Contestație în anulare: substantive merits challenges mischaracterized as material procedural errors and omitted arguments under Article 503 C. proc. civ.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 25.06.2018 contestatorii A., B. au solicitat, în temeiul art. 503 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., anularea Deciziei nr. 926/21.03.2018 pronunţată de această instanţă în Dosar nr. x/2015.

Referitor la motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorii au arătat că instanţa de recurs a săvârşit o eroare materială reţinând că editorul A. trebuie să răspundă în calitate de editor al publicaţiei C. Iaşi, în condiţiile în care acesta a fost chemat în judecată în calitate de senior-editor, iar nu de editor. Aceasta întrucât editorul unei publicaţii nu poate fi decât o persoană juridică, în timp ce senior-editorul este o funcţie pur onorifică acordată unei persoane fizice.

De asemenea, rezultatul unei erori materiale este şi faptul reţinerii că B. a aprobat, în calitate de redactor şef, publicarea celor 120 de articole de la rubrica "Bursa bârfelor", articole ce ar fi fost aprobate de către A.. Numărul articolelor este eronat, articolele pretins denigratoare nu sunt indicate punctual, ceea ce semnifică o gravă încălcare a dreptului la apărare. Contrar celor reţinute de instanţa de recurs, numita B. nu a avut calitatea de redactor şef la publicaţia respectivă în perioada 05.03.2012 - 05.03.2015.

Referitor la motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorii au arătat că instanţa de recurs a omis să analizeze câteva aspecte esenţiale referitoare la ce ar consta, în concret, activitatea ilicită a celor doi recurenţi (B. şi A.); cum au fost stabilite sarcinile lor de serviciu, în contextul în care aceştia au lucrat pe baza unor contracte de drepturi de autor şi nu aveau obligaţia legală de a merge la birou, la un program de lucru, având posibilitatea să respecte clauzele contractuale chiar şi de la distanţă; care a fost activitatea efectivă a fiecăruia dintre cei doi, câtă vreme aceştia făceau parte dintr-o echipă de patru redactori şefi; care era situaţia materialelor despre care se arată că ar fi fost publicate sub pseudonim şi a celor nesemnate.

În ce-l priveşte pe A., reclamantul nici măcar nu-l acuză pe acesta că ar fi aprobat respectivele materiale, instanţa de apel completând, practic, acţiunea, fără ca titularul ei să ceară acest lucru, iar instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra acestei critici.

Instanţa de recurs a omis să cerceteze situaţia materialelor despre care se arată că ar fi publicate sub pseudonim şi a celor nesemnate, nu a răspuns în concret la motivele de recurs, iar referitor la articolul publicat la 01.04.2014, instanţa refuză să creadă că "este o farsă" şi, de asemenea, nu a analizat toate probele administrate.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la motivul de contestaţie în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta vizează situaţia în care hotărârea dată în recurs este rezultatul unor erori materiale cu caracter procedural, evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale constând, cu titlu exemplificativ, în respingerea recursului, ca tardiv sau anularea lui, ca netimbrat ori insuficient timbrat, ori exercitat de către o persoană fără calitate (şi alte situaţii asemănătoare), deşi la dosar exista chitanţa de plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a recursului prin poştă, înăuntrul termenului legal ori dovada că recursul a fost formulat de persoana îndreptăţită, aceste erori fiind de natură să conducă la pronunţarea unor soluţii greşite.

Contestatorii circumscriu acestui motiv de contestaţie în anulare, împrejurarea că în mod eronat instanţa de recurs ar fi reţinut calitatea de editor al publicaţiei C. Iaşi a lui A., calitate ce nu poate fi acordată decât unei persoane juridice, în condiţiile în care acesta a fost chemat în judecată în calitate de senior-editor, funcţie onorifică ce se acordă unei persoane fizice.

