Admissibility of constitutional challenges in criminal preliminary proceedings: relevance of civil liability statutes and legislative modification limits

Asupra recursului de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 26 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3), art. 21 alin. (1), art. 21 alin. (1) coroborat cu art. 342 din C. proc. pen., art. 1003 din C. civ. 1864 şi art. 345 alin. (2) din C. proc. pen., formulată de A., B., C., D., E. (moştenitor al lui F.), G., H., I., J., K., L., M., N. şi O..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că, pentru a fi admisibilă, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv:

- excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în faţa unei instanţe de judecată sau de arbitraj comercial;

- pretinsa neconstituţionalitate să vizeze dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare sau, chiar dacă acestea au ieşit din vigoare, efectele lor juridice continuă să se producă şi după acest din urmă moment;

- excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată de către unul dintre titularii cărora legea le conferă legitimare în acest sens;

- Curtea Constituţională nu a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale printr-o decizie anterioară;

- dispoziţiile pretins neconstituţionale au legătură cu soluţionarea cauzei, autorul excepţiei având un interes procesual în rezolvarea prealabilă a excepţiei de neconstituţionalitate.

1. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din C. proc. pen., Judecătorul de cameră preliminară, în esenţă, a reţinut că, atât procurorul care efectuează/supraveghează urmărirea penală, cât şi procurorul care participă la şedinţele de judecată ale completelor constituite din judecători care exercită funcţiile de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată sau celei de judecată, fac parte din Ministerul Public care, în procesul penal, exercită funcţia de urmărire penală.

Judecătorul de cameră preliminară reţine şi faptul că posibilitatea participării la şedinţele de judecată ale aceluiaşi procuror care a efectuat urmărirea penală în cauză este reglementată într-o dispoziţie legală ce nu se regăseşte în cuprinsul cererii formulate de autorii excepţiei, astfel că, în raport de considerentele de mai sus, cererea formulată sub acest aspect a fost respinsă ca inadmisibilă.

2. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din C. proc. pen., autorii au apreciat că sintagma legală "la cererea părţii îndreptăţite" este neconstituţională în raport cu prevederile art. 1, art. 16 şi art. 21 din Constituţia României câtă vreme un subiect colectiv de drept care îşi exercită atât un drept propriu legitim, cât şi un drept de reprezentare al membrilor săi (asociaţie a victimelor unor infracţiuni) să nu se poată constitui parte civilă în procesul penal. Aceeaşi autori au susţinut, în dezvoltarea acestor critici, că se instituie o situaţie de inegalitate în faţa legii - persoanele juridice nu se pot constitui parte civilă, în timp ce persoanele fizice se pot constitui parte civilă în procesul penal.

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că este inadmisibilă cererea având ca obiect sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din C. proc. pen., "Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente", iar conform dispoziţiilor art. 79 din acelaşi cod, "Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se numeşte persoană vătămată".

De asemenea, a reţinut că, pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal, se cer a fi îndeplinite câteva condiţii, respectiv: să existe o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale sau morale; prejudiciul să fie cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi sub aspectul întinderii sale şi să nu fi fost reparat; între infracţiunea comisă şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate şi să existe o manifestare de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal. În raport cu ultima condiţie enunţată, Judecătorul de cameră preliminară a constatat că, în procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate.

Aşadar, doar persoana - fizică şi/sau juridică - vătămată ca urmare a unei fapte ilicite ce a fost circumscrisă de acuzare unei infracţiuni se poate constitui parte civilă în cadrul procesului penal, nu şi "un subiect colectiv de drept care îşi exercită atât un drept propriu legitim, cât şi un drept de reprezentare al membrilor săi", chiar dacă membrii acestui din urmă subiect de drept ("asociaţie a victimelor unor infracţiuni" - Asociaţia Victimelor Mineriadelor din România) sunt persoanele fizice vătămate din cadrul conflictului de drept menţionat în actul de sesizare.

În acest sens, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că instanţa de contencios constituţional, în considerentele Deciziei nr. 813/2017 din 7 decembrie 2017, a menţionat că, "în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, de vreme ce neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată".

