Unconstitutionality of criminal statute of limitations interruption provisions and admissibility of Constitutional Court referral after prior decision

Deliberând, asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, în Dosarul x/2017, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. - invocată de inculpatul A..

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Cluj a reţinut următoarele:

Cererea de sesizare Curţii Constituţionale a fost formulată în cadrul soluţionării apelurilor formulate de inculpatul A. şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare împotriva sentinţei penale nr. 1060 din data de 6.03.2020 pronunţată de Judecătoria Baia Mare, care priveşte pe inculpaţii A., B. şi SC C. SRL.

Obiectul prezentei excepţii îl constituie dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. respectiv cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea.

Conform unor interpretări, ca urmare a Deciziei nr. 297/2018, prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. s-ar completa cu soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, care îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.

În această modalitate prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. contravin dispoziţiilor constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat, rolul Parlamentului, atribuţiile Curţii Constituţionale şi, finalmente, principiului previzibilităţii legii penale, în concret prevederilor art. 61 alin. (1), art. 146 lit. d), respectiv prevederilor art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.

Cu privire la admisibilitatea excepţiei s-a invocat că excepţia este admisibilă, întrucât îndeplineşte cele trei condiţii de admisibilitate instituite prin prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.

Astfel, în primul rând, în raport de condiţia prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională nu a admis nicio excepţie care să vizeze prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. din perspectiva criticilor aduse prin prezenta excepţie.

Cu privire la cea de-a doua condiţie, a aflării cauzei în faza de judecată, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în faţa instanţei de judecată în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, motiv pentru care şi această condiţie este îndeplinită.

În fine, excepţia îndeplineşte şi condiţia ca textele criticate să aibă legătură cu cauza dedusă judecăţii. În speţă, s-a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale. În măsura în care s-ar accepta faptul că printr-o decizie a Curţii nu pot fi introduse în dreptul pozitiv noi prevederi legale atunci cererea de încetarea a procesului penal ar fi întemeiată. Însă, dacă s-ar accepta că întregirea textului art. 155 alin. (1) din C. pen. poate fi realizată printr-o decizie a Curţii, cererea de încetare a procesului penal ar fi neîntemeiată.

În consecinţă, ţinând cont de îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin prevederile Legii nr. 47/1992, s-a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale, pentru ca aceasta să se pronunţe, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie asupra fondului acesteia.

Cu privire la încălcarea separaţiei puterilor în stat, rolului Parlamentului şi atribuţiilor Curţii Constituţionale în măsura în care prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. se completează cu soluţia legislativă anterioară, regăsită în art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969.

Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.

Pornind de la aceste prevederi, chiar şi în literatura de specialitate s-a arătat că Parlamentul României deţine un monopol legislativ, în sensul că nicio altă autoritate publică nu poate emite norme juridice cu caracter de lege. [...] Tot prin Constituţie se instituie delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă, iar Preşedintele României poate şi el să recurgă la delegarea legislativă pe calea unor decrete normative. [...] Delegarea legislativă reprezintă transferul unor atribuţii legislative la autorităţile puterii executive, printr-un act de voinţă al Parlamentului, ori pe cale constituţională în situaţii extraordinare. în ambele cazuri, transferul este limitat şi condiţionat. Numai anumite prerogative legislative pot fi transferate puterii executive, pe o perioadă limitată de timp şi sub un control parlamentar bine definit. (I. Vida în I. Muraru, E.S. Tănăsescu - coordonatori, Constituţia României. Comentariu pe articole, 2008, p. 598),

Pornind de la aceste coordonate, se poate conchide că introducerea în dreptul pozitiv, ca o completare a art. 155 alin. (1) din C. pen., a soluţiei legislative cuprinse în art. 123 alin. (1) din C, pen. din 1969, ar încălca monopolul legislativ acordat constituţional Parlamentului. Mai mult, delegarea legislativă nu poate fi acordată Curţii Constituţionale şi nici nu a fost acordată prin Constituţie sau prin voinţa Parlamentului.

Nu se poate discuta despre existenţa unui efect limitat în timp al actului de legiferare realizat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297/2018, iar asupra deciziei Curţii Constituţionale de introducere în dreptul pozitiv a unor norme abrogate anterior, Parlamentul nu poate exercita vreo forma de control.

