Revision admitted, prior ruling annulled: 30% building tax rate upheld for invalid partial revaluation.

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2020

Deliberând asupra prezentei cereri de revizuire, din examinarea actelor dosarului, reţine următoarele:

1. Hotărârea a cărei revizuire se cere

Prin Decizia nr. 1202 din 6 martie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" SA - SR CF Bucureşti împotriva sentinţei nr. 101 din 15 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015 şi, în rejudecare, a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. - SR CF Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova, a anulat decizia de impunere nr. x/01.01.2015 şi decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 291/24.06.2015 emise de Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova.

Totodată, a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. - SR CF Bucureşti împotriva încheierii din 15 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

2. Cererea de revizuire

Împotriva acestei decizii Serviciul Public de Finanţe Locale Ploieşti a formulat cerere de revizuire, invocând motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât Decizia nr. 1202 din 6 martie 2019 încalcă principiul autorităţii de lucru judecat, fiind potrivnică Deciziei nr. 1323/27.03.2018 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ si fiscal în dosarul nr. x/2014.

A arătat revizuentul că sunt îndeplinite cumulativ în cauză condiţiile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., in sensul ca instanţele de judecata au dat soluţii contrare in dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză si aceleaşi părţi, calea de atac extraordinară formulată fiind deci admisibilă.

Astfel, prin sentinţa nr. 43/25.02.2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2014, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta CNCF "CFR" SA prin SRCF Bucureşti, prin care aceasta a contestat nerecunoaşterea de către organele fiscale a operaţiunii de reevaluare efectuate de societate la data de 31.12.2012, finalizată prin raportul de evaluare întocmit la 12.06.2013, cu consecinţa stabilirii impozitului pentru anul 2014 cu cota majorata de impozitare (30%).

Prin decizia nr. 1323/27.03.2018, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a respins ca nefondat recursul reclamantei, considerând că societatea era obligată să reevalueze întreaga grupă de active, astfel încât raportul de evaluare întocmit la data de 12.06.2013 nu putea fi luat in considerare, iar cota de impozitare de 30% a fost corect aplicată.

Drept urmare, pentru stabilirea impozitelor datorate de aceeaşi societate pentru anul fiscal 2015, revizuentul a emis Decizia de impunere nr. x/01.01.2015, procedând în aceeaşi modalitate ca şi în anul fiscal 2014 şi aplicând cota majorată de 30% de impozitare, având in vedere constatarea anterioară a nulităţii raportului de evaluare de către instanţa de judecată prin decizia nr. 1323/27.03.20181.

Noua decizie de impunere a fost contestată în dosarul nr. x/2015, având ca părţi pe reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. prin SRCF Bucureşti şi pe pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, în discuţie fiind şi de această dată nerecunoaşterea operaţiunii de reevaluare efectuate de societate la data de 31.12.2012, concretizată in raportul de evaluare întocmit la 12.06.2013, aprobat prin Hotărârea AGA nr. 68/09.10.2013.

Prin sentinţa nr. 101/15.04.2016, Curtea de Apel Ploieşti a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, iar recursul societăţii a fost soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin decizia nr. 1202 din 06.03.2019. Prin această din urmă hotărâre a fost admis recursul, s-a casat sentinţa şi, în rejudecare, a fost admisă acţiunea precizată, cu consecinţa anulării deciziei de impunere.

Revizuentul a arătat că în dosarul nr. x/2015 au fost depuse sentinţa nr. 43/25.02.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată in dosarul nr. x/2014, şi soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie in recurs (decizia nr. 1323/27.03.2018), astfel că, în opinia sa, s-a săvârşit o eroare în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea a cărei revizuire se cere, în raport cu actele existente la data pronunţării hotărârii.

A invocat, totodată, revizuentul decizii ale fostului Tribunal Suprem, care statuează că "nu este nevoie ca obiectul sa fie formulat in ambele acţiuni in acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acestor acţiuni să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi si, chiar daca in primul litigiu s-a discutat numai pe cale incidentă un drept invocat de o parte, soluţia dată de instanţă are putere de lucru judecat într-o acţiune în care se încearcă valorificarea aceluiaşi drept". "Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces".