Or, câtă vreme persoanele fizice - inclusiv cele care fac parte dintr-o "asociaţie a victimelor unor infracţiuni" - ce au fost reţinute în rechizitoriu ca fiind vătămate prin faptele pretins săvârşite de inculpaţii din prezenta cauză au putut formula cereri de constituire de parte civilă încă din cursul urmăririi penale, nu se poate trage decât concluzia că invocarea excepţiei de neconstituţionalitate ce vizează imposibilitatea constituirii de parte civilă a "unui subiect colectiv de drept" (Asociaţia Victimelor Mineriadelor din România - s.n.) din care aceste persoane fizice - persoane vătămate în cauză - fac parte, nu ar constitui decât un instrument de drept abstract, iar "posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane" (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548/24.07.2014, parag. 20, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240/3.04.2014).

Judecătorul de cameră preliminară a mai reţinut faptul că, în cauză, Asociaţia Victimelor Mineriadei 13-15 iunie 1990 din România (AVMR) a formulat atât o cerere de introducere în cauză în calitate de persoană vătămată, cât şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, cereri care au fost respinse pentru motivele ce se regăsesc în încheierile din 29 martie 2018 şi 20 aprilie 2018. În aceste condiţii, formularea prezentei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale de către unii membri ai Asociaţiei Victimelor Mineriadei 13 - 15 iunie 1990 din România (AVMR) nu reprezintă altceva decât încercarea de eludare a dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 care impun, printre condiţiile de admisibilitate a cererii, ca titularul acesteia să fie o parte în proces.

3. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din C. proc. pen. coroborat cu art. 342 din C. proc. pen. în raport cu dispoziţiile art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, autorii acestora au susţinut că "A nu introduce în cauză partea responsabilă civilmente şi a nu analiza cererea de despăgubire a acesteia ar echivala cu o restrângere a dreptului părţii civile de acces la justiţie, fiind un act arbitrar. Această inechitate procedurală nu îndeplineşte condiţiile de claritate şi previzibilitate a legii, întrucât nu este reglementat când - poate avea loc - şi - nu poate avea loc - ".

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012 a decis că, "(...), chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate este în mod formal motivată, deci cuprinde cele 3 elemente, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul criticat, iar textul de referinţă este unul general, Curtea va respinge excepţia ca inadmisibilă, fiind contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea în acest sens Decizia nr. 198 din 12 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151/11.03.2009, sau, în cadrul controlului a priori, Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504/15.07.2011). Aceeaşi soluţie va fi urmată şi în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituţional invocat nu se poate desluşi în mod rezonabil vreo critică de neconstituţionalitate, fie datorită generalităţii sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat".

În aceste condiţii s-a apreciat că, dacă motivele nu sunt clare, sunt eliptice, judecătorul nu se poate substitui raţionamentului autorului/autorilor excepţiei, imposibilitate care se circumscrie lipsei de legătură cu cauza a dispoziţiilor pretins neconstituţionale.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că este incidentă cauza de inadmisibilitate reglementată prin dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale câtă vreme o motivare eliptică nu dă posibilitatea judecătorului să analizeze dacă criticile de neconstituţionalitate au fost invocate dintr-o altă perspectivă decât cele ce au fost avute în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 257/2017 din data de 26 aprilie 2017 publicată în Monitorul oficiul nr. 472 din 22 iunie 2017.

4. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1003 din C. civ. 1864, autorii au susţinut că reglementarea "este neconstituţională şi contrară principiilor dreptului la un proces echitabil, egalităţii în faţa legii şi proporţionalităţii, interpretarea art. 1003 din vechiul C. civ. care prevede regula răspunderii solidare în cazul răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care există posibilitatea individualizării contribuţiei tuturor participanţilor". În continuare, s-a menţionat că "O parte din fapte - în materialitatea lor - s-au petrecut (în cea mai mare parte) sub imperiul noului C. civ. (care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011), astfel încât se aplică atât principiul individualizării răspunderii (sarcina reparaţiei fiind împărţită proporţional cu participaţia şi răspunderea pentru cauzarea prejudiciului), precum şi art. 1365 şi art. 1383 N. C. civ. privind raporturile dintre debitori".

Potrivit dispoziţiilor art. 342 din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară verifică, după trimiterea în judecată, competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, fără a se pronunţa asupra unor aspecte care vizează fondul cauzei. Or, autorii excepţiei au formulat critici de neconstituţionalitate asupra unui text de lege care nu are legătură cu soluţionarea cauzei în acest moment al procesului penal, ci cu soluţionarea cauzei pe fond, după ce procedura în camera preliminară s-ar finaliza cu dispoziţia de începere a judecăţii.

