Extraordinary appeal for annulment over wealth-conflict asset forfeiture rejected as unfounded, prior final decision upheld

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul contestaţiei în anulare

Prin decizia nr. 1451 din 15 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi de pârâţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 156 din 14 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

2. Motivele şi temeiul legal al contestaţiei în anulare

Prin calea de atac extraordinară declarată împotriva deciziei nr. 1451/2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, contestatorii A. şi B. au invocat incidenţa prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatorii au arătat că prin criticile formulate, dar şi la momentul dezbaterilor asupra fondului, au învederat faptul că din conţinutul raportului de evaluare întocmit de ANI rezultă că perioada cercetată a fost 16.10.1996-31.12.2010 pentru care a fost cuantificată diferenţa semnificativă în cuantum de 190315,79 RON, echivalentul sumei de 42863,9 euro între averea dobândită de contestator şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă. Analizând tabelul aflat la fila x din raport reiese că diferenţa semnificativă menţionată anterior a fost calculată pentru intervalul de timp 1996-2008. Instanţa de fond avea obligaţia de a analiza apărarea contestatorului şi de a argumenta considerentele pentru care a înţeles să o înlăture. În aceste condiţii, instanţa de recurs, printr-o eroare materială, a apreciat că perioada cercetată s-ar întinde până la 31.12.2010, în loc de 31.12.2008, modificând astfel obiectul dosarului.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatorii au arătat că instanţa de recurs a omis să cerceteze două dintre criticile formulate, respectiv faptul că instanţa ar fi trebuit să se raporteze la concluziile expertizei întocmite de doamna C. care a analizat corect, din punct de vedere contabil, toate veniturile şi cheltuielile realizate în perioada cercetată. Totodată, judecătorul fondului s-a raportat în mod greşit la o paritate de 4,4368 RON pentru 1 Euro, în condiţiile în care cea reţinută atât în raportul de evaluare ANI, cât şi în raportul de expertiză contabilă a fost de 4,44 RON pentru 1 Euro, în condiţiile în care luarea în considerare a diferenţei ar fi determinat micşorarea sumei reţinute greşit cu titlul de excedent.

3. Apărările intimatelor

3.1 Prin întâmpinare, intimata Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea contestaţiei în anulare în principal ca inadmisibilă, susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 503 C. proc. civ. şi, în subsidiar, ca nefondată.

A susţinut intimata că din analiza contestaţiei în anulare nu reiese care este eroarea materială despre care contestatorii susţin că ar conduce la admisibilitatea acesteia şi că scopul contestatorilor este de a obţine rejudecarea recursului prin reaprecierea probelor şi reinterpretarea dispoziţiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecăţii.

A mai arătat intimata că instanţa de recurs a analizat şi s-a pronunţat cu privire la toate motivele de casare invocate prin cererea de recurs. Instanţa de recurs nu are obligaţia de a motiva fiecare argument sau susţinere, ci de a analiza fiecare motiv de casare invocat, putând grupa argumentele şi susţinerile recurentului, obligaţie pe care în cauza dedusă judecăţii instanţa de recurs şi-a îndeplinit-o.

3.2 Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare formulate în cauză

Examinând contestaţia în anulare prin prisma motivelor invocate şi a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, pentru următoarele considerente.

II.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Sub aspectul admisibilităţii căii de atac extraordinare declarate împotriva deciziei nr. 1451/15.03.2019 în dosarul nr. x/2015 al secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţine instanţa de control că motivele privind faptul că dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale, precum şi faptul că instanţa de recurs a omis să cerceteze două critici formulate, invocate de către contestatorii A. şi B., sunt reglementate de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ.

Regimul juridic al contestaţiei în anulare este acela al unei căi de atac extraordinare, de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de normele procedurale ce o reglementează, iar motivele invocate de către contestatori sunt unele dintre acestea.

Prin urmare, este admisibilă contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., pentru motivele privind faptul că dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale, precum şi faptul că instanţa de recurs a omis să cerceteze două critici formulate.

În privinţa verificării pe fond a acestor motive, Înalta Curte reţine că este nefondată contestaţia în anulare, pentru considerentele ce urmează.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.

În cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de dispoziţiile procedurale.

Conform art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ.:

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (…)

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen".

Cu referire motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., în doctrină s-a reţinut că textul de lege se referă la noţiunea de eroare materială "în sensul de greşeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greşit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluţionarea recursului în absenţa motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanţa a cărei hotărâre se atacă, menţiuni greşite referitoare la incidentele procedurale, pronunţarea asupra altei hotărâri decât cea atacată, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale".