De asemenea, este considerată eroare materială a instanţei de recurs faptul că în legătură cu B. s-a reţinut că aceasta a aprobat, în calitate de redactor-şef, publicarea a 120 de articole la rubrica "Bursa bârfelor", în condiţiile în care, pe de o parte, numărul de articole nu este real şi acestea nu sunt indicate punctual, iar pe de altă parte, contestatoarea nu a avut calitatea de redactor şef la publicaţia respectivă în perioada 05.03.2012 - 05.03.2015.

Se constată că în cauză, aspectele pe care contestatorii le invocă drept motive ale contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu se încadrează în noţiunea de eroare materială reglementată de acest text legal, întrucât nu vizează aspecte formale ale judecăţii de recurs înfăptuite prin decizia atacată, ci reprezintă chestiuni de fond deduse judecăţii în recurs, respectiv critici de netemeinicie şi nelegalitate pe care aceştia, cu nesocotirea regimului special ce guvernează contestaţia în anulare, le aduc hotărârii pronunţate în recurs.

În realitate, subsumat motivului de contestaţie reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorii supun analizei aspecte identice cu cele ce au făcut obiectul judecăţii de recurs ori care ţin de fondul raporturilor juridice dezlegate prin decizia atacată, asupra cărora instanţa de control judiciar s-a pronunţat şi care nu mai pot fi reevaluate în prezenta cale de atac. Contestaţia în anulare nu poate fi utilizată ca un "recurs deghizat", spre a provoca un control judiciar al hotărârii pronunţate în recurs, pentru că s-ar deturna rolul şi scopul acestei căi extraordinare de atac, rezervat exclusiv remedierii acelor erori procedurale, formale, avute în vedere de legiuitor prin dispoziţiile legale mai sus redate.

În ce priveşte motivul de contestaţie în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta are ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, fiind sancţionată cu retractarea hotărârii exclusiv omisiunea cercetării acestora, iar nu şi a argumentelor de fapt şi de drept care le susţin.

Din această perspectivă, contestatorii pretind că instanţa de recurs a omis să analizeze aspecte esenţiale privind modalitatea în care au fost stabilite sarcinile de serviciu ale acestora, în contextul în care au lucrat pe baza unor contracte de drepturi de autor şi nu aveau obligaţia legală de a merge la birou, la un program de lucru, având posibilitatea să respecte clauzele contractuale chiar şi de la distanţă; care a fost activitatea efectivă a fiecăruia dintre cei doi, câtă vreme aceştia făceau parte dintr-o echipă de patru redactori şefi; care era situaţia materialelor despre care se arată că ar fi fost publicate sub pseudonim şi a celor nesemnate.

Au mai arătat contestatorii că: instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra criticii privind faptul că pe A., reclamantul nu-l acuză de aprobarea respectivele materiale, instanţa de apel completând, practic, acţiunea, fără ca titularul ei să ceară acest lucru; că a fost omisă cercetarea situaţiei materialelor despre care se arată că ar fi publicate sub pseudonim şi a celor nesemnate; că nu s-a răspuns în concret motivelor de recurs; referitor la articolul publicat la 01.04.2014, că instanţa de recurs refuză să creadă că "este o farsă" şi nu a analizat toate probele administrate.

Contrar susţinerilor contestatorilor, instanţa de recurs a analizat toate aspectele deduse judecăţii, în limitele învestirii şi a prerogativelor legale specifice căii extraordinare de atac.

Astfel, în ce priveşte depăşirea limitelor învestirii de primă instanţă, de către instanţa de apel, care a analizat răspunderea pârâţilor nu pentru faptul că au redactat articolele, cum susţinuse iniţial reclamantul, ci pentru că ar fi aprobat o atare publicare, instanţa de recurs a reţinut că "este eronată o astfel de susţinere, în condiţiile în care, încă din acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul a arătat că fapta ilicită a pârâţilor este dovedită, atât pentru cei care au conceput aceste texte, cât şi pentru cei care aveau obligaţia de a verifica textele şi a le opri de la publicare pe cele care ar fi constituit fapte ilicite, considerând că depăşirea dreptului la liberă exprimare s-a produs atât prin compunerea, cât şi prin editarea şi publicarea acestor articole".