Astfel, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că dispoziţiile art. 1003 din vechiul C. civ., dispoziţii care prevăd regula răspunderii solidare în cazul răspunderii civile delictuale, nu au legătură cu soluţiile ce pot fi pronunţate în camera preliminară şi care sunt prevăzute de art. 346 din C. proc. pen., ci cu soluţiile pe fondul raportului juridic de conflict în partea care vizează latura civilă, soluţii care sunt prevăzute de art. 397 coroborat cu art. 25 din C. proc. pen.

5. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 354 alin. (2) din C. proc. pen. în raport cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, autorii acesteia au susţinut că "niciunul dintre scopurile legiuitorului - legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal - nu este atins de şedinţa nepublică. (...) Dacă s-ar admite înlăturarea cercetării procesului în şedinţă publică, ca regim juridic, s-ar crea inegalitate de tratament faţă de faza cercetării procesului (...) În opinia noastră, nu există o fundamentare solidă în drept a măsurii declarării cercetării ca fiind nepublică (id est, fără prezenţa publicului) de principiu, încălcându-se standardele de justiţie echitabilă CEDO".

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, o cerere de sesizare a Curţii în vederea realizării controlului de constituţionalitate poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, exemplificativ, tinde la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenţei sale, intrând în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului care, în limitele conferite de Constituţie, în cadrul măsurilor de politică penală, a reglementat ca procedura în cea de-a doua fază a procesului penală se desfăşoare în camera de consiliu, iar potrivit dispoziţiilor art. 352 alin. (1) teza a II-a din C. proc. pen., şedinţa de judecată desfăşurată în camera de consiliu nu este publică. A admite că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale - în partea care vizează criticile formulate sub aspectul nepublicităţii şedinţei de judecată în procedura de cameră preliminară - ar îndeplini condiţiile de admisibilitate impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, ar însemna să se admită transformarea Curţii Constituţionale într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare a instanţei de contencios constituţional.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs persoana vătămată A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înalta Curte, Completul de 5 judecători, la data de 31 ianuarie 2019 sub nr. x/2019.

Examinând recursul formulat de persoana vătămată A., Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a admite cererea şi a dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile invocate.

Astfel, se constată că excepţia a fost ridicată de o parte din proces, respectiv persoana vătămată A., a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată, vizează dispoziţii legale în vigoare, iar acestea nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct de către subiecţii acţiunii penale. Prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Calea procedurală reglementată de aceste dispoziţii legală nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat faptul că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile asupra finalizării cauzei în cazul declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii.

Din examinarea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3), art. 21 alin. (1), art. 21 alin. (1) coroborat cu art. 342 din C. proc. pen., art. 1003 din C. civ. 1864 şi art. 345 alin. (2) din C. proc. pen. Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată următoarele:

- referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din C. proc. pen., s-a susţinut că nu sunt respectate principiile fundamentale ale procesului penal, apreciindu-se că "se permite lipsa de imparţialitate în exercitarea unei funcţii judiciare", ceea ce "contravine principiului preeminenţei dreptului" şi că "interpretarea art. 3 alin. (3) din C. proc. pen. potrivit căreia aceeaşi persoană (magistrat procuror) care a efectuat urmărirea penală şi care ar exercita, în continuare, pe parcursul judecăţii, reprezentarea Ministerului Public, exercitând funcţia de acuzare, încalcă principiul separaţiei funcţiilor judiciare, garanţie a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 1 şi art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ", Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine, în acord cu judecătorul de cameră preliminară, că nu aceste dispoziţii permit procurorului care a efectuat/supravegheat urmărirea penală să participe la şedinţele de judecată, ci dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, text a cărui constituţionalitate nu a fost adusă în discuţie de către autorii excepţiei.

Astfel, potrivit art. 67 alin. (3) din C. proc. pen. "În procesele penale, la şedinţa de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului, în timp ce art. 3 alin. (3) din C. proc. pen. reglementează separaţia funcţii lor judiciare, stabilind incompatibilităţile între acestea. Or, în cadrul procesului penal, atât procurorul care efectuează/supraveghează urmărirea penală, cât şi procurorul care participă la şedinţele de judecată fac parte din Ministerul Public şi exercită aceeaşi funcţie judiciară, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate invocată nu poate avea nicio înrâurire asupra cauzei dedusă judecăţii.