Potrivit prevederilor art. 146 lit. d) din Constituţie, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii (...) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului.

Prevederile constituţionale care atribuie rolul de exercitare a controlului constituţional a posteriori asupra dispoziţiilor cuprinse în legi trebuie privit în strânsă corelaţie cu prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 care statuează: Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

În acest sens, s-a arătat că atribuţiile Curţii Constituţionale au fost limitativ stabilite prin Constituţie. Aşadar, nicio altă activitate, care trimite la rolul Curţii de garant al respectării Legii fundamentale, nu poate fi exercitată de această autoritate publică în lipsa unei învestiri constituţionale exprese (C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, 2008, p. 857).

În exercitarea atribuţiilor sale de control, Curtea Constituţională nu este competentă să modifice sau să completeze dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate o constată. Cu alte cuvinte, Curtea se limitează doar la a evidenţia neconcordanţa unor prevederi legale cu anumite texte înscrise în Constituţie. Altfel, ar însemna să se confere acestei autorităţi publice calitatea de "legiuitor pozitiv". În calitate de garant al respectării. Constituţiei, Curtea nu îşi poate asuma rolul de a crea, abroga sau modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de "legiuitor pozitiv" (Decizia nr. 27/1996 a Curţii Constituţionale a României). [...] Curtea Constituţională nu are dreptul să îşi asume, prin deciziile pe care le pronunţă, rolul de legiuitor pozitiv, subrogându-se astfel funcţiei legiuitoare a Parlamentului, care potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie este unica autoritate legiuitoare a ţării (Decizia nr. 99/2008 a Curţii Constituţionale a României). În îndeplinirea atribuţiilor sale, Curtea se pronunţă numai asupra caracterului constituţional al reglementării ce face obiectul controlului său constituţional (C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, 2008, p. 857-858 din Decizia nr. 45/2008 a Curţii Constituţionale a României).

În concluzie, singurul efect la care poate conduce o decizie a Curţii este cel de eliminare din dreptul pozitiv a normei neconformă cu Constituţia. Pentru a rămâne într-un cadru constituţional, Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României ar fi putut doar să elimine din dreptul pozitiv prevederea legală neconstituţională: oricărui act de procedură în cauză, urmând ca Parlamentul sau Guvernul, în virtutea prerogativelor lor constituţionale, să introducă în dreptul pozitiv situaţii de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Nicidecum nu îi era îngăduit Curţii să introducă ea în dreptul pozitiv norme care să stabilească modalităţi de întrerupere a cursului prescripţiei.

Într-adevăr, nu poate fi negat rolul de izvor de drept penal al deciziilor Curţii Constituţionale. Însă, Curtea trebuie să se limiteze la rolul său constituţional de legiuitor negativ, iar nu pozitiv. În literatura de specialitate s-a arătat că deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe sunt obligatorii şi opozabile erga omnes. Pe cale de consecinţă, aceste decizii au caracter de izvoare de drept penal căci, deşi ele nu creează norme de incriminare, au capacitatea de a scoate din vigoare o astfel de normă. De aceea, s-a afirmat că deciziile Curţii Constituţionale constituie izvoare formale directe cu caracter negativ {F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală. Volumul I, 2008, p. 101).

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Unica situaţie cunoscută în care s-a pus problema ca o decizie a Curţii să aibă ca efect reintrarea în dreptul pozitiv a unor norme juridice abrogate anterior a fost generată de dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 şi de Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale.

Prevederile art. 1 pct. 56 din Legea nr. 278/2006 stabileau; C. pen. al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...} Articolele 205, 206, 207 şi 2361 se abrogă. în acest fel, Parlamentul a abrogat printre altele dispoziţiile din C. pen. anterior referitoare la infracţiunile de insultă şi calomnie, respectiv cele referitoare la proba verităţii.

Prin Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale, s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea C. pen., precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din C. pen., sunt neconstituţionale.

În aceste condiţii, ca efect al deciziei, s-a ridicat problema reintroducerii în dreptul pozitiv normelor respective.