Referitor la acest aspect, instanţa de recurs a mai reţinut că "împrejurarea că instanţa de apel a reţinut reaua credinţă a pârâţilor, deşi ea nu a fost invocată ca atare în acţiune, în privinţa faptei ilicite descrise de reclamant, respectiv aceea de a edita şi publica articolele cu caracter prejudiciabil de către cei care aveau obligaţia de a le verifica conţinutul şi de a opri de la publicare, nu reprezintă o depăşire a limitelor învestirii, ci face parte din procesul de verificare a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în legătură cu respectiva faptă" şi că "(...) recurentul A. consideră eronat că instanţa de apel a stabilit că răspunde în calitate de comitent pentru fapta prepusului indicat ca autorul anonim al articolelor nesemnate sau semnate sub pseudonim. În realitate răspunderea recurentului pârât a fost reţinută de instanţa de apel pentru fapta proprie, respectiv pentru aprobarea şi publicarea acestor articole, nereţinând un caz de răspundere pentru fapta altei persoane".

Referitor la atribuţiile contestatorilor şi la modalitatea în care aceştia îşi desfăşurau activitatea, instanţa de recurs a reţinut că "(...) o analiză a contractelor de cesiune a drepturilor de autor este relevantă doar în ceea ce priveşte răspunderea pentru materialele publicistice proprii pe care pârâţii în calitate de autori le furnizează publicaţiei iar lipsa unei convenţii civile sau a unui contract de muncă prin care să se instituie o obligaţie contractuală a pârâţilor de a coordona activitatea publicistică, în sensul stabilirii conţinutului editorial al ziarului nu are ca efect decât înlăturarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, patrimoniale sau disciplinare în raport cu partea cocontractantă, societatea editoare, în măsura în care se constată încălcarea unei astfel de obligaţii asumate".

A mai reţinut instanţa de recurs că "În raport cu terţii, recurenţii şi-au asumat calităţi, astfel cum ei înşişi afirmă, de reprezentare a publicaţiei, prin urmare, în măsura în care activitatea lor îmbracă o formă ilicită şi creează un prejudiciu, sunt ţinuţi a răspunde pentru prejudiciul cauzat acestor terţi, prin fapta proprie şi nu în calitate de comitenţi pentru fapta prepusului." şi că întrucât "(...) în ediţia print şi în cea on line, pârâţii figurează în calitate de editor, respectiv redactor şef, şi recunosc faptul că şi-au asumat atribuţiile de a discuta despre elaborarea subiectelor de presă sau de a stabili tema subiectelor, este evident că, independent de obligaţiile ce le revin din contractul de drepturi de autor în baza căruia publică articolele pe care le scriu, aceştia şi-au asumat, suplimentar, acele sarcini ce ţin de exercitarea respectivelor funcţii, recunoscute în caseta redacţională"

Instanţa de recurs a constatat că "(...) prezumţia judiciară simplă pe care instanţa de apel şi-a întemeiat raţionamentul şi care pleacă de la proba administrată în cauză referitoare la titulatura din casetele tehnice ale publicaţiilor, este că aceştia au aprobat, în conformitate cu atribuţiile asumate, publicarea materialului incriminat" şi, "Contrar susţinerilor recurenţilor, această deducţie constituie un mijloc legal de probă întrucât se întemeiază pe un fapt conex cunoscut din probele directe (care dovedesc că pârâţii şi-au asumat în mod public calităţile prezentate în caseta redacţională) din care se naşte probabilitatea faptului pretins, acela că au şi exercitat în fapt această calitate, procedând la aprobarea publicării materialului incriminat".

A concluzionat instanţa de recurs că "(...) independent de împrejurarea că recurenţii au semnat doar un contract de cesiune drepturi de autor, calitatea pe care şi-au asumat-o în mod public şi pe care se prezumă (în lipsa unor probe contrare), că au exercitat-o în cadrul colectivului redacţional le impune a răspunde în faţa terţului în condiţiile în care au girat publicarea unor articole despre care s-a reţinut că îl prejudiciază pe acesta şi care nu au un autor cunoscut împotriva căruia persoana prejudiciată s-ar fi putut îndrepta".

