 241/2005, limitele de pedeapsă s-ar fi redus la jumătate, devenind de la 2 ani şi 4 luni la 4 ani şi 4 luni închisoare.

Prin cererea de recurs în casaţie, recurentul E. a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie învederând că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege, iar, pe fond, în baza dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie, cu reţinerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. - s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Recurentul inculpat E. a menţionat că a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., menţionând că limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru forma simplă a infracţiunii sunt de la 2 ani la 8 ani închisoare, iar pentru forma agravată prev. de alin. (3), de la 9 ani şi 15 ani închisoare.

A precizat că, întrucât a apelat la procedura recunoaşterii învinuirii, i-au fost aplicate dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă reduse cu o treime, fiind de la 6 ani şi 10 ani închisoare.

În esenţă, în susţinerea cazului de casare indicat, recurentul a arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel şi instanţa de fond nu au analizat corespunzător şi nu au aplicat prevederile legale de atenuare a răspunderii penale cu efect asupra limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege, şi anume:

- art. 19 din Legea nr. 682/2002, care presupune reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă, respectiv de la 3 la 5 ani închisoare;

- art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. raportat la art. 76 C. pen. care ar fi redus limitele de pedeapsă cu încă o treime, ajungând astfel de la 2 ani la 3 ani şi 4 luni închisoare;

- art. 10 din Legea nr. 241/2005 care ar fi condus la reducerea cu jumătate a limitei maxime de pedeapsă pentru infracţiunea reţinută, sub pedeapsa aplicată de 6 ani închisoare.

Astfel, a precizat că, în ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, la data de 17 octombrie 2014, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a emis Adresa nr. x/2014 prin care a comunicat că, la data de 14 octombrie 2014, s-au materializat informaţiile furnizate în temeiul art. 19 din Legea nr. 682/2002, la data de 2 iulie 2014, în Dosarul nr. x/2014 aflat în instrumentarea acelei instituţii de Parchet, în sensul că o persoană a fost trasă la răspundere penală ca efect al denunţului său, fiind condamnată în baza unui acord de recunoaştere.

Recurentul a învederat că, ulterior, prin Adresa nr. x/2016, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a comunicat faptul că nu a reuşit să stabilească care au fost informaţiile furnizate şi cum au fost materializate de procurorul de caz întrucât acesta nu îşi mai desfăşoară activitatea în cadrul acelui Parchet.

A precizat că instanţa de apel a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru a fi aplicate dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, deşi incidenţa a fost confirmată în scris de către magistratul procuror. Astfel, recurentul a constatat că neaplicarea unui beneficiu legal îmbracă forma unei nelegalităţi.

Cu referire la dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., recurentul a menţionat că procurorul care a instrumentat cazul a considerat că "întregul mecanism evazionist este descris de către inculpatul E., care în declaraţiile sale (filele x din vol. 7 din dosarul de urmărire penală, filele x din vol. 20 din dosarul de urmărire penală, filele x din vol. 46 din dosarul de urmărire penală) a adoptat o poziţie de recunoaştere pe care o apreciem ca fiind sinceră".

Recurentul a arătat că aceleaşi considerente au fost reţinute de instanţa de fond şi cea de apel, aspecte care conform prevederilor art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. pot constitui circumstanţe atenuante judiciare.

A susţinut că, prin eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, a fost identificat întregul mecanism evazionist, iar doi dintre coinculpaţi (care iniţial adoptaseră o poziţie de nerecunoaştere) şi-au modificat atitudinea procesuală şi au recunoscut faptele, fiind achitat şi întreg prejudiciul.

Pe de altă parte, a precizat că instanţa de apel nu a justificat în mod concret care sunt temeiurile pentru care nu a fost reţinută în favoarea sa circumstanţa atenuantă invocată, chiar şi în condiţiile în care aceasta este facultativă.

