Criminal revision barred for failure to raise unconstitutionality exception in underlying proceedings; no grounds for factual re-evaluation

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 215/F din data de 06 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 459 alin. (7) teza a I-a din C. proc. pen. s-a respins, ca inadmisibilă, în principiu, cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 249/F din 22.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia nr. 131/A din 25.11.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de revizuentul A..

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel a reţinut că cererea de revizuire este întemeiat din punct de vedere formal pe cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. "hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate".

Petentul a arătat în esenţă că, în cadrul procedurii judiciare finalizate prin condamnarea sa la pedeapsa închisorii, a fost ascultat ca martor cu încălcarea dreptului de a nu se autoacuza, contrar celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 236/02.06.2020, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională.

De asemenea, a mai reţinut că susţinerile revizuentului sunt în mod vădit neîntemeiate, pentru simplul motiv că prevederile art. 118 din C. proc. pen. - a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia nr. 236/02.06.2020 - nu puteau în mod obiectiv să stea la baza pronunţării hotărârii definitive de condamnare (fiind vorba despre o normă procesual penală ce consacră anumite drepturi pentru martorul audiat), în plus se poate lesne observa că atât prima instanţă cât şi cea de apel şi-au întemeiat soluţia pe cu totul alte probe decât declaraţiile date de numitul A. (indiferent de calitatea procesuală avută la momentul/momentele respective), acesta negând de altfel în mod constant acuzaţiile aduse.

Pe de altă parte, a constatat că nu este îndeplinită cerinţa ca prevederile art. 118 din C. proc. pen. să fi fost declarate neconstituţionale ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în cauza în care petentul a fost condamnat (Dosarul nr. x/2016), putându-se lesne observa că nici unul dintre participanţii la procesul penal nu au formulat obiecţii cu privire la neconstituţionalitatea textului legal menţionat.

Faţă de aceste considerente, Curtea a reţinut că cererea de revizuire formulată de petentul A. este inadmisibilă.

Referitor la celelalte motive prezentate de petent în cuprinsul cererii de revizuire, Curtea a constatat că acestea nu pot fi încadrate în nici unul dintre celelalte cazuri prevăzute expres şi limitativ de art. 453 alin. (1) lit. a) - e) din C. proc. pen.

De altfel, din lecturarea cererii de revizuire a rezultat că principala nemulţumire a petentului rezidă în faptul că atât instanţa de fond cât şi cea de apel, în Dosarul nr. x/2016, au interpretat în mod eronat probatoriul iar soluţia trebuia să fie una de achitare, semnalizând modalitatea defectuoasă de administrare a unor mijloace de probă (în opinia sa) ori netemeinicia unor măsuri dispuse de magistraţi (cum ar fi de exemplu respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice).

Curtea a arătat că astfel de solicitări formulate de condamnat nu tind însă la dovedirea unor fapte sau împrejurări noi (pentru a se putea reţine eventual cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.) ci la reinterpretarea sau readministrarea unor probe din cadrul judecăţii în fond a procesului, aspecte care desigur nu pot face obiectul unei cereri de revizuire întrucât s-ar aduce atingere principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei.

Aşadar, a apreciat că se impune a se preciza că revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare, prin intermediul căreia pot fi schimbate hotărârile judecătoreşti definitive, ce soluţionează fondul cauzei, care conţin preponderent erori de fapt în cuprinsul acestora.

Altfel spus, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se poate obţine o reinterpretare a probatoriului administrat în cauză sau o suplimentare a acestuia pe aspecte de fapt avute în vedere de instanţa sau instanţele ce au judecat cauza, finalitatea acestei căi de atac constând în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei vizează, în esenţă, înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei - ceea ce nu este cazul în cauză.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel revizuentul A..

