Admissibility of unconstitutionality exception versus criticism of statutory interpretation: special confiscation for influence peddling

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 20 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători - Penal 2-2018, în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (2) C. pen.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite cerinţele prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei, apreciindu-se că obiecţiunile nu se referă la aspecte de neconstituţionalitate care să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală ci sunt de fapt critici ale sentinţei de condamnare. Prima instanţă a constatat că textul de lege criticat este o normă de drept material şi respectă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate.

Împotriva acestei dispoziţii a declarat recurs inculpatul A., solicitând admiterea cererii astfel cum a fost formulată şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (2) C. pen.

În motivele scrise recurentul a arătat că este îndeplinită şi condiţia vizând legătura cu soluţionarea cauzei, întrucât dispoziţiile art. 291 alin. (2) C. pen. se referă la măsura de siguranţă a confiscării speciale, măsură dispusă în cauză faţă de inculpat. În opinia recurentului criticile formulate vizează lipsa de claritate, precizie şi predictibilitate a acestui text de lege.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători Penal 2 2019, examinând încheierea atacată prin criticilor invocate, precum şi a dispoziţiilor legale, constată că recursul este nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei; să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Totodată, fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale o produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

Înalta Curte reaminteşte că, procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a verifica constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Ca atare, instanţa nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Recurentul a criticat încheierea primei instanţe, apreciind că aceasta trebuia să se limiteze în analiza efectuată la a constata că sunt îndeplinite cerinţele art. 29 alin. (1), (2) şi (3) respectiv că excepţia a fost invocată într-un proces aflat pe rolul instanţei de judecată, şi că vizează dispoziţii legale aflate în vigoare şi care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Cu privire la această critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători Penal 2 2019, aminteşte că analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În acest context, trebuie subliniat că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanţei de contencios constituţional. Aşadar, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curţii Constituţionale în strictă conformitate cu dispoziţiile legii, dar şi cu specificul cauzei. În acest sens este şi Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial nr. 566/28.07.2008), prin care Curtea Constituţională a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanţelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate "sunt norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale. Instanţa de judecată are rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii".

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători Penal 2 2019, apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014).

Dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost invocată, respectiv art. 291 alin. (2) C. pen. prevăd: "bunurile, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent."

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege.

Verificând actele şi lucrările dosarului se constată că prin Sentinţa penală nr. 305/2017 a Înaltei Curţi, secţia penală, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen., iar în temeiul art. 291 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea sumei de 303.118 RON.

Recurentul a apreciat atât prin motivele scrise, cât şi prin intermediul apărătorului său, în pledoaria susţinută în faţa instanţei de control judiciar că textul de lege prevede confiscarea bunurilor primite, fără a distinge în raport de modalitatea normativă de săvârşire a presupusei infracţiuni de trafic de influenţă, respectiv dacă banii sau bunurile au fost primite pentru sine sau pentru altul. În acelaşi context, apărarea a subliniat faptul că suma confiscată a fost, în realitate, încasată de o societate comercială şi nicidecum de inculpatul recurent, sumă care de altfel include TVA şi celelalte dări către stat. În opinia recurentului formularea generică a art. 291 alin. (2) C. pen. generează echivocitate asupra semnificaţiei şi întinderii sferei sale de cuprindere prin referire la persoana de la care vor fi confiscate bunurile sau banii, cuantumul sumei ce trebuie confiscată, când banii au fost remişi unei persoane juridice, iar sumele conţin TVA şi celelalte dări datorate statului, astfel că măsura de siguranţă ar trebui aplicată doar în situaţia în care făptuitorul intră efectiv în posesia bunurilor respective. În concluzie, recurentul a apreciat că textul art. 291 alin. (2) C. pen. este redactat defectuos permiţând aplicarea nediferenţiată a măsurii de siguranţă a confiscării speciale ceea ce nu mai corespunde scopului prev. de art. 107 alin. (1) C. pen.

Analizând termenii în care excepţia a fost formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători Penal 2 2019, constată că scopul urmărit de persoana solicitată prin finalitatea excepţiei nu este cel al realizării unui efectiv control de constituţionalitate, ci în realitate se tinde la modificarea/interpretarea dispoziţiilor legale criticate.

Or, în acest context, Înalta Curte, Completul de 5 judecători Penal 2 2019, reţine că, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (Deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 35 din 20 ianuarie 2011, nr. 284 din 24 februarie 2011, nr. 187 din 06 martie 2012, nr. 785 din 17 noiembrie 2015, nr. 145 din 17 martie 2016, nr. 698/29.11.2016, nr. 91/28.02.2018).

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, Completul de 5 judecători Penal 2 2019, va respinge ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, din cuprinsul încheierii din data de 20 mai 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători - Penal 2-2018, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, din cuprinsul încheierii din data de 20 mai 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători - Penal 2-2018, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 80 RON rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2019.

GGC - GV