Cât priveşte motivul aplicării dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 care ar fi condus la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă (de la 3 ani la 5 ani închisoare), recurentul a menţionat că, în faza urmăririi penale, pe parcursul procedurii de cameră preliminară, apoi, în fond şi apel, a formulat solicitări repetate, în baza art. 250 C. proc. pen., pentru stabilirea prejudiciului şi pentru a se ridica măsura asigurătorie dispusă prin ordonanţa procurorului de caz asupra sumei de 732.855 RON (blocată în contul bancar comun cu al mamei sale), şi plata acesteia, ca parte a prejudiciului. A precizat că, la data de 29 ianuarie 2020, ulterior pronunţării deciziei din apel, suma a fost virată părţii civile A.N.A.F., deşi aceasta era în contul menţionat încă din data de 20 aprilie 2015, când dosarul se afla în faza de urmărire penală. Pentru aceste motive, a solicitat a se da eficienţă dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, făcând trimitere la art. 1 alin. (3) din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1076/06 august 2012.

În afară de această sumă, a arătat că a achitat sumele de 685 RON (OP. x din 29 martie 2016) şi 83.418 RON (OP. x din 22 iulie 2016), după cum rezultă din Adresa ANAF - DGRFP Cluj-Napoca nr. x din 14 octombrie 2016.

Totodată, a învederat că a consemnat suma de 25.000 RON, la dispoziţia instanţei, prin recipisa nr. x din data 31 august 2016 aspect reliefat la fila x a Deciziei penale nr. 341/A din 31 octombrie 2019 a instanţei supreme.

Astfel, a susţinut că, totalul sumelor la care a făcut anterior referire se ridică la un cuantum de 842.500 RON, puse la dispoziţia autorităţilor, ca şi contribuţie personală la plata prejudiciului, sume achitate anterior primului termen de judecată, situaţie în care a solicitat să se dea eficienţă art. 10 din Legea nr. 241/2005 în ceea ce îl priveşte.

Recurentul a subliniat că instanţa a reţinut, ca singur temei al achitării prejudiciului, contribuţia inculpaţilor U., D. şi B. (ulterioare punerii la dispoziţia autorităţilor a acestor sume de către recurent), deşi singurul raţionament pentru care sumele nu au fost eliberate către ANAF a fost constituirea de parte civilă cu sume aberante (8.900.000 RON), care nu aveau corespondent în obiectul cauzei.

A mai precizat că instanţele au respins acţiunea civilă întrucât prejudiciul reţinut ca obiect al infracţiunii de evaziune fiscală a fost achitat în integralitate.

Prin Încheierea din 3 martie 2021 au fost admise, în principiu, cererile de recurs în casaţie, Înalta Curte reţinând că motivele de recurs în casaţie, astfel cum au fost dezvoltate de recurenta A. în argumentarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se justifică a fi examinate sub aspectul elementului de tipicitate al urmării imediate (cauzarea unui prejudiciu), ca element constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală pentru care inculpata a fost condamnată.

Deopotrivă, s-a apreciat că se justifică a fi analizate motivele subscrise de recurenţii inculpaţi A. şi E. cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât prezintă aparenţa de sustenabilitate a acestuia, în conformitate cu care se verifică dacă pedepsele aplicate sunt în limitele prevăzute de lege.

Totodată, s-a arătat că excepţie face, însă, critica susţinută de recurentul E. în legătură cu neaplicarea circumstanţei atenuante judiciare prev. de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., deoarece examinarea acesteia ţine de procesul de individualizare a pedepsei, iar pe calea recursului în casaţie se verifică legalitatea, şi nu temeinicia hotărârii recurate.

Examinând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi E. împotriva Deciziei penale nr. 341/A din 31 octombrie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen. şi în limitele încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (Decizia nr. 350/RC/2015, ÎCCJ, secţia penală, www.x.ro).

Ca atare, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor formulate de recurenta inculpată A. în cadrul cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte notează că, prin decizia recurată s-a reţinut că instanţa de fond a stabilit o situaţie de fapt corectă, reţinând, în esenţă, că inculpata A., în calitate de responsabil fiscal al Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., G. şi P., în perioada 2011 - 2014, a înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive, respectiv achiziţii de servicii de la SC O. SRL în valoare de 9.242.844,80 RON, inclusiv TVA, conform unui număr de 44 de facturi, servicii care în realitate nu au fost prestate, producând bugetului de stat o pagubă efectivă de 2.961.563 RON (echivalentul a 674.707,93 euro - la un curs mediu din perioada 2011 - 2014 de 4,3894 RON/1 euro), din care TVA în cuantum de 1.788.938 RON şi impozit pe venit în cuantum de 1.172.625 RON.

