Defamatory remarks upheld as tort; moral damages and costs affirmed.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 37/C/28.02.2018 Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect constatarea încălcării dreptului la demnitate, onoare, reputaţie şi imagine prin formularea unor afirmaţii discriminatorii, denigratoare, defăimătoare şi mincinoase de către pârât, precum şi obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro; a obligat pârâtul, la plata, către reclamant, a sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale, fiind respinse celelalte pretenţii.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că la data de 09.06.2016, la sediul cabinetului individual al avocatului C., din Oradea, cu ocazia unei întrevederi dintre reclamant şi pârâtul B. pentru clarificarea unei situaţii juridice de natură civilă, acesta din urmă a adresat reclamantului cuvinte, precum "terorist", a făcut referire la originea reclamantului din Iran, precum şi la incapacitatea acestuia de a avea relaţii cu femei, afirmaţii ce au creat o stare de disconfort reclamantului, lezând dreptul său la imagine protejat de Constituţie, C. civ. şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prejudiciul pe care l-a produs pârâtul, reclamantului, prin săvârşirea acestei fapte, este unul nepatrimonial şi constă în suferinţa morală provocată deoarece reclamantul a fost jignit, suma de 5000 RON daune morale fiind apreciată ca o satisfacţie echitabilă.

Prin Decizia nr. 848/A/24.09.2019 Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinţei.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile pârâtului cu privire la naţionalitatea irakiană, la pretinse incapacităţi fizice, apelativele folosite jignitoare, sunt de natură să aducă atingere onoarei şi demnităţii reclamantului, al cărui drept la imagine este protejat atât de Constituţie, cât şi de C. civ.

În cauză a fost dovedită fapta ilicită a pârâtului, faptă care nu se înscrie în limitele unei normale exercitări a dreptului la libera exprimare dat fiind că aceasta, nu trebuie să fie de natură a încălca drepturile şi libertăţile altor persoane. A fost suficientă proferarea injuriilor în prezenţa avocaţilor, traducătorului şi tatălui apelantului-pârât pentru ca fapta umilitoare a apelantului să-i producă intimatului un prejudiciu moral, raportat la statutul social al acestuia, medic.

În ceea ce priveşte întinderea despăgubirii, instanţa de apel a constatat că suma acordată de prima instanţă nu este excesivă, răspunderea civilă delictuală fiind menită să acopere o pagubă, nu să asigure un câştig.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul B., arătând că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 253 alin. (4) C. civ., în condiţiile în care, din probaţiunea administrată nu rezultă existenţa vreunui prejudiciu nepatrimonial în ceea ce-l priveşte pe reclamant, câtă vreme simpla afirmare în public a unor aspecte exacerbate sau exagerate, nu poate cauza de plano o suferinţă care să justifice şi acordarea daunelor morale.

Intimatul-reclamant nu a dovedit faptul că are o imagine publică, respectiv o funcţie publică atât de importantă încât percepţia pe care o au membrii societăţii asupra persoanei sale să fie extrem de importantă.

De asemenea, intimatul-reclamant a fost cel care a generat conflictul, între avocatul recurentului-pârât şi acesta existând un dosar penal pentru lovire.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, din economia cauzei, ale cărei circumstanţe de fapt nu pot fi reluate în recurs, rezultă îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ce priveşte persoana pârâtului, respectiv acesta a proferat la adresa reclamantului afirmaţii denigratoare de natură să afecteze imaginea celui din urmă şi să îi producă un prejudiciu nepatrimonial, asupra căruia instanţele anterioare au apreciat în mod corect.

Art. 72 C. civ. reţine că orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, adică a celor permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

De asemenea, art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., statuează că "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional (Decizia nr. 1576/07.12.2011) s-a statuat că demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane, valoare ce impune fiecărui membru al societăţii un comportament de respect şi protecţie a celorlalţi indivizi şi interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului. S-a mai arătat prin această decizie că "demnitatea umană, aşa cum este aceasta consacrată de Constituţie, nu este şi nu trebuie interpretată ca instituind un tratament preferenţial pentru anumite categorii de persoane, indiferent de contribuţiile, calităţile ori aportul acestora în societate. Prin urmare, demnitatea are aceleaşi valenţe pentru oricare dintre indivizi".