- în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din C. proc. pen., prin care autorul acesteia a apreciat că sintagma "la cererea părţii îndreptăţite" este neconstituţională în raport cu prevederile art. 1, art. 16 şi art. 21 din Constituţia României câtă vreme un subiect colectiv de drept care îşi exercită atât un drept propriu legitim, cât şi un drept de reprezentare al membrilor săi (asociaţie a victimelor unor infracţiuni) să nu se poată constitui parte civilă în procesul penal, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că nu vizează situaţia recurentului, acesta fiind persoană vătămată în cauză, având astfel posibilitatea, în condiţiile legii, de a invoca excepţii şi de a formula cereri, inclusiv cerere de introducere în cauză a persoanei responsabile civilmente. Totodată, o eventuală admitere a excepţiei invocate nu poate profita recurentului sau influenţa modalitatea de soluţionare a cauzei faţă de acesta.

- referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din C. proc. pen. coroborat cu art. 342 din C. proc. pen., prin care recurentul a susţinut că neintroducerea în cauză a părţii responsabile civilmente şi neanalizarea cererii de despăgubire a părţii civile ar echivala cu o restrângere a dreptului părţii civile de acces la justiţie, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, consideră că în mod corect judecătorul de cameră preliminară a constatat că motivarea cererii de sesizare a Curţii constituţionale a fost pur formală, nefiind justificat un interes al persoanei vătămate, astfel încât soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este de natură să producă un efect concret asupra situaţiei juridice a recurentului.

- în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1003 din C. civ. de la 1864, prin care autorul acesteia a apreciat că reglementarea este neconstituţională şi contrară principiilor dreptului la un proces echitabil, egalităţii în faţa legii şi proporţionalităţii, interpretarea art. 1003 din vechiul C. civ. care prevede regula răspunderii solidare în cazul răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care există posibilitatea individualizării contribuţiei tuturor participanţilor, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, consideră că, în condiţiile în care cauza se află în procedură de cameră preliminară, nu are legătură cu soluţionarea acesteia.

Aşa cum a reţinut şi judecătorul de cameră preliminară, în această etapă procesuală se verifică competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală fără a se pronunţa asupra unor aspecte care vizează fondul cauzei. Or, prin excepţia invocată s-au formulat critici de neconstituţionalitate asupra unui text de lege care nu are legătură cu soluţionarea cauzei în acest moment al procesului penal, ci cu soluţionarea cauzei pe fond, după ce procedura în camera preliminară s-ar finaliza cu dispoziţia de începere a judecăţii. Astfel, dispoziţiile art. 1003 din vechiul C. civ. nu au legătură cu soluţiile ce pot fi pronunţate în camera preliminară şi care sunt prevăzute de art. 346 din C. proc. pen., ci cu soluţiile pe fondul raportului juridic de conflict în partea care vizează latura civilă, soluţii care sunt prevăzute de art. 397 coroborat cu art. 25 din C. proc. pen.

- referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (2) din C. proc. pen., prin care autorul a apreciat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, învederând că niciunul dintre scopurile legiuitorului - legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal - nu este atins de şedinţa nepublică, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Din examinarea argumentelor invocate de autorul excepţiei în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că obiecţiunile formulate cu privire la dispoziţiile art. 345 alin. (2) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, se observă că, deşi autorul excepţiei a susţinut că prevederile legale anterior menţionate contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în concret, criticile formulate tind la modificarea şi completarea textului de lege criticat, în sensul ca şedinţele desfăşurate în cameră preliminare să fie publice. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă. Reglementarea modalităţii de desfăşurare a şedinţelor de judecată reprezintă o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

În consecinţă, faţă de cele ce preced, se constată că unele dintre criticile de neconstituţionalitate nu vizează articole de lege incidente în prezenta fază procesuală, astfel încât nu este îndeplinită condiţia unei legături a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu fondul cauzei, iar pentru alte texte de lege, criticile vizează caracterul incomplet al textelor de lege şi tind la completarea acestora cu alte dispoziţii, rezolvare care este de competenţa legiuitorului.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de autorul acesteia în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 26 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga petentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 26 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă petentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2019.

GGC - GV