Instanţa de apel a mai constatat că, inculpata este cea care a evidenţiat în evidenţele contabile ale Societăţii Civile Profesionale - Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., G. şi P. cheltuielile efectuate în executarea Contractului de consultanţă din 27 mai 2011, încheiat cu SC O. SRL, dovedindu-se, dincolo de orice dubiu, că acesta ar fi exercitat, în fapt, conducerea activităţii contabile a biroului de executori.

S-a mai reţinut, prin decizia recurată, că, toate cheltuielile (plăţile) evidenţiate în documentele legale ale biroului de executori judecătoreşti nu au fost efectuate în realitate şi nu corespund cu cele efectiv realizate şi înscrise în documente justificative (facturi, chitanţe şi/sau extrase de cont), situaţie în care pot fi asimilate unor operaţiuni imaginare, inexistente în fapt sau fără legătură cu contribuabilul, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, cu atât mai mult cu cât înregistrarea lor a avut ca obiectiv ocultarea materiei impozabile în vederea diminuării sarcinii fiscale.

Astfel, s-a constatat că, la data de 27 mai 2011, Biroul Executorilor Judecătoreşti A., G. şi P. a încheiat, în calitate de beneficiar, un contract de consultanţă cu SC O. SRL, în calitate de prestator, reprezentat de inculpatul E. (iar nu de administratorul societăţii V.), care s-a obligat să aducă beneficiarului clienţi noi, iar beneficiarul s-a obligat să plătească prestatorului un comision în valoare de 50% din valoarea onorariilor încasate de la clienţii noi aduşi de prestator.

Deopotrivă, instanţa de apel a mai subliniat că urmare a operaţiunilor nereale evidenţiate de inculpată în contabilitatea biroului de executori judecătoreşti s-a creat un prejudiciu bugetului de stat ce trebuie recuperat.

Având în vedere că inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru o infracţiune de evaziune fiscală (infracţiune de rezultat), Înalta Curte reţine că, în cauză, s-a produs urmarea imediată constând în cauzarea unui prejudiciu în dauna bugetului general consolidat, obligaţiile fiscale generate de veniturile realizate fiind în cuantum de 2.961.563 RON (din care TVA 1.788.938 RON şi impozit pe venit 1.172.625 RON).

Or, raportat la această bază factuală, instanţa de recurs constată că recurenta inculpată A. a indicat în argumentarea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., o situaţie de fapt diferită de cea reţinută, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, susţinând, în esenţă, că ar fi fost condamnată pentru o faptă ce nu este prevăzută de legea penală întrucât prejudiciul (urmarea imediată a infracţiunii de evaziune fiscală) nu ar fi fost cauzat de aceasta, ci de reprezentanţii O. SRL, printr-un comportament fiscal inadecvat care le-a aparţinut în totalitate. Însă, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, prin decizia din apel, recurentei i se impută, în esenţă, faptul că a evidenţiat, în documentele legale ale Societăţii Civile Profesionale - "BEJ Asociaţi A., G. şi P.", 44 de facturi aferente cheltuielilor efectuate în executarea Contractului de consultanţă din 27 mai 2011 încheiat cu SC O. SRL, cheltuieli ce nu au avut la bază operaţiuni reale, ceea ce a condus la crearea unui prejudiciu bugetului de stat, în cuantum de 2.961.563 RON.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2004, constituie infracţiunea de evaziune fiscală evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale

Conform art. 2 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, operaţiunea fictivă reprezintă disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care, în fapt, nu există.

Faţă de aceste date factuale reţinute de instanţa de apel şi elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005, motivele invocate de recurenta inculpată A., apar ca o critică adusă analizei şi interpretării probelor efectuate de instanţa de fond şi de apel, prin care inculpata tinde la modificarea situaţie de fapt reţinută cu titlu definitiv în cauză.