De asemenea, a evocat jurisprudenţa constantă a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, prin care s-a arătat că incertitudinea jurisprudenţială este de natură a reduce încrederea cetăţenilor în justiţie si contravine principiului securităţii raporturilor juridice ca element esenţial al preeminenţei dreptului. De asemenea, s-a statuat că noţiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu in litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale si a reducerii încrederii justiţiabililor in sistemul judiciar.

A susţinut că obiectul acţiunii din al doilea litigiu, precum şi criticile din recurs antamează aceeaşi problemă de drept care a primit deja rezolvare prin decizia definitivă anterioară, stând la baza soluţiei cuprinse în dispozitivul acesteia.

În sfârşit, revizuentul a afirmat că pronunţarea celor două hotărâri potrivnice împiedică punerea în aplicare a dispozitivului ultimei decizii, întrucât, raportat la stabilirea impozitului pe clădiri pentru anul 2014, s-a stabilit definitiv că se aplică cota de impozitare de 30%, iar pentru stabilirea impozitului pe clădiri pentru anul 2015 nu se poate aplica cota de 1,5% (potrivit deciziei a cărei revizuire se cere), deoarece Înalta Curte de Casaţie si Justiţie s-a pronunţat deja cu titlu definitiv asupra nevalabilităţii raportului de evaluare întocmit la 12.06.2013, deci acesta nu mai poate fi avut în vedere la stabilirea cotei de impozitare pentru anul 2015.

3. Apărările intimatei

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând să fie respinsă cererea de revizuire, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

A arătat că în speţă nu există autoritate de lucru judecat, întrucât prin cele două hotărâri invocate au fost soluţionate pretenţii diferite, respectiv, în dosarul nr. x/2015 s-a cerut anularea Deciziei de impunere nr. x/01.01.2014, iar în dosarul nr. x/2014 anularea Deciziei de impunere nr. x/01.01.2015.

Faţă de situaţia de fapt şi temeiul legal invocate de revizuentă, nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a revizuirii hotărârii atacate, pentru că hotărârile nu au fost pronunţate în aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

În opinia sa, raţiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. constă în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.

Or, în speţă, condiţia acestei triple identităţi nu este îndeplinită, în fapt, revizuenta urmărind să obţină o reexaminare a cauzei printr-un recurs deghizat.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, iar normele care guvernează regim al căilor extraordinare de atac sunt supuse unei interpretări restrictive, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ale cărei dezlegări cu valoare de principiu au fost invocate şi prin motivele de revizuire.

A invocat intimata, sub acest aspect, şi Decizia nr. 549/21.02.2018, pronunţată de ÎCCJ, secţia I civilă.

De asemenea, a arătat că art. 430 din C. proc. civ., care a reglementat ambele forme de manifestare a autorităţii de lucru judecat, sub aspect negativ şi pozitiv, nu a produs şi consecinţa îmbogăţirii în conţinut a dispoziţiilor ce reglementează cazul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri şi a modului în care acesta acţionează asupra unor hotărâri definitive.

Se deduce astfel, din interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) şi a celor ale art. 509 pct. 8 şi art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., că raţiunea legiuitorului, în privinţa elementului de noutate adus regimului legal al autorităţii de lucru judecat, a fost aceea de a consacra valorificarea sa activă, prin opunerea lucrului anterior judecat într-un alt litigiu, aflat în curs şi care are legătură cu primul.

4. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

4.1. Asupra cererii de revizuire:

Analizând cererea formulată de revizuentul Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova, sub aspectul admisibilităţii şi motivului pe care se întemeiază, prin prisma motivului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că:

Prin decizia nr. 1323/27.03.2018, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a respins ca nefondat recursul formulat de reclamanta CNCF "CFR" S.A. împotriva sentinţei nr. 43/25.02.2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2014, prin care se respinsese ca neîntemeiată acţiunea în anularea deciziei de impunere nr. x/01.01.2014 emise de pârâtul Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova, acţiune în cadrul căreia s-a contestat nerecunoaşterea de către organele fiscale a operaţiunii de reevaluare efectuate de societate la data de 31.12.2012, finalizată prin raportul de evaluare întocmit la 12.06.2013, cu consecinţa stabilirii impozitului pentru anul 2014 cu cota majorată de impozitare.