În esenţă, a solicitat admiterea apelului formulat împotriva Sentinţei penale nr. 215/F din 06.11.2020 şi pe cale de consecinţă, admiterea în principiu a cererii de revizuire în temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. raportat la art. 459 din C. proc. pen.. suspendarea executării Sentinţei penale nr. 249/F/2017 sub aspectul laturii penale în temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. raportat la art. 460 din C. proc. pen. până la soluţionarea prezentei cereri de revizuire; admiterea în tot a cererii de revizuire pe latură penală a Sentinţei penale nr. 249/F/2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. f) din C. proc. pen.:

"hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, aspect ce atrage incidenţa Deciziei nr. 236/02.06.2020 a Curţii Constituţionale a României referitoare la prevederile art. 118 din C. proc. pen., cu privire la dreptul martorului de nu se acuza."

Referitor la aspectele de procedură încălcate şi care sunt apte de a modifica soluţia pronunţată în fond şi în apel, a arătat că dispoziţiile art. 118 din C. pen., prin raportare la Decizia nr. 236 din 02.06.2020 a Curţii Constituţionale nu permit aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului, iar martorul nu are posibilitatea de a refuza să dea declaraţie, ci este obligat să declare tot ce cunoaşte, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declaraţia sa se autoincrimina.

În acest sens, a amintit Decizia nr. 1 din 14.01.2019 pronunţată de Înalta Curte, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că "fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen.."

A mai susţinut că din considerentele Deciziei nr. 236 din 02.06.2020 pronunţată de Curtea Constituţională, s-a constatat că dreptul martorului de a nu se acuza, reprezintă, de facto o obligaţie pozitivă de a colabora cu organele judiciare (declaraţia dată în 24.07.2014 în Dosarul nr. x/2014), având corelativ obligaţia acestora din urmă de a nu utiliza declaraţia împotriva lui, revizuentul, martor la acel moment, nu avea nici un nivel de protecţie cu cel de care beneficiase suspectul sau inculpatul.

Un alt aspect criticat vizează dispoziţiile art. 190 alin. (5) din C. proc. pen., în sensul că nu există o încheiere a judecătorului de drepturi şi libertăţi, după prelevarea şi analiza probelor alterate, care să valideze examinarea fizică efectuată de organele de urmărire penală, fiind o lipsă a consimţământului, ceea ce atrage o excludere a probelor obţinute prin examinarea fizică (declaraţia din data de 22.07.2011).

Aşadar, probele administrate în cauză de I.N.C.R., prelevarea acestora fără existenţa unui consimţământ, într-un mod impropriu pentru o astfel de situaţie (biroul procurorului), în condiţii de lipsire de libertate din partea forţelor de intervenţie prin violenţă, atrage nulitatea acesteia.

A mai arătat că a fost cercetat de două ori pentru aceleaşi fapte, în primă fază pentru infracţiunile de fals intelectual nr. x din C. pen. şi denunţ calomnios prevăzut de art. 259 din C. pen. anterior.

Astfel, în mod cert este aplicabil principiul "ne bis in idem", fiind avute în vedere aceleaşi împrejurări de fapt,şi deşi cercetarea penală nu a dus la o condamnare dispoziţiile cauzei Zigarela c. Italiei sunt aplicabile şi revizuentului.

Faţă de împrejurările ce se impun a fi dovedite prin probele propuse, revizuentul a apreciat că cererea de revizuire este admisibilă în principiu, iar susţinerea instanţei de fond, precum că ar fi vorba de o reinterpretare sau readministrare a probatoriului nu poate fi primită, atât timp cât sunt constatate grave încălcări de procedură.

De asemenea, revizuentul a arătat că în mod greşit s-a reţinut sub aspectul încadrării juridice a faptei de mărturie mincinoasă, având în vedere că în cazul infracţiunii prevăzute de art. 273 alin. (1) lit. c) din C. pen., subiect activ este calificat şi are calitatea de expert sau interpret.

În opinia revizuentului apelant, admiterea faptului că o hotărâre judecătorească definitivă a fost precedată de încălcarea legii, urmată de restabilirea legalităţii nu este un semn de slăbiciune, ci supremul semn al unei puteri judecătoreşti autentice.

Examinând apelul formulat de revizuentul A., în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerente ce vor fi expuse:

Prealabil, Înalta Curte constată că revizuentul apelant a formulat cerere de revizuire a Sentinţei penale nr. 249/F din 22.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia nr. 131/A din 25.11.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocând cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Înalta Curte aminteşte că cererea de revizuire se soluţionează în mai multe etape, prima dintre acestea fiind, conform art. 459 din C. proc. pen., admiterea în principiu, etapă în care instanţa verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii, termenul de introducere.