Din modul de descriere a faptei prin decizia recurată rezultă că există o corespondenţă între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea 241/2005, inclusiv sub aspectul elementului material al infracţiunii şi a existenţei prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului, fiind stabilită starea de fapt, cu caracter definitiv, în sensul că paguba adusă bugetului de stat, prin infracţiunea de evaziune fiscală ce a format obiectul judecăţii în cauză, a fost creată prin înregistrarea în evidenţele contabile de operaţiuni fictive de către inculpata A., în calitate de responsabil fiscal al Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi A., G. şi P.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurenta inculpată nu a evidenţiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că fapta pentru care a fost condamnată nu este prevăzută de legea penală, fiind neîntemeiată cererea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., pentru infracţiunea de evaziune fiscală.

Referitor la neîntrunirea în cauză a elementelor de tipicitate din perspectiva laturii subiective a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte constată că recurenta inculpată A. a prezentat motive de recurs în casaţie privind forma de vinovăţie, pentru prima oară, cu ocazia dezbaterilor orale pe fondul recursului în casaţie. Cum nu au fost indicate în cererea de recurs în casaţie, aceste motive vizând latura subiectivă nu pot face obiectul cenzurii direct la momentul procesual al judecării pe fond a recursului în casaţie, în conformitate cu art. 442 alin. (2) C. proc. pen.

Cât priveşte al doilea caz de recurs în casaţie invocat de recurenta A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârea este supusă casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, se precizează că prin sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică, cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei, circumstanţele atenuante ori agravante a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

Recurenta inculpată A. a invocat, mai întâi, în cadrul acestui caz de casare, faptul că achitarea integrală a prejudiciului nu a fost reţinută de către instanţa de apel ca circumstanţă atenuantă, prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. d) din C. pen.

În cauză, însă, achitarea prejudiciului de către recurenta A. a fost valorificată prin reţinerea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 (forma în vigoare la data pronunţării sentinţei şi deciziei), în raport cu care, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.

Deopotrivă, circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. d) din C. pen., se referă la o activitate ulterioară săvârşirii faptelor, constând în acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune.

Ca atare, cele două norme legale sunt similare şi reglementează acelaşi beneficiu legal constând în reducerea limitelor de pedeapsă, dintre care una este cuprinsă într-o lege specială, iar cealaltă într-o lege generală.

Or, potrivit principiului specialia generalibus derogant, în raport de aceeaşi împrejurare de fapt - achitarea prejudiciului, în mod legal, s-a dat eficienţă normei speciale, excluzând de la aplicare norma generală ce are un conţinut similar, neexistând un concurs între circumstanţe atenuante şi cauze de reducere a pedepsei.

Apoi, este de observat că aplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 conduce la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, dispoziţii de favoare faţă de efectul circumstanţei atenuante prev. de art. 75 alin. (1) lit. d) din C. pen. constând în reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită cu o treime, conform art. 76 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, Înalta Curte constată că decizia recurată, prin care s-a arătat că nu se pot reţine concomitent dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a faptului că inculpata a acoperit integral prejudiciul creat prin infracţiunea de evaziune fiscală, este legală, iar critica recurentei A. este neîntemeiată.

O altă critică adusă deciziei instanţei de apel din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., o reprezintă reţinerea în cauză a dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, iar nu a dispoziţiilor alin. (2) al art. 9 din acelaşi act normativ, recurenta arătând că avea cotă de participare de 50% în BEJA R., situaţie de care nu s-a ţinut seama şi care a condus la întocmirea greşită a raportului de expertiză şi, implicit, la stabilirea unui prejudiciu mai mare de 500.000 euro în sarcina sa.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2004, Înalta Curte reţine că acestea prevăd limite de pedeapsă diferite, însă faţă de motivele susţinute de recurenta inculpată, rezultă că, în realitate, aceasta nu critică nelegalitatea pedepsei aplicate în concret, ci, solicită schimbarea de încadrare juridică, care nu poate fi circumscrisă cazului de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., ce are ca sferă de reglementare exclusiv aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Pentru toate cele expuse, reţinând că pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, limitele de pedeapsă se situează între 9 ani şi 15 ani închisoare, se constată că pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată recurentei inculpate A. pentru infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită, cu reţinerea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, se situează în limite legale (în calea extraordinară de atac nefiind permisă reindividualizarea pedepsei).