Instanţa de recurs a considerat, ca şi judecătorul fondului că societatea reclamantă era obligată să reevalueze întreaga grupă de active, astfel încât raportul de evaluare întocmit la data de 12.06.2013 nu putea fi luat in considerare, iar cota de impozitare de 30% a fost corect aplicată.

Ulterior, prin decizia nr. 1202/6.03.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta CNCF "CFR" S.A. împotriva sentinţei nr. 101/15.04.2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2015 şi, în rejudecare, a admis acţiunea precizată, a anulat decizia de impunere nr. x/01.01.2015 şi decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 291/24.06.2015 emise de Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova.

A considerat instanţa de recurs, contrar opiniei primei instanţe, că organele fiscale au refuzat fără temei legal să ţină seama de raportul de evaluare întocmit în luna iunie 2013 şi să aplice cota de impozitare prevăzute de art. 253 alin. (2) din Codul fiscal. Raportându-se la prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1999, a arătat că nerespectarea obligaţiilor referitoare la înregistrarea şi evaluarea activelor putea fi sancţionată doar contravenţional, că nu există un raport de inspecţie fiscală sau o constatare a unei contravenţii în legătură cu activitatea de conducere a contabilităţii reclamantei şi că impozitul pe clădiri pentru anul 2015 a fost calculat în temeiul anexei la raportul de inspecţie fiscală nr. x/05.06.2012, utilizat şi pentru stabilirea impozitului pe anul 2014, iar nu în baza unui raport de inspecţie fiscală distinct, care să verifice starea de fapt fiscală aferentă anului în discuţie.

Instanţa de recurs a apreciat, totodată, contrar deciziei anterioare mai sus menţionate, că nu prezintă relevanţă faptul că nu au fost reevaluate toate clădirile din grupa de active, respectiv faptul că reclamanta ar putea deţine clădiri care nu au fost reevaluate simultan, devreme ce impozitul se stabileşte distinct pentru fiecare imobil.

Înalta Curte constată, deci, că în speţă există două decizii pronunţate de aceeaşi instanţă, în dosare diferite, dar având aceleaşi părţi (aspect necontestat), aceeaşi cauză (stabilirea cotei de impozitare fără a se ţine cont de acelaşi raport de evaluare din 12.06.2013, pe motivul nereevaluării întregii grupe de active) şi obiect similar (anularea actelor administrativ fiscale emise în urma stabilirii cotei de impozitare cu înlăturarea raportului de evaluare din 12.06.2013).

Considerentele determinante ale deciziei a cărei revizuire se cere şi cele ale deciziei anterioare dau dezlegări contrare aceleiaşi chestiuni litigioase a modalităţii de calcul al impozitului pe clădiri în anul 2014 şi în anul 2015, cu referire directă la aceeaşi metodă de reevaluare materializată în raportul de reevaluare din anul 2013 şi în raport cu aceleaşi dispoziţii legale invocate, ale Codul fiscal şi ale Ordinului nr. 3055/2009.

Pentru a fi aplicabil motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de revizuentul Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova, trebuie ca hotărârea a cărei revizuire se cere să fie potrivnică, încălcând autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale menţionate "(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri; (…)."

Motivul de revizuire sancţionează încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, astfel că el nu poate fi aplicat decât prin coroborare cu celelalte prevederi din C. proc. civ. cu care se află în legătură directă de înţeles, definind această autoritate de lucru judecat, respectiv: art. 430 ["(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (…)] şi art. 431 alin. (2) ("Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acesteia din urmă").

Din acest punct de vedere, este irelevant faptul că textul art. 513 alin. (4) din cod, invocat de intimata CNCF "CFR" S.A., nu prevede expres cum trebuie să procedeze instanţa după ce anulează hotărârea care a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Aceasta întrucât - pe de o parte - în conformitate cu art. 5 alin. (2), (3) din C. proc. civ., niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, iar în cazul în care pricina nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor ori, în lipsa acestora, în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui oricum judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de principiile echităţii.

Pe de altă parte, ar fi golită de conţinut norma cuprinsă în art. 430 alin. (2), cu care art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se coroborează şi care stabileşte că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, dar şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte reţine şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată de ambele părţi litigante, că instanţa europeană a statuat în sensul că instanţele naţionale sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea in discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenţie.