Pentru promovarea căii extraordinare de atac a revizuirii întemeiată pe cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., se impune întrunirea următoarelor condiţii:

- să existe o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o normă legală;

- decizia Curţii Constituţionale să fi fost publicată în Monitorul Oficial, ulterior rămânerii definitive a hotărârii;

- excepţia de neconstituţionalitate să îndeplinească exigenţele de formă şi să fie supusă dezbaterii în dosarul penal;

- hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională;

- consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continue să se producă şi să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În ceea ce priveşte primele două condiţii, Înalta Curte reţine că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 87 din data de 13.02.2019, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 498 din data de 19.06.2019 s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din C. proc. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională.

Cu privire la îndeplinirea celei de-a treia condiţii, respectiv ca norma legală să fi fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, Înalta Curte constată că revizuentul-inculpat A. nu a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din C. proc. pen. în cauza a cărei revizuire o solicită.

Invocarea excepţiei în cursul procesului penal în cauză presupune ideea intrinsecă că a fost evaluată de instanţă, indiferent de soluţia pronunţată. În acest sens relevantă este Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial nr. 190 din 14.03.2016, care la paragraful 52 a statuat, în ceea ce priveşte hotărârile definitive, că decizia sa poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în cauza pendinte în care a fost admisă, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înainte de data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.

De asemenea, Înalta Curte are în vedere şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 126 din 03 martie 2016, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege. În acest sens, s-a făcut referire şi la jurisprudenţa Curţii, respectiv Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, potrivit căreia, "în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret". In aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea Constituţională a constatat că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca ceea ce a stabilit instanţa de contencios constituţional, pe cale jurisprudenţială, cu privire la condiţiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în cauză. Aşadar, Curtea a reţinut că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală, atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a reţinut că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca împotriva României, parag. 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, parag. 52). În speţă, Curtea Constituţională a constatat că motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional, însă nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determină o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării. (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumar împotriva României, parag. 61).

În acest context argumentativ, Înalta Curte reţine că nu este îndeplinită condiţia referitoare la invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din C. proc. pen. în cauza a cărei revizuire se solicită, astfel că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, pronunţată de instanţa de fond apare ca legală şi temeinică.

Cu privire la celelalte motive de revizuire invocate de revizuentul apelant, respectiv modalitatea de administrare a probatoriului în cursul urmăririi penale şi al judecăţii în primă instanţă, interpretarea eronată a probelor de către instanţa de judecată, aspect ce a condus la o soluţie de condamnare nelegală, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de revizuentul inculpat nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de lege, reprezentând în realitate doar nemulţumiri ale revizuentului legate de modul de administrare şi interpretare a probelor de instanţele de judecată.

Or, acest demers procesual al revizuirii, constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale şi nu se poate obţine o reinterpretare a probatoriului administrat în cauză sau o suplimentare a acestuia pe aspecte de fapt avute în vedere de instanţa sau instanţele ce au judecat cauza.

Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 453 (cazurile de revizuire), art. 455 (persoanele care pot cere revizuire), art. 459 (admiterea în principiu) din C. proc. pen. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, în acest sens fiind şi Decizia nr. 42 din 14.02.2005 pronunţată de Înalta Curte - Completul de 9 judecători, decizie prin care s-a statuat că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă. Această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în raport de dispoziţiile noului C. proc. pen., cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 şi art. 465 din noul C. proc. pen. reluând în esenţă cazurile de revizuire din legea veche.

În acest context, Înalta Curte constată, similar instanţei de fond, că argumentele aduse de revizuentul inculpat nu pot reprezenta un element de noutate în economia dosarului, apte a conduce la o soluţie diametral opusă celei prin care a fost acesta condamnat.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul A. împotriva Sentinţei penale nr. 215/F din data de 06 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Va obliga apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul A. împotriva Sentinţei penale nr. 215/F din data de 06 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 aprilie 2021.

GGC - OB