Recursul în casaţie formulat de inculpatul E. se întemeiază, de asemenea, pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. în conformitate cu care hotărârea este supusă casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În cadrul acestui caz de casare recurentul inculpat a invocat, pe de o parte faptul că instanţele de fond şi de apel nu au dat eficienţă dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, deşi a formulat un denunţ într-un dosar penal aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti. Totodată, recurentul a susţinut că prin decizia din apel nu s-a realizat o analiză corespunzătoare a incidenţei dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, care ar fi condus la reducerea cu jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea comisă, cu consecinţa stabilirii unei pedepse sub cuantumul de 6 ani închisoare aplicată.

În cauză, prin Sentinţa penală nr. 134/F din 29 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia nr. 341/A din 31 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2015 - inculpatul E. a fost condamnat, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată (89 acte materiale).

Preliminar, Înalta Curte constată că pedeapsa principală de 6 ani închisoare, aplicată recurentului inculpat E. prin sentinţă şi menţinută prin decizia recurată, este legală, fiind egală cu limita minimă specială, ce rezultă în urma reducerii cu o treime, conform art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a limitelor speciale de pedeapsă de 9 ani închisoare şi 15 ani închisoare, prevăzute de art. art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005, pentru infracţiunea de evaziune fiscală, pe care a comis-o în calitate de complice.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a conturat majoritar în jurul opiniei că dispoziţiile prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, ce reglementează o cauză leagă de reducere a pedepsei, reprezintă o chestiune de individualizare judiciară a pedepsei, ce nu poate fi cenzurată pe calea recursului în casaţie în baza art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât vizează temeinicia hotărârii judecătoreşti recurate, iar nu legalitatea acesteia, din moment ce conturează o anumită conduită procesuală a inculpatului ce nu poate fi stabilită decât prin reaprecierea probelor administrate în legătură cu comportamentul procesual al acestuia. Înalta Curte a statuat că nu poate cenzura reţinerea sau nereţinerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenţei cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reţinută o astfel de cauză (în acest sens, Decizia penală nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017 a ICCJ, secţia penală, Decizia penală nr. 155/RC din 2 mai 2018 a ICCJ, secţia penală, Decizia penală nr. 92/RC din 14 martie 2019 a ICCJ, secţia penală, Decizia penală nr. 219/RC din 9 iulie 2020 a ICCJ, secţia penală, Decizia penală nr. 426/R din 13 noiembrie 2020 a ICCJ, secţia penală).

Similar, Înalta Curte, cu privire la cauza legală de reducere a pedepsei prev. de art. 10 din Legea nr. 241/2005, a arătat că nereţinerea acesteia de către instanţele inferioare nu poate fi primită, în calea de atac a recursului în casaţie întemeiat pe art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. verificându-se doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de către instanţele anterioare (Decizia penală nr. 426/RC din 7 noiembrie 2019 a ICCJ, secţia penală).

Totuşi, Înalta Curte constată că, susţinerile recurentului inculpat E. cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 282/2002 nu se confirmă, având în vedere adresa Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti nr. 4039/VIII-1/2016 din data de 19 decembrie 2016, din care rezultă că nu au fost identificate date cu privire la denunţul formulat de inculpatul E. sau o eventuală audiere a acestuia în calitate de martor în Dosarele penale nr. x/2014 şi nr. y/2014 Totodată, a fost comunicat că nu se susţin datele transmise anterior prin Adresa nr. x/2014, urmare verificărilor efectuate.