Or, câtă vreme art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. prevede expres că oricare dintre părţile unui litigiu "poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", este evident că doar anularea celei din urmă hotărâri ar lăsa practic nesoluţionat al doilea litigiu, în ipoteza în care autoritatea de lucru judecat vizează doar considerentele decizorii.

O altă interpretare, cum este cea propusă de intimata CNCF "CFR" S.A., ar lipsi de orice efect şi dispoziţia din art. 430 alin. (5) din acelaşi cod, care stipulează că "Hotărârea atacată cu contestaţia cu anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Prin urmare, revine instanţei ce admite revizuirea obligaţia de a aplica dispoziţiile legale referitoare la situaţii asemănătoare, cum este de exemplu ipoteza în care instanţa de recurs casează cu reţinere sau cu trimitere hotărârea atacată.

În plus, Înalta Curte arată că admisibilitatea revizuirii pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de neinvocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea proces sau, dacă excepţia a fost invocată, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra ei, întrucât în caz contrar, soluţia de admitere a revizuirii ar fi de natură să nesocotească de această dată chiar autoritatea lucrului judecat rezultată din cea de-a doua hotărâre.

În speţă, o astfel de excepţie nu a fost invocată în cele două faze procesuale ale celui de-al doilea litigiu, deşi sentinţa nr. 43/25.02.2015 a Curţii de Apel Ploieşti şi soluţia pronunţată în recursul împotriva acesteia au fost depuse în dosarul nr. x/2015.

Cum, în speţă, încălcarea autorităţii de lucru judecat a considerentelor determinante ale primei hotărâri a intervenit cu ocazia judecării recursului, Înalta Curte - în baza art. 510 şi art. 513 raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - va admite cererea de revizuire formulată de revizuentul Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova şi va anula ultima dintre hotărâri, respectiv, Decizia nr. 1202 din 6 martie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015, urmând a proceda la reanalizarea recursului în coordonatele respectării celor tranşate cu autoritate de lucru judecat în litigiul anterior.

4.2. Asupra recursului, în rejudecare după anularea Deciziei nr. 1202 din 6 martie 2019:

În rejudecarea recursului declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. - SR CF BUCUREŞTI împotriva încheierii de şedinţă din data de 15 februarie 2016, Înalta Curte reţine că recurenta reclamantă a criticat sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita proba cu expertiza de specialitate contabilitate-fiscalitate, susţinând că prima instanţă a încălcat prevederile art. 254 din C. proc. civ., deşi prin răspunsul la întâmpinare arătase că solicită "proba cu înscrisuri, precum şi orice alte probe care sunt utile cauzei", iar la termenul de judecată din 15.02.2016, când s-au discutat probele, a solicitat administrarea acestei probe, apreciind că nevoia administrării ei a rezultat din cercetarea judecătorească.

A mai susţinut recurenta că, de altfel, instanţa avea posibilitatea, în temeiul art. 22 din cod, în vederea lămuririi si clarificării situaţiei de fapt prezentate de părţi, să dispună chiar din oficiu efectuarea unei expertize de specialitate cu obiectivele solicitate.

Or, prin refuzul administrării probei a fost încălcat dreptul său la apărare garantat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aducându-se atingere şi principiului contradictorialităţii, întrucât nu a avut posibilitatea de a combate în mod obiectiv cele susţinute de pârâtă şi ulterior însuşite de instanţă.

Criticile recurentei reclamante nu pot fi primite.

Potrivit art. 254 alin. (2) din C. proc. civ., încuviinţarea unor probe care nu au fost solicitate în termenul legal, adică prin cererea de chemare în judecată şi, respectiv, prin întâmpinare, sau oral, în cazurile anume prevăzute de lege, poate avea loc doar în situaţiile de excepţie enumerate în acest articol.

Recurenta reclamantă recurenta reclamantă a invocat situaţia de excepţie de la art. 254 alin(2) pct. 2 din C. proc. civ.: "nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea;".