Cu toate acestea, prin Decizia nr. 8/2010 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii s-a statuat că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din C. pen., precum şi prevederile art. 207 din C. pen. privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare.

În considerente, instanţa supremă a arătat printre altele chiar argumente invocate în cuprinsul prezentei excepţii, respectiv: câtă vreme faptele de insultă şi de calomnie, dezincriminate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitată într-un stat de drept să o facă, nu se poate considera că faptele respective ar constitui infracţiuni şi că textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în vigoare. Prin urmare, neexercitarea de către Parlament a prerogativei de a reexamina textul de lege, considerat neconstituţional nu poate conduce univoc la soluţia de suplinire a acestei puteri esenţiale în cadrul statului de drept şi la emiterea în numele ei, de către o altă autoritate, a unei dispoziţii de abrogare, un asemenea procedeu fiind inadmisibil şi în raport cu prevederea înscrisă în ort. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, prin care s-a stabilit, cu valoare de neînlăturat pentru tehnica legislativă, că "nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial".

Lipsa de previzibilitate a textului de lege în actuala configuraţie.

În urma Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, indiferent dacă prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. se completează cu prevederile art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969 sau dacă decizia a eliminat din dreptul pozitiv şi a lipsit de efecte juridice cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei intervenite anterior, dispoziţiile legale sunt profund neprevizibile.

La acest moment al procesului penal, în care se apropie dezbaterea apelurilor, inculpatul nu are nicio posibilitate să cunoască şi să îşi adapteze susţinerile în funcţie de situaţia sa juridică, în concret în funcţie de incidenţa sau lipsa incidenţei prescripţiei răspunderii penale.

Din perspectiva lipsei de previzibilitate, trebuie remarcat şi faptul că inclusiv Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale operează cu termeni diferiţi şi cu modalităţi diferite de descriere a împrejurării care ar trebui să conducă la întreruperea cursului prescripţiei. Astfel, dacă la pct. 18 şi pct. 34 sunt folosite expresii care vizează efectuarea de acte care, potrivit legii, trebuie comunicate, la pct. 19, pct. 23 şi pct. 24 sunt folosite expresii care vizează efectuarea de acte care sunt în concret comunicate.

Folosirea unor termeni diferiţi, care evocă situaţii de fapt diferite (efectuarea de acte care trebuie comunicate versus efectuarea de acte comunicate efectiv), chiar dacă se conchide în finalul deciziei că soluţia legislativă anterioară era conformă cu Constituţia, e în măsură să genereze confuzie şi să introducă arbitrariul în procesul de aplicare a legii.

Pe de altă parte, completarea art. 155 alin. (1) din C. pen. cu prevederile art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969 ar reintroduce în fondul legislativ noţiunea de învinuit, calitate procesuală cu care actualul C. pen. nu operează şi care ar fi în măsură să genereze confuzie cu privire la actele apte să întrerupă curgerea termenului de prescripţie.

Constituţionalitatea unei norme penale presupune ca aceasta să fie redactată cu destulă claritate, astfel încât orice persoană vizată să îşi poată da seama dacă o acţiune intră sub imperiul său, care este sancţiunea la care se expune şi care este termenul în care autorităţile statului pot proceda la tragerea sa la răspundere penală. De dată recentă, chiar Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 405/2016 că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie.

Din moment ce ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie.

De asemenea, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în sensul în care:

"în primul rând, legiuitorului îi revine obligaţia, ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Pe de altă parte, organelor judiciare, în misiunea de interpretare şi aplicare a legii şi de stabilire a defectuozităţii îndeplinirii atribuţiei de serviciu, le revine obligaţia de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripţia normativă."

În concluzie, prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen., care fac obiectul excepţiei, nu respectă caracterul lex certa specific unei norme penale, a cărei componentă este predictibilitatea, încălcând astfel art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h).

Nu trebuie ignorat nici faptul că introducerea în fondul legislativ actual a prevederilor art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969 ar fi în contradicţie cu o altă decizie a Curţii Constituţionale, în concret cu Decizia nr. 265/2014 prin care s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 5 din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

Practic, prin acea decizie a fost interzisă folosirea lex terţia în procesul de aplicare a legii, iar în măsura în care Decizia nr. 297/2018 impune completarea art. 155 alin. (1) din C. pen. cu o dispoziţie din C. pen. anterior s-ar ajunge tocmai la folosirea acelui procedeu neconstituţional din perspectiva Curţii.