Relevante pentru motivul de recurs privind incidenţa art. 10 din Legea nr. 241/2005, sunt cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că inculpatul E., în calitate de administrator de fapt al SC O. SRL: în perioada 2011 - 2014, a pus la dispoziţia inculpaţilor A. un număr de 44 de facturi fiscale privind operaţiuni fictive în valoare de 9.242.844,80 RON, inclusiv TVA, pe care aceasta le-a înregistrat în contabilitatea biroului de executori, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 2.961.563 RON (echivalentul a 674.707,93 euro), din care TVA în cuantum de 1.788.938 RON şi impozit pe venit în cuantum de 1.172.625 RON) şi B., un număr de 35 de facturi fiscale privind operaţiuni fictive, în valoare de 12.094.546,53 RON, inclusiv TVA, pe care aceasta le-a înregistrat în contabilitatea societăţii, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 3.901.467 RON (echivalentul a 877.740,11 euro), din care impozit pe profit în cuantum de 1.560.587 RON şi TVA de plată în cuantum de 2.340.880 RON; iar, în perioada 2012 - 2013, a pus la dispoziţia inculpatului D., un număr de 10 facturi fiscale privind operaţiuni fictive, pe care aceasta le-a înregistrat în contabilitatea societăţii, acţiune prin care bugetului statului i-a fost produsă o pagubă efectivă de 1.561.090 RON (echivalentul a 351.794,93 euro), din care impozit pe profit în cuantum de 541.331 RON şi TVA de plată în cuantum de 1.019.759 RON, activitate ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată (89 acte materiale).

În raport de aceste sume reţinute cu caracter definitiv de instanţa de apel, ca fiind prejudicii aduse bugetului de stat, apare cu evidenţă că suma totală de 842.500 RON pe care recurentul a arătat că a pus-o la dispoziţia autorităţilor ca şi contribuţie personală pentru plata prejudiciului, nu este îndestulătoare pentru acoperirea pagubei, chiar în cuantumul specific participaţiei, astfel că nu atrăgea incidenţa art. 10 din Legea nr. 241/2005 în ceea ce îl priveşte (independent de orice alte precizări sau analize pornind de la motivele scrise de recurs).

Se mai notează că, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză legală de reducere a pedepsei cu caracter personal, iar de aceasta au beneficiat autorii infracţiunii de evaziune fiscală A., B. şi D., aşa încât achitarea de către autori a prejudiciilor cauzate bugetului de stat prin infracţiunile de evaziune fiscală comise de fiecare în parte, nu poate profita recurentului E., complice la infracţiunile de evaziune fiscală, pentru care au fost condamnaţi inculpaţii care au acţionat ca autori.

Instanţa de apel a menţinut dispoziţiile sentinţei primei instanţe, hotărâre prin care s-a arătat că, din coroborarea declaraţiilor inculpatului E. cu cele ale inculpaţilor A., D., B. şi F., precum şi cu depoziţiile martorei V., a rezultat că din valoarea facturilor fictive achitate în contul SC O. SRL, E., din sumele retrase şi remise celorlalţi, a reţinut un comision de 4% din valoarea facturilor fictive furnizate inculpatei A., înregistrate şi achitate de aceasta, în valoare totală de 9.242.844,80 RON (369.713,79 RON), 12% din cele achitate efectiv achitate de SC H. SRL în valoare totală de 1.965.800 RON (235.896 RON conform filei 206 vol. 30, d.u.p.) şi 12% din cele înregistrate şi achitate de SC Q. SRL, în valoare de 12.094.546,53 RON (1.451.345,58 RON).

Curtea a menţinut doar măsurile asigurătorii instituite în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare, iar în ceea ce îl priveşte pe inculpatul E. a menţinut măsurile asigurătorii şi în vederea confiscării speciale.

Prin urmare, se constată că suma totală de 2.056.995,37 RON, confiscată de la recurentul inculpat E., în temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. (bunuri dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia), reprezintă produs infracţional, iar confiscarea dispusă, ca sancţiune penală, este legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi E. împotriva Deciziei penale nr. 341/A din 31 octombrie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi E. împotriva Deciziei penale nr. 341/A din 31 octombrie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2015.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată A., în sumă de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 aprilie 2021.

Procesat de GGC - LM