De asemenea, tot în doctrină, s-a afirmat că motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. reprezintă o preluare a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noţiunea de "greşeală materială" a fost înlocuit cu noţiunea de "eroare materială".

Or, în practica judiciară, cu referire la noţiunea de "greşeală materială" în sensul prevederilor art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, s-a reţinut, de asemenea, că are în vedere aspecte formale ale judecăţii, un "defect fundamental", care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepţie, la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Sunt asemenea greşeli materiale cele menţionate anterior - greşita anulare a cererii, ca netimbrată; greşita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absenţa cărora dezlegarea dată de instanţă ar fi fost cu totul alta.

În cauză, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de contestatori referitor la faptul că instanţa de recurs a apreciat că perioada cercetată se întinde până la 31.12.2010, în loc de 31.12.2008, modificând astfel obiectul dosarului, nu se circumscriu noţiunii de "eroare materială" în sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., întrucât, în realitate, prin motivele invocate, contestatorul tinde să obţină o nouă judecată a cauzei sub aspectul aplicării dispoziţiilor incidente în raport cu circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanţă pe calea contestaţiei în anulare.

De asemenea, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de contestatori nu fundamentează, în sensul dispoziţiilor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., omisiunea instanţei de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanţa de recurs, pronunţând decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, a răspuns motivelor de recurs invocate de recurenţii-pârâţi.

Pentru a fi incidentă ipoteza vizată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs, iar această omisiune să se fi produs din greşeală, textul referindu-se la omisiuni esenţiale şi involuntare în raport cu situaţia existentă la dosar în momentul pronunţării hotărârii.

Numai nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, constituie temei pentru admiterea contestaţiei în anulare, întrucât ceea ce a urmărit legiuitorul prin reglementarea acestei căi de atac este să asigure efectivitatea controlului judiciar exercitat pe calea recursului şi nicidecum să pună la dispoziţia părţii interesate un remediu suplimentar pentru eventualele greşeli de judecată săvârşite de instanţele de recurs.

De aceea, este necesară distincţia între motive de casare şi argumentele care vin să susţină aceste motive, textul legal având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres şi limitativ de art. 488 din C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte observă că susţinerile privind faptul că instanţa trebuia să se raporteze la concluziile expertizei întocmite de către doamna C., precum şi faptul că judecătorul fondului s-a raportat în mod greşit la o paritate de 4,4368 RON pentru un euro, în condiţiile în care cea reţinută în raportul de evaluare, dar şi în raportul de expertiză, a fost de 4,44 RON pentru un euro nu reprezintă veritabile motive de recurs, ci doar critici izolate care se subsumează motivelor invocate de recurenţi.

Dispoziţiile legale ale art. 503 alin. (2) C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare, ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanţă calea unui veritabil alt recurs.

Criticile din contestaţia în anulare referitoare la faptul că instanţa de recurs nu a analizat în concret niciuna dintre criticile formulate, ci doar a preluat argumentele aduse de judecătorul fondului, fără a avea susţineri proprii, fapt care echivalează cu nemotivarea hotărârii, nu pot fi primite, întrucât, din analiza Deciziei nr. 1451/15.03.2019 rezultă că aceasta respectă cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.. În sensul acestor dispoziţii procedurale, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituie o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Criticile formulate în cuprinsul contestaţiei în anulare reprezintă, în mare parte, o reiterare a criticilor invocate în cuprinsul cererii de recurs soluţionate prin Decizia nr. 1451/15.03.2019 în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Or, analiza aspectelor de fapt şi de drept invocate de contestatori, privind fondul cauzei excede cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, restrânsă la motivele expres şi limitativ reglementate de C. proc. civ.

Prin criticile formulate, contestatorul tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reţinute şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestaţia în anulare de faţă) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi consolidat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, presupune examinarea în mod real şi adecvat a apărărilor părţilor, însă respectarea acestui principiu convenţional de către o instanţă de judecată nu poate fi verificată pe calea contestaţiei în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul naţional nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei. Contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit - în opinia contestatorului - probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental". De asemenea, instanţa europeană a subliniat permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008, şi Stanca Popescu c. România, nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

Faţă de cele ce preced, se apreciază că, în pricina de faţă, contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textul legal susmenţionat, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispoziţiile citate.

II.2 Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele expuse anterior, în aplicarea prevederilor art. 508 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de A. şi B. împotriva deciziei nr. 1451 din 15 martie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare declarată de A. şi B. împotriva deciziei nr. 1451 din 15 martie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2020.