Din datele speţei nu rezultă însă că nevoia administrării dovezii în discuţie ar fi reieşit din cercetarea judecătorească şi, mai ales, nu se poate reţine că ar fi fost întrunită cea de-a doua cerinţă legală cumulativă, aceea ca partea să nu o fi putut prevedea, în condiţiile în care cererile şi apărările părţilor au fost aproape identice cu cele din litigiul anterior şi deci cunoscute sau cel puţin previzibile pentru recurenta reclamantă.

Totodată, art. 254 alin. (6) din C. proc. civ. stipulează expres că "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii", astfel că nu se poate reţine vreo încălcare a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii în sensul afirmat de recurentă.

În plus, în cauză controversa poartă asupra modalităţii de interpretare şi/sau aplicare a unor dispoziţii legale, ceea ce constituie atributul judecătorului, iar nu al expertului tehnic judiciar, câtă vreme organele fiscale au reţinut nereevaluarea întregii grupe de imobilizări corporale, iar recurenta reclamantă nu a susţinut niciun moment că ar fi procedat la reevaluarea tuturor clădirilor din grupa de active respectivă.

Referitor la criticile aduse prin recursul îndreptat împotriva sentinţei nr. 101 din 15 aprilie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal Înalta Curte reţine că recurenta a susţinut în principal că organul fiscal trebuia să aplice cotele maximale doar pentru clădirile care nu se regăsesc în raportul de reevaluare (dacă acestea nu erau amortizate integral), iar nu şi pentru cele 121 de mijloace fixe care se regăsesc în raportul de reevaluare întocmit in conformitate cu legislaţia in vigoare.

A mai afirmat recurenta, în privinţa solicitărilor organului fiscal privind declaraţia pe propria răspundere în sensul că a fost reevaluată întreaga grupa de clădiri ce aparţin persoanei juridice, că această declaraţie nu este menţionată în niciun act normativ ca obligaţie a contribuabilului, că tabelul care să cuprindă valorile de inventar înainte de operaţiunea de reevaluare si valorile rezultate in urma reevaluării a fost pus la dispoziţia organului fiscal împreuna cu toate documentele doveditoare (raport de reevaluare, hotărâre AGA, balanţa contabilă de verificare, note contabile de înregistrare a diferenţelor din reevaluare in evidentele contabile), iar documentele din care să reiasă că unele mijloace fixe sunt complet amortizate, chiar dacă nu au fost puse la dispoziţia organului fiscal, foloseau doar pentru diminuarea cu 15% a valorii de inventar (la care, in urma scăderii valorii, se aplica cota de impozitare, in cazul mijloacelor fixe reevaluate si amortizate integral).

Nedepunerea unor documente solicitate nu poate să conducă însă la ignorarea raportului de reevaluare care a fost efectuat cu respectarea legislaţiei in vigoare.

Nemenţionarea faptului că aceste clădiri sunt sau nu amortizate integral nu are nici o relevanţă asupra cotelor de impunere, deoarece cota este de 1.5% pentru clădirile reevaluate, conform art. 253 alin. (6)1 si alin. (2) din Codul fiscal, iar nu de 30 %, cum a stabilit din oficiu organul fiscal in mod abuziv, prin neluarea in calcul a raportului de reevaluare.

Cu privire la aspectul că nu s-a făcut dovada amortizării pentru anumite clădiri, recurenta reclamantă a mai afirmat că, indiferent dacă este sau nu amortizată clădirea după reevaluare, cota de impunere este aceeaşi, singura diferenţă fiind că, în cazul clădirilor neamortizate (sau pentru care nu s-a făcut dovada amortizării), cota de impunere se aplică la valoarea de inventar înregistrată în evidenţele contabile ale proprietarului, iar pentru cele amortizate integral valoarea impozabilă se reduce cu 15%.

Având in vedere cele arătate, consideră că instanţa de fond a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 253 alin. (2), (6) si 61 din Legea art. 5712003 din Codul fiscal.