Recurentul-pârât susţine că în cauză nu există o vătămare a reclamantului şi că simpla afirmare în public a unor aspecte exacerbate sau exagerate, nu poate cauza de plano o suferinţă care să justifice acordarea daunelor morale, însă Înalta Curte constată că afirmaţiile legate de originea reclamantului, calitatea de "terorist" şi incapacitatea de a avea relaţii cu femei, sunt de natură a afecta imaginea reclamantului, cu atât mai mult cu cât au fost făcute în mod public, în prezenţa mai multor persoane, provocând un impact social de natură să lezeze dreptul la imagine şi să aducă atingere onoarei şi demnităţii acestuia.

Prejudiciul produs prin săvârşirea acestei fapte, este unul nepatrimonial şi constă în suferinţa morală provocată deoarece reclamantul a fost jignit şi pus într-o situaţie neplăcută, în prezenţa avocaţilor, traducătorului şi tatălui pârâtului, situaţie ce se circumscrie faptei ilicite din cadrul răspunderii civile delictuale, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1349, 1357 şi 1381 C. civ.

Aşa cum în mod corect au constatat instanţele anterioare, în cauză există culpa autorului faptei ilicite, respectiv a pârâtului, deoarece acesta şi-a dat seama de caracterul antisocial al faptei sale, a prevăzut consecinţele acesteia şi a urmărit ca ele să se producă, acţionând cu intenţia directă de al jigni pe reclamant şi de a-l face să sufere.

Recurentul-pârât susţine că reclamantul nu a făcut dovada că are o imagine sau o funcţie publică care să fie percepută de aşa manieră de către membrii societăţii, încât eventuala lezare a acesteia să justifice acordarea de despăgubiri şi că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 253 alin. (4) C. civ.

Înalta Curte reţine însă că dreptul la imagine reprezintă expresia unei valori intrinseci oricărei persoane, indiferent de funcţia sau imaginea publică, iar condiţia prevăzută de art. 253 alin. (4) C. civ. vizează exclusiv ca vătămarea să fie imputabilă autorului faptei prejudiciabile, fără a impune ca aceasta să se realizeze prin mijloace publice sau reţele de socializare.

Cel mult, imaginea sau funcţia publică deţinută de persoana vătămată pot influenţa dimensionarea prejudiciului, dar nu şi condiţiona fapta ilicită de natura celei reclamate în speţă.

În acest sens, art. 1349 alin. (1) C. civ. reglementează o obligaţie generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană, independent de modalitatea în care s-ar realiza o atare faptă, răspunderea derivând din neconformarea la conduita impusă prin această normă fiind una integrală şi totală.

Invocarea, de către recurentul-pârât, a scuzei provocării venită din partea intimatului-reclamant (constând în agresiunile verbale şi fizice exercitate de către intimatul-reclamant în raport de persoana avocatului recurentului-pârât cu prilejul prezentării la notar), nu poate fi reţinută, în condiţiile în care acesta din urmă a depus la dosar Ordonanţa de clasare din 02.11.2018 (ulterioară Sentinţei penale nr. 738/29.03.2018, de desfiinţare a primei ordonanţe de clasare), precum şi adresa emisă în data de 11.03.2019, de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, referitor la Dosar nr. x/2016, prin care se învederează că "(...) până în prezent nu a fost formulată plângere împotriva ordonanţei de clasare din 02.11.2018".

Prin urmare, întrucât în cauză au fost dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar criticile deduse judecăţii prin memoriul de recurs nu conturează o altă situaţie decât cea reţinută de instanţele anterioare, recursul nu poate fi primit.

Faţă de cele arătate şi de solicitarea formulată de către intimatul-reclamant A., prin reprezentant, de acordare a cheltuielilor de judecată astfel cum au fost dovedite, Înalta Curte constată că recurentul-pârât reprezintă parte căzută în pretenţii conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 848/A din 24 septembrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, şi va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 3433 cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-reclamant A., constând în onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare, a căror dovadă a fost făcută cu înscrisurile depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B., cu domiciliul ales în Oradea, judeţul Bihor, la Cabinetul de avocatură D. împotriva Deciziei nr. 848/A din 24 septembrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., cu domiciliul procesual ales în Oradea, judeţul Bihor.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 3433 cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 15 mai 2019.

GGC - GV