Cu privire la materialele nesemnate ori publicate sub pseudonim, instanţa de recurs a constatat că "Chiar dacă, într-adevăr, cu referire la aceste articole, în 6 din cele 7 poate fi identificată o bază factuală mai mult sau mai puţin solidă şi judecăţi de valoare ce au pornit de la descrierea unor aspecte concrete ce pot face obiectul unor investigaţii jurnalistice, instanţa de apel a apreciat că acestea sunt lipsite de suport probator, astfel că nu se poate reţine că nu a analizat conţinutul lor într-o manieră similară celorlalte".

În privinţa articolului publicat la data de 01.04.2014, instanţa de recurs a apreciat că "...nu există o justificare pentru conţinutul acestuia şi limbajul folosit, neputând fi luată în considerare apărarea pârâţilor în sensul că, faţă de data publicării, era evident că articolul reprezenta o farsă".

Faptul că instanţa de recurs nu a îmbrăţişat opinia conform căreia articolul respectiv reprezenta "o farsă", nu poate fi dedus judecăţii într-o contestaţie în anulare, întrucât reprezintă un raţionament formulat în cadrul opiniei asupra unei probleme supuse analizei în recurs, ce nu poate fi cenzurat prin intermediul prezentei proceduri judiciare. Pe de altă parte, o abordare contrară susţinerilor contestatorilor nu reprezintă o omisiune în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., ci dimpotrivă, reprezintă convingerea instanţei expusă în cadrul considerentelor.

Cu privire la B., instanţa de recurs a reţinut că "(...) pârâta nu a fost chemată în judecată în calitate de comitent pentru faptele prepuşilor, ci pentru fapta proprie decurgând din calitatea de redactor şef..." şi că "Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei, (...) instanţa de fond a respins o astfel de excepţie, soluţia nefiind atacată cu apel, motiv pentru care a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat. Prin urmare, recurenţii nu mai puteau relua o astfel de discuţie la momentul dezbaterilor din apel, şi cu atât mai puţin, omisso medio, în faţa instanţei de recurs, pentru ca aceasta să poată fi legal învestită cu analiza criticii formulate prin motivele de recurs".

De asemenea, instanţa de recurs a reţinut că "(...) pârâţii nu au combătut în recurs aprecierile instanţei de apel privind lipsa unui alt scop decât intenţia de denigrare. Prin urmare, este evident că scopul urmărit nu a fost cel de informare a opiniei publice, ci de jignire adusă unei persoane, dincolo de limitele îngăduite de caracterul public al funcţiei acesteia".

Rezultă astfel că aspectele referitor la care contestatorii susţin că nu s-a răspuns prin hotărârea pronunţată în recurs, ori că au fost omise a fi cercetate de către instanţa de recurs au fost, în realitate, analizate şi dezlegate în cadrul căii extraordinare de atac, iar nemulţumirile părţilor legate de modalitatea în care aceste chestiuni au fost soluţionate de către instanţa de control judiciar nu pot constitui, ca atare, motive de contestaţie în anulare, câtă vreme se dovedeşte că prin hotărârea contestată s-a răspuns tuturor motivelor cu care instanţa a fost învestită în soluţionarea recursului.

În ce priveşte administrarea şi aprecierea probatoriilor ori a dispoziţiilor legale incidente, acesta este atributul instanţei de judecată învestită cu soluţionarea litigiului în fond şi respectiv, ulterior cu controlul de legalitate în recurs, neputând constitui premise ale formulării căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare pentru care rigorile procedurale sunt cele descrise de dispoziţiile art. 503 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii A. şi B., ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinetul de avocatură D., cu sediul în Iaşi, Şos. x, judeţul Iaşi împotriva Deciziei nr. 926 din 21 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii E., cu domiciliul procesual ales la Cabinetul de avocatură F., cu sediul în Iaşi, str. x, judeţul Iaşi, G. - cu domiciliul în Iaşi, str. x, bl. H.3, judeţul Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 15 mai 2019.

GGC - GV