Intimatul pârât susţine, dimpotrivă, că în mod corect curtea de apel a reţinut că din cuprinsul raportului de evaluare depus la dosar nu rezultă că au fost reevaluate toate clădirile menţionate in decizia de impunere, fiind necesar, de altfel, ca în raportul de evaluare să fie menţionate inclusiv construcţiile a căror evaluare nu se putea efectua, cu precizarea că acestea nu pot fi evaluate din cauză că nu exista o piaţă activă, în sensul dispoziţiilor legale. Urmare declaraţiei de impunere rectificative depuse de recurenta reclamantă, organele fiscale au procedat la verificarea situaţiei fiscale, si au constatat ca există unele mijloace fixe care sunt declarate ca fiind complet amortizate, însă nu au fost depuse documente justificative din care sa reiasă acest fapt, motiv pentru care au solicitat societăţii informaţii suplimentare, respectiv nota contabilă cu înregistrarea diferenţelor din reevaluare in evidentele contabile si declaraţie pe propria răspundere ca a fost reevaluată toată grupa de clădiri ce aparţin persoanei juridice (adresa nr. x/13.12.2013), menţionând că neprezentarea documentelor solicitate va conduce la stabilirea din oficiu a impozitului pe clădire.

Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a răspuns doar parţial la solicitări, comunicând Hotărârea nr. 68/09.10.2013 a Adunării Generale a Acţionarilor a CNCF "CFR" S.A. si note contabile privind înregistrarea diferenţelor din reevaluare in evidenţele contabile (adresa nr. x/15.01.2014).

A arătat intimatul pârât că, potrivit Hotărârii Consiliului Local nr. 420/2014 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale pentru anul fiscal 2015 şi dispoziţiilor art. 253 alin. (2), (6) din Codul fiscal, cotele de impozitare sunt de 10% pentru clădirile care nu au fost reevaluate in ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă si 30% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă, fără a exista cota de impozitare de 15%.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti a procedat legal la aplicarea dispoziţiilor art. 253 alin. (6), (25)3 alin. (6)1, respectiv alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, potrivit art. 253 alin. (5) si 61 din Codul fiscal al României, "(5) În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică. (…).

(61) Cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin. (6) se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârşitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepţie clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2)".

Or, în conformitate cu art. 123 alin. (2)-(6) din anexa Ordinului MFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Directivele europene, "(…)(2) Elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă şi raportarea în situaţiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite.

(3) Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate.

(4) O grupă de imobilizări corporale cuprinde active de aceeaşi natură şi utilizări similare, aflate în exploatarea unei entităţi.

(5) Exemple de grupe de imobilizări corporale sunt: terenuri; clădiri; maşini şi echipamente; nave; aeronave etc.

(6) Reevaluările trebuie făcute cu suficientă regularitate, astfel încât valoarea contabilă să nu difere substanţial de cea care ar fi determinată folosind valoarea justă de la data bilanţului. Valoarea justă a imobilizărilor corporale este determinată, în general, plecând de la valoarea lor de piaţă. (…)."

Dispoziţiile legale menţionate sunt caracterizate de claritate şi previzibilitate, iar reevaluarea parţială a activelor din grupa de imobilizări corporale în discuţie nu respectă reglementările contabile, astfel că nu putea fi luată în mod legal în considerare, autoritatea fiscală aplicând corect dispoziţiile art. 253 alin. (6) din Codul fiscal, în conformitate cu care "în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între: (…); b) 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă".

Înalta Curte constată, deci, că nu împrejurarea nefurnizării documentelor solicitate a determinat aplicarea cotei de impozitare de 30%, ci lipsa reevaluării făcute în acord cu reglementările contabile (la care Codul fiscal face trimitere expresă şi care sunt detaliate în Ordinul nr. 3055/2009), nereevaluarea simultană a tuturor imobilizărilor corporale din aceeaşi grupă fiind doar confirmată, suplimentar, de lipsa unei declaraţii în sens contrar asumate de reprezentanţii reclamantei.

Aşa fiind, niciuna dintre criticile de netemeinicie şi nelegalitate aduse sentinţei şi încheierii de către recurenta reclamantă nu este întemeiată, instanţa de fond făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt reţinută în cauză pe baza probelor administrate, motiv pentru care - în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de revizuire formulată de revizuentul Serviciul Public de Finanţe Locale Prahova.

Anulează Decizia nr. 1202 din 6 martie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015 şi, în rejudecare:

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. - SR CF BUCUREŞTI împotriva încheierii de şedinţă din data de 15 februarie 2016 şi a sentinţei nr. 101 din 15 aprilie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2020.