În lumina tuturor considerentelor mai sus expuse, este atributul unic al Curţii Constituţionale de a interveni autoritar şi de a constata că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., completate cu prevederile art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969 ca urmare a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, sunt neconstituţionale, fiind încălcate principiul separaţiei puterilor în stat, rolul Parlamentului, atribuţiile Curţii Constituţionale şi, finalmente, principiul previzibilităţii legii penale, în concret prevederile art. 61 alin. (1), art. 146 lit. d), respectiv prevederilor art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.

Examinând cererea formulată de inculpatul A. de sesizare a Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., prin prisma cerinţelor de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea de Apel Cluj a reţinut că, prin Decizia nr. 297 din 2018 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale, prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

În consecinţă, având în vedere împrejurarea că printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. au fost declarate neconstituţionale, s-a apreciat că excepţia este inadmisibilă impunându-se, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Împotriva încheierii din 26 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, pronunţată în Dosarul x/2017, în termen legal, a declarat recurs inculpatul A., solicitând desfiinţarea încheierii şi pe fond admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin motivele de recurs formulate în scris, recurentul inculpat a susţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată, inclusiv cea reglementată de alin. (3) a textului de lege, constând în aceea ca prevederile criticate să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

A mai arătat că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, s-a constatat doar că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională, aşa încât restul textului de lege este în vigoare şi la acest moment şi, ca urmare, poate forma obiectul verificării de constituţionalitate pe calea unei alte excepţii.

Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, în Dosarul x/2017, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele următoare:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege [...] în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia şi dispoziţia nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii.

Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul A. întruneşte doar condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar nu şi pe cea de la alin. (3) al acestui text de lege, întrucât prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen., care fac obiectul excepţiei, au fost declarate neconstituţionale.

Astfel, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituţională a stabilit că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

Prin cererea formulată în faţa Curţii de Apel Cluj, inculpatul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în ceea ce priveşte sintagma "cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", apreciind că, în interpretarea dată de practica judiciară, în sensul că s-ar completa cu soluţia legislativă prevăzută de art. 123 alin. (1) din C. pen. (1969), acestea contravin prevederilor art. 61 alin. (1), art. 146 lit. d) şi, respectiv, art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţia României, întrucât nu răspund condiţiilor de previzibilitate impuse cu titlu imperativ de legea fundamentală de vreme ce nu reglementează expres cazurile în care poate interveni întreruperea prescripţiei răspunderii penale.

Or, aceste aspecte au fost avute în vedere de Curtea Constituţională la pronunţarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, regăsindu-se printre argumentele ce au determinat declararea ca neconstituţională a soluţiei legislative care prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură" din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen.

Astfel, în considerentele deciziei anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:

"Întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale" (parag. 24).

"Având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen.." (paragr. 28).

"Curtea constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite" (paragr. 30).

"( . . . . . . . . . .) Curtea reţine că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale" (paragr. 31).

"Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat" (paragr. 34).

Prin urmare, întrucât Decizia nr. 297/2018 este o decizie de admitere şi de constatare a textului art. 155 alin. (1) din C. pen. ca fiind neconstituţional într-o anumită interpretare, având în vedere şi faptul că una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru ca cererea de sesizare a Curţii Constituţionale să fie admisibilă este ca excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că o nouă sesizare a instanţei de contencios constituţional, cu o nouă excepţie de neconstituţionalitate, vizând acelaşi text de lege sau părţi din acelaşi text de lege nu este posibilă.

Totodată, se reţine că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019, a constatat că întrebările cu care a fost sesizată nu ridică veritabile probleme de drept, întrucât Curtea Constituţională a furnizat, prin considerentele Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, toate elementele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite acestei hotărâri.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală şi de Minori, în Dosarul x/2017

În baza art. 275 alin. (2) din C. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul x/2017

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 25 februarie 2021.

GGC - OB